agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2015-03-08 | | Puterea razei albastre (5c) Dacă până atunci nu ne fusese teamă de nimic, acum am devenit și eu, și Mihăiță, din cale afară de circumspecți. Ne-am apropiat cu multă precauție de gura văgăunii și am început să pășim peste trunchiul bradului căzut peste ea. - Ce facem? Ne băgăm înăuntru? mă întrebă Mihăiță, nedumerit de intențiile mele. - Vreau să văd ce-i în ea, dar să avem grijă să nu cădem în cine știe ce prăpastie!... - E o lumină neobișnuită!... - Da! Să cercetăm cu atenție! - Mă încurcă felinarul ăsta! - Agață-l colea, de o creangă. Îl luăm după aceea, la plecare. Þinându-ne de crengi, iată că am ajuns chiar deasupra gropii. Acum puteam distinge mai bine: văgăuna aceea era scăldată într-o lumină stranie, cu unduiri imprecise pe fundul ei de verde și albastru. Părea adâncă de vreo zece metri și inundată de o lumină liniștită, ușor pâlpâitoare, părând că în adâncul ei ardea un foc cu niște flăcări mici, ciudate. Ne țineam cât puteam de bine de crengile bradului rupt ca să ne putem apleca și mai mult să vedem ce se mai poate distinge în groapa aceea. - Hai să aruncăm o piatră! îmi propuse Mihăiță. - Ce-ai spus? Nu e bine! zic eu. Nu putem ști ce importanță extraordinară ar putea avea pentru știință ceea ce vedem noi acum!... - Iartă-mă, nene Marian! - Nu-i nimic! Doar să umblăm mai cu precauție, să nu stârnim nimic care ar putea să cadă în groapă. Mi-am dat seama că ceea ce vedeam nu era nicidecum un meteorit obișnuit, ci un mesager cu totul straniu din cosmos. Ceva de altă natură decât un meteorit. Fără îndoială, acest obiect a fost la originea zguduirii neobișnuite din acea noapte! Totul ar fi fost mult mai simplu de explicat dacă am fi descoperit craterul unui meteorit obișnuit. Dar ceea ce aveam în fața ochilor era ceva mult mai ciudat, părea un misterios obiect căzut din cer. De pe trunchiul bradului căzut peste crater încercam să cercetăm cât mai mult taina ce ni se înfățișa privirilor. Acolo, în fundul văgăunii, se afla ceva neobișnuit, ceva sub forma unei camere luminate, precum un cristal oval, sau poate un perete străbătut în interiorul lui de spectre fantastice de lumini aurii, verzui, ori albastre. Ceea ce vedeam părea o piatră de prund șlefuită, străvezie, de dimensiuni uriașe. Și mai misterios era faptul că în interiorul acelui corp se puteau vedea prinse ca într-un sloi, niște siluete ciudate, inerte, care semănau cu niște rădăcini de morcov ori cu niște trunchiuri uriașe de termite frânte în zig-zag. Dar nu se observa nici cea mai mică mișcare, doar feeria de lumini mistuia la nesfârșit ciudatul cristal oval. Ce rău îmi părea că nu luasem cu mine aparatul de fotografiat! Față în față cu un eveniment senzațional, simțeam că sunt copleșit de emoție și îmi vâjâia capul gândindu-mă la importanța deosebită a ceea ce descoperisem. Eram dator să aduc la cunoștința celor de la Institutul din București despre cele întâmplate în noaptea aceea. M-aș fi simțit responsabil pentru orice întârziere, așa că trebuia să întreprind ceva foarte urgent. - Mihăiță, trebuie să ajung repede în sat, să dau telefon celor de la București. - Și eu ce fac? Rămân aici să păzesc? - Nu-i nevoie. Mergi cu mine. Haide! Vezi să nu-ți uiți felinarul!... Mi-am aruncat o ultimă privire asupra misteriosului obiect, să-mi fixez în memorie cât mai bine toate detaliile, apoi ne-am retras de deasupra gropii, pășind îndărăt și cu grijă peste trunchiul de brad. Coborând în vale, însemnam drumul, cât mai des, rupând și agățând crengi de copaci, pe acolo pe unde treceam, ca să putem regăsi drumul mai repede când ne vom întoarce cu echipele de cercetare. Puteam regăsi drumul și după urmele pe care le lăsam prin zăpadă, dar dacă ar fi nins din nou, ele s-ar fi pierdut, desigur. În sfârșit, am ajuns la un drum umblat și puțin mai luminat care ne-a dus în centrul comunei, unde trăgeam nădejde să găsim un telefon. A trebuit să așteptăm însă afară, în fața clădirii poștei, până s-a făcut ora 7 ca să înceapă programul. La telefon am insistat să obțin cât mai repede un fir cu Institutul din București. Dar, ți-ai găsit! De ce mă grăbeam așa de tare, că la București instituția de profil începea programul abia la ora 8. La 8 fix am revenit și am pus mâna pe telefon: - Alo! Alo! Vă rog cu directorul Vasilescu... Alo!... - Așteptați o clipă! îmi răspunse o voce ascuțită de femeie. Cu Vasilescu ați spus? Domnu Vasilescu la telefon!... - Sunt eu, Mateescu, de la Observatorul "Bradul" din Vatra Dornei!... - Ce mai vrei, măi Mateescule, la ora asta? Te-a speriat vreun urs? - Scuzați că vă deranjez atât de dimineață. Dar s-a întâmplat ceva nemaipomenit astă noapte! A căzut prin preajmă ceva, ca un meteorit!... - Și pentru asta mă suni pe mine?... - Păi, să vedeți, a fost o zdruncinătură formidabilă aici, apoi... - Nu mai spune! Chiar așa? Poate chiar te-ai și speriat?... - Da! Am fost azi-noapte până acolo, la fața locului, și am văzut obiectul acela. Pare a fi ca o stâncă mare, luminată cu albastru și verde... - Uite ce-i, Mateescule! Cred că aiurezi! Ce-mi tot spui fantasme dintr-astea!... - Vă rog, domnule director! Nu vă mint!... - Atunci vorbește mai pe îndelete și mai clar! - Vă spuneam că aseară a fost ceva ca o explozie, care a zdruncinat rău de tot munții de pe aicea. Am reperat locul impactului și am plecat într-acolo. Iar când am ajuns, am găsit acolo un corp transparent, mare cât o cameră și iluminat într-un mod fantastic... - Vorbești serios?!... - Da, domnule director! Pe cuvânt de onoare!... Ar trebui să vină imediat specialiștii să investigheze fenomenul... - Și eu cu ce să te ajut?! - Apoi, dumneavoastră trebuie să decideți să trimiteți echipa, nu? Și dacă se poate cât mai repede, să nu se piardă ocazia, că va fi un mare păcat!... - Bine, bine! Alo!... Na, fir-ar să fie! S-a întrerupt legătura! Mai cer o dată legătura cu Bucureștiul. - Alo! Domnul director Vasilescu? - Alo! Alo! A, tu ești ăla cu meteoritul? - Da, eu sunt! Și v-am rugat să trimiteți o echipă să investigheze, cât mai repede posibil... - Bine, măi Mateescule! Să văd ce pot face... Sună-mă pe la unșpe!... - Alo! Alo!... Tranc! Telefonul s-a închis. Am rămas numai cu Mihăiță al meu. - Ce facem? Așteptăm până la 11? mă întrebă el. - Nu! Știi ceva? Tu, du-te acasă. Și așa sunt îngrijorați ai tăi, poate te-au dat dispărut de astă noapte. Îți mulțumesc că m-ai însoțit!... Deși nu i-a convenit deloc, la insistențele mele băiatul a plecat către casă, promițând să se întoarcă repede înapoi. L-am înțeles, era și el, ca și mine, ros de curiozitate cu ceea ce văzuse și ce ar fi putut însemna. Eu am început să mă plimb încolo și încoace, prin fața poștei și a primăriei din comună, să aștept să se facă ora 11. Și, pe când pierdeam astfel timpul, mă îndeamnă gândul să-i dau un telefon Adelinei, să-i povestesc întâmplările prin care trecusem cu o noapte în urmă. Am fost tare dezamăgit când mi-am adus aminte că nu-i cunosc numărul de telefon. Atunci, mă gândesc, poate ar fi bine să-i scriu. Dar nici asta nu puteam face. Mi-am adus aminte că era în plină sesiune, avea poate examene grele de susținut iar eu, să-i rețin atenția cu problemele mele? Poate chiar i-aș strica dispoziția de a învăța cu veștile mele atât de șocante! Așa că trebuia să-mi văd liniștit de ale mele și, în timp, poate apele se vor mai limpezi. Eram într-o stare de fierbere totală, de nici nu puteam să mai gândesc ca lumea. Încercam din răsputeri să-mi lămuresc misterul acelui corp ciudat care a cutremurat munții din jur, devastând pădurea. Cu siguranță că, dacă într-adevăr era un corp ceresc, atunci nu era unul ordinar. Căci singura explicație la o asemenea manifestare a impactului ar fi fost faptul că acel corp are niște proprietăți misterioase, de pildă inteligente. Or, asta însemna că este vorba de o navă cosmică cu ființe inteligente! Un OZN, poate? Ce aterizare, însă! Să facă o asemenea groapă, fără să ardă, fără să ia foc, fără să se topească?! Și din nou, nu mi-a fost deloc greu să-mi treacă prin cap să asociez cele două fenomene: dedublarea stelei albastre și prezența acestei nave cosmice! Dar, deocamdată, în mintea mea nu vedeam încă nicio dovadă a legăturii dintre cele două evenimente. Până una, alta, mă felicitam pentru prezența mea de spirit de a descoperi cele două evenimente, la distanță foarte mică în timp unul față de altul. În mintea mea credeam că mă voi alege cu vreun pic de glorie. Aș fi putut deveni cel mai de invidiat astronom căci, numai după patru luni de cercetare, am reușit să iau contact cu astfel de isprăvi! Și, în timp ce mă învârteam prin fața poștei, deodată m-a cuprins o bănuială ciudată care a reușit să-mi înmoaie oasele: dacă groapa aceea cu nava misterioasă era radioactivă? Dacă m-am expus, din imprudență, la o cantitate mult prea mare de radiație? Gândul acesta m-a cutremurat. Am simțit prin corp o sfârșeală cumplită, am început să transpir din senin, totul începea să se întunece în fața ochilor mei. Am căutat o bancă să mă așez, fără vlagă. Îmi făceam și probleme de conștiință că îl târâsem cu mine și pe băiețașul acela nevinovat în aventura asta. Ce-o să pățim amândoi oare? S-a făcut ora 11, așa că m-am reîntors la poștă, solicitând o nouă legătură telefonică cu Bucureștiul. - Alo! Sunteți domnul director Vasilescu? Alo!... - Ce-i, domnule? Ești cumva ăla cu meteoritul! Ia, spune, cum te cheamă?... - Mateiescu... - A, da, Mateiescu! Uite ce-i, Mateiescule: mâine la prânz aștepți la gară, la Vatra Dornei, că va sosi o echipă de-a noastră, da? - Vă rog, domnule director, mai e o problemă... Mă gândesc că locul acela al impactului cu meteoritul sau cu o navă cosmică, ce o fi fost, ar putea să fie radioactiv!... Iar eu, și încă cineva, am fost acolo, chiar deasupra craterului... - Aoleu! În ce belea mă bagi, Mateiescule!... - De aceea, vă rog, cei care vor veni aci să aducă ceva instrumente de măsurat radiațiile! - Bine, Mateiescule! Nu uita: mâine, pe la prânz, la acceleratul de București!... - Să trăiți! Am înțeles!... Și uite că iarăși a închis! Doamne, cât de grăbit mai era directorul ăsta al institutului! Mihăiță a reapărut. L-am întrebat cum se simte și m-a asigurat că destul de bine, iar părinții lui nici nu i-au observat lipsa din noaptea trecută. I-am povestit ce am aranjat cu Bucureștiul și l-am rugat, mâine, să mă caute ca să fie martor la întâlnirea mea cu echipa din capitală, când le voi povesti ce am văzut noi și-i vom duce la fața locului. Ce să fac, trebuia să aștept până a doua zi. M-am dus la cabană, am mâncat ceva și m-am întins în pat, frânt de oboseală și de nesomn, dar mai frânt de gândurile rele care nu-mi mai dădeau pace. Am adormit și, spre marea mea uimire, am dormit buștean până a doua zi. În noaptea aceea am uitat de tot de datoria pe care o aveam cu munca mea la Observator. Dimineață, după ce m-am trezit din somnul meu adânc, niciodată prelungit atât de mult, m-am pregătit repede să plec la Vatra Dornei, dacă vroiam să ajung acolo înaintea acceleratului care venea de la București. Moș Bursuc s-a bucurat când m-a văzut teafăr, la cabană, dar a observat cât de neliniștit eram: - Mulțumesc lui Dumnezeu că te pot vedea iarăși, băiete! Am fost îngrijorat pentru tine, că ai lipsit toată noaptea și toată dimineața trecută!... Nu i-am pomenit nimic moșului despre întâmplările prin care am trecut. Nu i-am spus nimic nici de presupunerile mele cu privire la radiații. M-am îmbrăcat în tăcere și am plecat la drum lung, l-am luat din cale și pe Mihăiță, ca să ajungem la timp în gara din Vatra Dornei. (va urma) |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate