O claie de păr de culoarea castanelor coapte, o pereche de ochi verzi, iscoditori, o gură acoperind o jumătate de față într-un rânjet mai mult diabolic decât îngeresc, îl definesc pe vecinul meu de la parter, Mihăiță, un puști de patru ani, căpetenia mogâldețelor care mișună pe scările blocului în care locuiesc eu. De dimineață, cu răcnete care alungă stolurile de păsări pe o distanță mai mare de un kilometru, micul meu vecin se năpustește cu tricicleta sclipitoare pe sub ferestrele doamnei Cristina, băgând-o în sperieți, chiar dacă draga noastră pensionară știe la ce să se aștepte de fiecare dată când își udă mușcatele delicate de pe pervaz.
- Ce e mamă, a pornit războiul?
Evident, nu e nici un război! E doar Miță, cum îi spun prietenii, care ține morțiș să meargă la grădiniță călare pe tricicletă, chiar dacă nu are mai mult de douăzeci de pași de făcut până la clădirea veche în care își petrece cea mai mare parte din zi, insuficient dacă e să te iei după părerea unor vecini. Luni dimineața, de sub suportul metalic al roții din față, flutură ca un steag glorios, pantalonii unei pijamale galbene, de pe care zâmbesc niște cățeluși albaștri. Vineri după-amiază, steagul purtat cu vitejie în bătăliile din grădiniță, etalează niște ciudate pete maronii, la a căror proveniență este mai bine să nu ne oprim în povestea noastră.
- Săr-mâna Tanti Magda, îmi strigă, ciocănindu-mi cu degetele lipicioase în geamul lateral al mașinii abia scoase din garaj. Merg la grădiniță! De parcă nu aș cunoaște acest aspect incitant al vieții sale. Când mă duci cu mașina?
Îi promit că, în viitorul nu prea îndepărtat, va face parte din planurile mele de sfârșit de săptămână. Nu se mulțumește, însă, cu un răspuns vag.
- Ce-ar fi să mă iei acum cu tine, nici nu știu unde lucrezi!
Reușesc cu greu să îl fac să înțeleagă că activitatea de la grădiniță, împreună cu ceilalți copii, este mai distractivă decât locul în care muncesc eu. Clatină din cap, semn că știe el mai bine, trage cu putere de limba claxonului de pe ghidon și se năpustește către un grup de fetițe care se îndreaptă liniștite către poarta înconjurată cu gard viu. Þipetele copiilor mă însoțesc o mare parte din drumul spre locul meu de muncă. Nu pot să nu zâmbesc, imprimându-mi în memorie aerul de satisfacție deplină înflorit pe fața năzdrăvanului în momentul în care sperietura nimerise la marele fix. Însă, buna dispoziție îmi dispăru instant când mama lui, buna mea prietenă și fostă colegă de bancă în liceu, mă sună pe la orele amiezii și mă rugă cu limbă de moarte să-i îngrijesc odorul în seara aceea, deoarece ea și soțul ei sunt nevoiți să dea o fugă la țară, unde soacra ei își rupsese piciorul.
- Mare scofală, râde Gina, colega mea de birou, să ai grijă de un copil de patru ani e ca o distracție la Disneyland!
- Nu cunoști acest copil, îi răspund, încercând să găsesc o strategie de abordare care să nu se lase cu morți, răniți și dispăruți.
Normal că, înainte de sfârșitul programului, mă înființez la grădiniță, gata să ridic „pachetul”. Educatoarea, o femeie robustă cu ten măsliniu, mă abordează războinic:
- Dumneavoastră ați venit după Miță?
- Da…, fac ochii mari, căutând claia castanie de păr în gloata gălăgioasă care se strecoară pe lângă mine. Cam așa ar trebui să arate termitele în atac, mă fulgeră o idee în momentul în care hoarda e gata să mă dărâme de pe picioare. Femeia, cu ochi de vultur, îl pescuiește din grupul de copii, apucându-l de o ureche.
- Să știți că nu a vrut să doarmă de amiază! Nu i-a lăsat nici pe ceilalți copii să doarmă! A primit două puncte negre, iar pentru că le-a rupt și le-a aruncat la toaletă a primit o stea neagră!
Privesc gulerul cămășii în carouri, ieșită din pantaloni, nu prea impresionată de steaua strâmbă din hârtie glasată, înfiptă adânc cu o agrafă mare de birou. Miță stă cu capul plecat, dar trage cu ochiul către mine, abia abținându-se să nu râdă.
- Am să transmit părinților, reușesc să răspund femeii-gardian, apucând mânuța acoperită cu o peliculă verzuie, sclipicioasă.
- Să le transmiteți să treacă pe la doamna directoare. Avem câteva plângeri din partea părinților unor copii și trebuie să lămurim situația.
Până se va lămuri situația, eu m-am pricopsit cu băiatul pentru o seară și, nu știu de ce, mi se pare că orele se vor scurge în cel mai lent ritm posibil din tot universul.
- Tanti Magda, ce mă bucur că ai venit tu după mine!
„De-aș putea să mă bucur și eu, ar fi tare bine!”
- Þi-e foame? Ai mâncat ceva?
- Doar prostii! Știai că la grădiniță ni se dă să mâncăm supă cu gândaci și macaroane cu furnici?
„Sunt sigură!”
- Și ce ți-ar place să servești la cină?
- Ai putea să mă duci la Mec!
- Îmi pare rău dar nu știu ce e Mec.
- Of, cum nu? Þi se dă și o jucărie la „hepi mil”.
Aha! Mă dumiresc că e vorba de faimosul fast – food și găsesc că, în preajma oamenilor, aș putea să fiu oarecum în siguranță! Așa să fie!
Răcnetele lui de fericire nu se potoliră nici în mașină. Se cocoță cu genunchii pe bancheta din spate și începu să se strâmbe prin sticla parbrizului la trecători. Noroc că drumul nu e prea lung, că, mai știi, cu ochii mai mult pe năzbâtiile lui, aș fi putut intra într-un pom, sau, mai rău, într-un stâlp. Sărind în jurul meu ca un ied scos la pășune primăvara, abia reușesc să mă concentrez la comandă și să ne așezăm la o masă. Își umple gura cu cartofi pai și, în timp ce mestecă voinicește, îmi spune:
- Să știi că asta e cea mai frumoasă zi din viața mea.
„Aș vrea să fie și pentru mine, și să rămână tot așa până la final”
Scoate dragonul de plastic din punga de cadou și începe să izbească cu el ambalajul de pe tavă, scoțând niște sunete înfiorătoare, urmate de o ploaie de cartofi nemestecați suficient.
„Doamne ajută-mă!” Încerc să-i explic că oamenii civilizați nu fac zgomot în timp ce mănâncă, nu scuipă și că, de regulă, când mănânci, mănânci, nu faci altceva. Se oprește, mă privește cu seriozitate. „Slavă Domnului!” Se ridică în picioare, îmi trage o pupătură mare, plină de maioneză și mă anunță că a terminat de mâncat, după care se rotește într-un echilibru precar, încălecând scaunul de pe care tocmai se ridicase și mimând zborul dragonului pe deasupra tăvii cu mâncarea neconsumată. Privirile adulților din jurul meu sunt atât de grăitoare, încât, mă cuprinde cea mai aprigă dorință de a striga că Miță nu e copilul meu și că e în grija mea doar pentru câteva ore. „Sper!”
Poate ideea unui parc de joacă este mai bună. Încep să mă port ca un robot, atentă la fiecare mișcare, analizând riscurile posibile. Nu leagăn, să nu sară de pe el, cumva, și să-și rupă piciorul ca azi-iarnă, când a stat vreo șase săptămâni în gips. Nu tobogan, să nu cadă în cap ca luna trecută, când, mi-a arătat mândru cele șase copcii care îi împodobeau scalpul ca urmare a unei răni „ca în Þestoasele Ninja”. Nu balansoar, ca să nu îi zboare dinții și așa destul de puțini și mult prea proaspăt dobândiți, din cauza elanului nestăpânit cu care împinge brațul greoi terminat cu un cap de cal din placaj. Mă trec toate transpirațiile la fiecare săritură a năpârstocului și dau în febră musculară de încordarea cu care îl urmăresc pas cu pas.
- Acum putem merge la tine acasă?
E semnalul, oare, că a obosit? Aș fi evitat o vizită la domiciliu, dar nu am de ales. După ultima incursiune a lui Miță la domiciliul meu, bilanțul pierderilor prezenta o vază de cristal spartă, desene cu creionul meu dermatograf pe peretele din sufragerie, pete de ruj pe covorul turcesc din dormitor, o brățară din argint îndoită în procesul de transformare în farfurie zburătoare și ornamentele metalice ale cuierului desprinse la capete. Îmi iau inima în dinți și pornim spre casă, traversând cât se poate de pașnic parcul din spatele blocului nostru. Înainte de a reuși să îmi dau seama, intrăm în raza de acțiune a unor băieți care trăgeau cu praștia în pereții garajelor. Deodată, Miță descrie artistic o voltă în aer și se prăbușește la picioarele mele, cu un răcnet spartan. Sângele țâșnește în jur, iar băieții cu praștiile o iau la fugă pe lângă bloc, făcându-se imediat nevăzuți. N-aș putea spune cum am ajuns la spital și nici când a apărut medicul de gardă. Îl văd doar că zâmbește în colțul gurii în timp ce mă salută, după care dă mâna cu Miță, bărbătește.
- Hai, noroc!
- Săr-mâna! Iar am venit!
- Văd! Acum cine a fost de vină?
- Nu eu, zău! Să-ți spună Tanti Magda!
Asist la dialogul dintre Miță și doctor, ca și când tocmai aș fi aterizat de pe altă planetă. Îl curăță și îl pansează povestind într-una, ca și când i-ar fi căzut un dinte și nu și-ar fi spart capul. „Ce-am să-i spun lui maică-sa?” Medicul mă privește în cele din urmă și pe mine, fără să-și șteargă zâmbetul de pe mutra aceea drăgălașă, nepotrivită unui purtător de halat alb.
- Acum e bine! Ca de obicei, repaus și după o săptămână la control!
- Ca de obicei?
- Tanti Magda nu știe, se repede Miță, are grijă de mine doar azi
- Păi, atunci, să-i spunem și ei că aceasta este operația cu numărul patru.
„Of, Doamne!”
Miță sare de pe scaun ca împins de un arc și se apropie de doctor cu gura până la urechi.
- Tanti Magda nu are prieten, să știi! Dacă ai vrea să fii prietenul ei, ai putea să mă pansezi de fiecare dată când o vizitezi!
Bărbatul râde. Îl bate prietenește pe umăr și îmi furișează priviri interesate.
- Aș zice că e o propunere pe cinste.
Miță e atât de încântat încât uită pentru un timp că trebuie să îl doară și să plângă. Când se apropie ora la care trebuie să sosească părinții lui, după ce ne așezăm la mine acasă pe canapea, umăr la umăr ca doi prieteni, mă mângâie pe mână:
- Nu fii tristă! Eu mă bucur, să știi! Mâine voi primi bomboane de ciocolată, nu mă voi duce la grădiniță și toată lumea se va strădui să îmi facă pe voie!
Un gând mi se strecoară sâcâitor în minte:
- Cine va sta cu tine acasă dacă bunica ta e cu piciorul rupt și ai tăi trebuie să aibă grijă de ea?
Zâmbetul lui uriaș se întinde pe toată fața. Ochii prind să-i strălucească ca niște stele verzi, șmecheri, iar năsucul se ridică în vânt, simțind că puștiul cunoaște deja răspunsul. S-ar putea să-l cunosc și eu!