Fetița privea fascinată apa din găleata adusă de bunicul. Viermișorii lungi, păroși și cu multe piciorușe, păreau că dansează în mișcarea lor plutitoare. Ea nu bea din acea apă niciodată. Pentru băut, știa că trebuie să coboare până la cișmeaua din sat. Pentru spălat, însă, apa de ploaie era grozavă dacă scăpai de viermi.
- Lasă racameții, Tiță, că-i târziu!
Fetița dădu ascultătoare din cap. Își trase cizmele de gumă, își înfășură basmaua de două ori în jurul capului, după care o legă bine pe frunte. Apucă trăistuța cu trandafiri roșii și coborî treptele în curte.
- Să ai grijă la drum, o plouat az’noapte și lunecă!
Copila mai dădu odată din cap și o porni de-a lungul drumului, cu pași greoi.
- Haida-hai, strigă bunicul, nu merge de parcă-mplânți morcojii!
Erau doar ei doi. Bunica pierise demult, iar părinții ei, încercau să câștige ceva bani în străinătate. Ea îi aștepta să se întoarcă, ca să se poată muta la oraș. Până atunci, trebuia să-l ajute pe Moșu. Cu cât culegea mai multe măceșe, cu atât mai bine o vor duce la iarnă. Moșu făcea pastă din ele și o vindea în târgul de joia. Cu mâinile lui deformate, care semănau bine de tot cu crengile copacilor, strecura printr-un ciur fin fructele opărite, separând pulpa de semințe și perișori. Era o muncă grea și urâtă, dar nici culesul măceșelor nu era frumos. Fructele creșteau în vârfurile unor ramuri pline de țepi tari, care lăsau dâre sângerii pe mâinile ei fragede. La început, plânsese de usturime. Acum, putea chiar să nici nu o simtă. Partea frumoasă era că se plimba cât era ziua de lungă pe dealurile Bandului, povestindu-și tot felul de întâmplări închipuite, cu zâne, zmei și feți-frumoși, fără să o deranjeze nimeni. Moșu era bun cu ea, dar vorbea într-una și, atunci când voia să arate că era vorba despre ceva important, îl amintea pe unul Ceușescu, cine-o fi fost și acela.
Ziua aceea se dovedi mai frumoasă decât întreaga săptămână. Soarele încălzea pământul aproape ca într-o zi de vară, iar măceșele licăreau, sclipind înfocate printre tufele țepoase. Era plin de ele, așa cum era plin și de porumbele și de fructe de păducel. Copila culese atentă, din fiecare, degețelele ei strecurându-se dibace printre crengi. Trecând de la o tufă la alta, de pe un deal pe altul și de la o poveste la alta, reuși să umple traista, înainte de a se însera. Flămândă și cu pașii îngreunați de noroiul care i se lipise de cizme, se întoarse acasă la bunicul, sigură că acesta va fi foarte mulțumit de ea.
- Tiță, am făcut un lucicoș cum nici Ceușescu n-a mâncat!
În casă mirosea îmbietor a varză și afumătură, iar copila simțea că o ia leșinul de poftă. Își scoase cuminte traista, răsturnă fructele în coșarca de lângă masă, se spălă în fugă pe mâini și pe obraji, după care se așeză la masă lângă Moșu. Ascultă rugăciunea cu ochii pironiți pe zeama aburind în blidul din fața ei. Înghiți de câteva ori în sec, pierzând șirul cuvintelor.
- ...acum și pururea și-n vecii vecilor...
- Amin, șopti recunoscătoare.
Prima farfurie o topi fără să stea pe gânduri, apoi îi ceru bunicului încă o porție. Moșu, îi turnă fălos, încă o porție generoasă, încărcată de varză. Mai multă varză decât carne și decât ciorbă, dar ea era atât de flămândă! Spre sfârșit, când deja se săturase, plimbă de câteva ori lingura prin zeamă, întrebându-se dacă lui Ceușescu, cine-o mai fi fost și acela, i-ar fi plăcut racameții strânși covrig și inerți, care se vedeau prin zeama din blid.