Trecut de suta de ani, după ce își dărui întreaga viață slujirii în credință, iubire și smerenie a binelui, epuizându-și harul, bătrânul călugăr fu chemat la la cel de sus. Aici, potrivit poruncii, se întruni marele sinod al sfinților să decidă care îi este rostul și locul cuvenit în sfânta rânduială a cerului. Având în vedere cuvioșenia, milostenia și trăirea exemplară a acestuia totul părea o formalitate. Și totuși, cercetându-i-se atent faptele, consemnate cu rigurozitate în cartea vieții, înaltul juriu rămase consternat în fața unei tenebroase întâmplări din tinerețea celui judecat. După îndelungi și furtunoase dezbateri, neputându-se hotărî dacă să-l primească ori nu printre sfinți, președintele se adresă împricinatului.
- Cuvioase, recunoști că într-o toamnă, pe când tocmai împliniseși douăzeci și trei de ani, întorcându-te la mănăstire un pic cherchelit de la agapa organizată în cinstea ta, aflându-te la volanul mașinii ai lovit un om?
- Așa e!
- Plin de sânge, zdrobit și inconștient cum era, l-ai luat în mașină și l-ai dus la spital. Acolo ți-ai dat seama că era un diavol travestit, care tocmai săvârșise o faptă rea și ceea ce i se întâmplase era pedeapsa cuvenită…
- L-am recunoscut!
- Și totuși, pentru a-l salva i-ai dat sânge de la tine… Apoi, după externare, i-ai cumpărat haine noi, l-ai hrănit și l-ai îngrijit pe toată perioada convalescenței.
- Este adevărat!
- Și ce mai știi despre el?
- Nu-mi mai amintesc tocmai bine… L-am revăzut după multă vreme, săvârșise iarăși o faptă rea și plângea, își smulgea părul din cap. Mi s-a făcut milă de el, l-am mângâiat…
Cineva din asistență nu se mai putu abține și revoltat interveni.
- Formidabil! Deci, domnia ta, în loc să lupți pentru mântuire, să-l alungi cu biciul, să-l strivești cu sfânta cruce ai salvat, ajutat și protejat răul cu harul tău, ba ți-ai dăruit chiar și sângele pentru el.
- Mdaa…
- Domniile voastre, să manifești compasiune față de rău e peste puterea mea de înțelegere… E de neiertat! Cred că trebuie să vă gândiți mai degrabă la pedeapsa binecuvenită!
Se făcu o liniște mormântală… Fiecare se frământa, medita care ar fi atitudinea ori pedeapsa potrivită. Fără să mai scoată o vorbă în apărarea sa, călugărul aștepta liniștit, gata să primească decizia marelui juriu, oricare ar fi fost ea.
Când tocmai se apropia momentul decisiv al votului, grămăticul, care se îngrijea de cartea vieții, ceru să facă o precizare. Două foi fuseseră lipte și juriul nu mai putuse afla că la locul nefericitei întâmplări, aproape muribund, fusese și copilul dracului accidentat. Călugărul îl luase, îl tratase și cu harul său, săvârșind adevărată minune, îl salvase, iar apoi, închinându-l sfântului duh, îl crescuse în biserică, ca pe propriul fiu, întru dreptate după legea adevăratei credințe. Într-o zi fusese chemat la cer, iar acum era președintele juriului care îl judeca.
Întâmplarea nu e consemnată între pildele bisericești și, drept urmare, nu se știe ce s-a mai ales de sărmanul călugăr. Nici etica nu s-a învrednicit să extragă morala… Doar oameni clevetesc, în micimea și după mintea lor proastă, că precum pe pământ așa și-n cer.