Simțea că trebuie să meargă la baie, deși somnul i se impregnase pe gene ca un păienjeniș bine țesut. Menit să-l atragă și mai mult în capcana nopții. Dar trebuia să pună capăt unei necesități fiziologice, devenită odată cu vârsta tot mai agasantă. Cristi se ridică încet în capul oaselor, ascultând respirația ușoară a soției. Coborî din pat mai sprinten ca niciodată, surprins fiind de faptul că durerea de coloană și coxalgia șoldului stâng, care-i creeau serioase probleme locomotorii dispăruse ca prin minune! El care, de obicei, bâjbâia până să ajungă la ușa ce ducea la hol, percepea acum întunericul dens din cameră, ca și cum ar fi avut racordat la nivelul globilor oculari un dispozitiv de vedere în noapte. Ultra-performant. Cum văzuse în filme. Abia atunci zări silueta prelungă, inertă aproape, a propriului său corp, rămas țintuit în pat. Ar fi trebuit ca inima, speriată la vederea acestei decorporări ciudate, să-i bată cu putere. De frică. Dar nu simți nimic în locul în care ar fi trebuit, firesc, să se afle colivia ei. Se apropie de pat, de fapt, pluti până acolo și pipăi trupul fără mișcare. Nu era rece, deci nu trebuia să se sperie. Să se gândească la ce este mai rău. Își aduse aminte că din bătrâni se spune că atunci, când mori, vei colinda prin toate locurile unde destinul te-a purtat o viață întreagă. Acum, însă, el se afla în camera sa țintuită de tăcere pe crucea mare a nopții. Nu avea, deci, de ce să se gândească la moarte.
În același timp, simți că vintrele îi vor pocni de presiunea urinei ce se încuibase pervers, ca în fiecare noapte, în ciutura vezicii urinare. Semn al unei prostate mărite. Situație obișnuită pentru un om de vârsta sa. Își spuse că visează! Desigur, visează, dar nevoia de a se ușura îl împinse spre toaletă. Fără să mai încerce să găsească răspuns la starea cataleptică, în care se afla trupul său rămas în pat. Vru să apese pe clanța ușii ce ducea în hol, dar realiză că nu are forța necesară să o deschidă. Cum altfel, dacă era doar o alcătuire de aer scămoșat, albăstrui, ce se profila prin geamul ușii, răsfrângându-se firav spre hol. Trebuia neapărat să iasă din cameră, însă. Dar cum să o facă, încercările eșuate de a apăsa pe clanță dovedindu-i neputința, iar și iar? Un gând ca un șoc electric îi străbătu alcătuirea de aer. Să încerce să iasă prin gaura cheii! Așa va face! Se bucură când văzu că șerpuirea noii sale alcătuiri îi permise să intre prin gaura cheii. Un miros puternic de vaselină stăpânea scorbura întunecată a broaștei. Își aduse aminte că la rugămintea soției, acum câteva zile, unsese cu vaselină broasca ce scârțâia din ce în ce mai agasant, trezindu-i, când vreunul dintre ei trebuia să meargă noaptea la baie. Unde mai întâlnise acel miros pătrunzător? Își aminti de vremurile când taică-său îl luase cu el la fabrică. Avea doar vreo șapte-opt ani. Parcă se afla din nou în atelierul de la uzina Vulcan. Peste tot mirosea a pilitură de fier și a vaseline ce se amestecau cu zgomotul strungurilor harnice. Fețele muncitorilor erau pline de sudoare, amestecată cu o paletă diversă de culori îndoielnice, dar ei erau veseli. Făceau glume, râdeau. Mai ales de el, poreclindu-l “șeful de atelier”. Cât de mic era pe atunci. Și cât de fericit! Spre deosebire de starea lui de acum. Deznădăjduită. Imprevizibilă. Ciudată!
Era atâta liniște în interiorul broaștei de la ușă. I se păru că aude, totuși, un cariu ce săpa temeinic în lemnul bătrân și își aminti că refuzase de atâtea ori să schimbe ușile cu unele noi, moderne, din termopan. Îi plăcuse mereu aspectul lor vintage, moștenite odată cu casa de la părinți, așa că refuzase cu obstinație toate asalturile rugăminților soției. Poate, dacă ar fi ascultat-o, acum nu ar mai fi trebuit să suporte mirosul greu al vaselinei. I se păru că aude ceva și își dădu seama că mecanismul din interiorul broaștei dialoga, tainic, cu shildurile ușii. I s-a părut că aude silabisit, în șoaptă, un reproș aruncat, probabil, lui: “Iar s-a trezit ăsta din somn și bântuie ca o stafie prin casă, să ne strice liniștea!”.
Se gândi că nu era posibil să decodeze acel dialog inexplicabil pentru o ființă umană, decât dacă se afla tot sub imperiul unui vis halucinant. Dar nu era un vis, fiindcă reuși în câteva clipe să pătrundă în hol. Mai avea de trecut prin încă două uși. Cea de la bucătărie, apoi cea de la baie. Mai greu i-a fost cu cea de la baie, fiindcă nevastă-sa, înfundase gaura cheii cu un câlț de vată, acum câțiva ani. Din cauza unui nepot sosit de la țară la examene, la liceu, și care, conform celor spuse de către frate-său, care îi pusese în gardă, avea un prost obicei, dar atât de întâlnit în fanteziile erotice ale tinerilor de azi. Acela de a se uita pe gaura cheii, la baie, când persoane de gen feminin, nu puține în familia lor, făceau baie. S-a trezit împotmolit în ghemotocul de vată, care devenise cu timpul rigid. Și și-a adus aminte iar de copilărie. Era din nou pe derdelușul din fața casei, în iernile de altădată, chiuind ferenetic. Cu greu a alunecat pe pojghița de nea ca pe un nor de vară, cumulus, compact și dificil de străbătut. Ajuns în baie, și-a reamintit că, încă de la vârsta de 50 de ani, sfătuit de un prieten turc, din Ovidiu, nu mai urina decât stând pe oala wc-ului. Ca să evite îmbolnăvirea prostatei. Dar acum, fiind o scamă de aer nu știa cum să procedeze, nemaiputând deloc localiza partea dosnică a corpului său. Ca prin minune, senzația ce îl condusese până la toaletă dispăru. S-a întors în bucătărie, tocmai în momentul când Veronica, soția sa, se sculase ca să-și ia medicamentul de glandă. Euthiroxul, pe care-l ingurgita fără întrerupere de câțiva ani. Sigur, se gândi că ea nu avea cum să îl vadă. Îl știa dincolo, în pat, dormind profund. Totuși, a încercat să-și facă simțită prezența și i-a atins obrazul fierbinte. Femeia și-a trecut mâna peste obraz, ca și cum ar fi vrut să alunge un gând sau rămășița unui vis disipat. Trist, Cristi s-a întors în cameră și la capul patului, în dreptul său, a văzut o siluetă neasemuit de albă, fremătând sub a mantie de ametist. Culoarea sa preferată! A auzit-o, șoptindu-i cu un glas ireal:
- Vino, trebuie să plecăm!
- Unde? a întrebat Cristi, un pic speriat.
- Dincolo! Într-o altă lume. Poate mai bună...
Între timp, Veronica a intrat în cameră. Alcătuirea diafană, însă, a continuat la fel de calm.
- Nu-ți face griji, nu are cum să ne audă.
- Dar, bine, ce se întâmplă cu mine?
- Ceea ce se întâmplă cu fiecare dintre voi, oamenii, la un moment dat. Trebuie să plecați de aici.
- Chiar dacă nu suntem pregătiți?
- Ar trebui să fiți pregătiți încă de la naștere, i-a spus silueta ireală pe un ton de reproș.
Abia atunci, Cristi s-a dezmeticit și l-a întrebat:
- Cine ești tu?
- Cred că ai realizat, deja...
- Îngerul meu păzitor?
- Da. Mă numesc Forfax și sunt îngerul stelelor. Te voi ajuta să zbori printre ele până la judecata promisă tuturor pământenilor. Așa cum este ea zugrăvită pe pereții pronaosului fiecărei biserici. Bineînțeles, dacă ai trecut pragul vreuneia dintre ele. Dacă ai fost un practicant fervent...
- Și da, și nu, a îngăimat Cristi un pic rușinat.
- Nu-i nimic, pentru fiecare faptă există o măsură la judecata divină. Vei afla nu peste mult timp ce a însemnat trecerea ta pe pământ. Hai, ia-mă de mână, să plecăm!
Cristi simți cum este înfășurat ca un cocon în mantia de ametist, care vălurea ca o perdea de stuf, prin aerul rece al nopții. Trecură lin peste grădina și cotețele în care își ținea păsările. Auzi glasul harnic al lui Tom, un cocoș de rasă, de talie mare, vătaful curții. Încremeni pentru o clipă! Fiindcă acel cucurigu, pe care noi suntem obișnuiți să îl auzim frecvent, avea acum un înțeles decelat de noua sa dimensiune: “Straja a doua a nopții!”. Asta semnifica sunetul onomatopeic al lui Tom, căruia i s-a răspuns pe dată dintr-o altă curte, tot cu același înțeles. „Straja a doua a nopții!”. Și, dintr-odată, Cristi se revăzu la țară, în bucătăria pitică, lângă bunica, pe cuptorul vechi tolănindu-se mere coapte. Bunica îi vorbea cu glasul ei blând: "Ți-amintești, când ți-am spus, mic fiind, cocoșii sunt, de fapt, străjerii timpului. Străjerii nopții. Ora două noaptea este prima strajă, ora patru, este straja a doua, iar ora 6, straja a treia".
Și Cristi înțelese cu tristețe că ieșise din spațiul uman, tridimensional, și pătrunsese, extrasenzorial, într-o cu totul altă lume. Pluridimensională. În care limbajul animalelor, atât de abscons pentru noi, putea fi descifrat. Ca și limbajul mecanismului ușii de la dormitor. Când trecură razant peste cotețele câinilor, Cristi îl auzi pe Rex lătrând. De fapt, înțelese mesajul lui: “Vine, Vine!”.
Taz, minunatul lui labrador, se așeză pe labele din față, așa cum făcea, ori de câte ori Cristi venea, să-i hrănească.
“ Nu cred că vine la ora asta din noapte!”, mârâi Taz, supărat parcă de faptul că Rex îndrăznise să-l trezească din somn.
“Dar este el, i-am simțit mirosul”, spuse Rex exuberant.
“Nu este el! Nasul unui Labrador nu poate fi înșelat nicicum! Ãsta nu poate fi stăpânul. Uită-te, e o alcătuire firavă de pulbere albăstruie”.
„Atunci, s-a întâmplat ceva îngrozitor cu el! Crezi că a...
„Așa cred! Ce-o să ne facem fără el?”
„Pe mine m-a cules de pe stradă. Aveam două luni, spuse Rex cu amărăciune. Când el a intrat la poșta din colț, m-am adăpostit sub mașina lui, căci ploua torențial. M-a zărit și m-a luat în mașină. Mi-a făcut o baie strașnică, fierbinte, și, până m-am întremat, m-a ținut în casă”.
“Pe mine m-a luat de la stăpânul meu, care pleca la fiica lui în străinătate. Aveam doar un an, dar m-a îndrăgit din prima clipă. Fiind un animal de rasă m-a cocoloșit cu vaccinuri și medicamente și uite ce mare și puternic sunt!”.
„Dacă a plecat dincolo, pentru totdeauna, eu cred că voi rupe lanțul. Voi fugi de acasă. Fără el viața mea nu mai are niciun sens”.
Și Rex se opinti, reușind să rupă lanțul firav de care era ancorat. Schelălăi a durere, așa cum urlă a premoniție orice câine, când simte că îi moare stăpânul. Sări pe un stup de albine, apoi pe stradă, urmărind cu privirea dâra de lumină pâlpâindă lăsată în urma lui de Forfax.
Cristi privi spre Rex cu tristețe și simți cum i se prelinge o lacrimă. Se făcu și mai mic sub platoșa mantiei lui Forfax, ce emana o căldură binefăcătoare. Căldură împrumutată din trupul abia licărind al stelelor printre care urcau ca o urmă de pulbere luminoasă, tăcută. În așteptarea promisei judecăți.