N-a mai fost soare de vineri și zilele acestea,
parcă turnate în fontă, mă reduc la efortul concentrat să nu las tăcerea să ne înfășoare pe amândouă, mă tem ca n-am mai ști să ne
ridicăm din liniștea care se așază atât de ușor în penumbra camerei.
Nimic nu e mai rău acum decât tăcerea.
De teamă că n-aș putea descifra corect tăcerea Irinei, și n-aș ști cum s-o opresc din alunecarea ei, vorbesc aproape întruna, vorbesc despre orice.
Mă rog să iasă soarele la Beijing. Să mai țină loc de cuvinte.

Zgomotos, aglomerat, agresiv și nemărginit. Beijing, un vuiet neîntrerupt și o foșcăială de mușuroi.
Și mai verde decât Yanhua,orașul de piatră de la poala muntelui de piatră.

Vizităm Orașul interzis, în inima Beijingului.
Intrăm prin poarta Tien An Men, totul are dimensiuni neînchipuite.
Pășim printre ceilalți în piața imensă și ne simțim ca niște furnici.
Pe la jumătatea parcursului Irina începe să înțeleagă ce înseamnă un turist deplorabil.
Aș prefera un Orășel interzis, să pot privi în tihnă, întinderea aceasta mă obligă la un fel de grabă și la neliniște. Și, mai ales, să-i văd
capătul.Capătul devine un concept aproape filosofic la distanța asta de casă.
Plec de la hotel hotărîtă să nu-mi placă nimic, să ne întoarcem repede în părculețul pentru pitici din jurul hotelului,cu alei înguste, bănci mici, ronduri mici...cu flori mici.

Am găsit un Oraș interzis înflorit și înverzit, frumos, curat și proaspăt.Colorat și viu. Turiști din toată lumea, înghesuială și larmă. O larmă care-mi amintește de iarmarocul de pe șes, de la marginea satului.
Ghizii folosesc fluiere și stegulețe, turiștii îi urmează precum puii mici o cloșcă, în grupuri
aproape compacte.Nu-i bine să te rătăcești de stegulețul tău.

Dincolo de un anumit timp în care mă las agățată de imagini, de noutăți,încep să fiu grăbită și neatentă și nu mai primesc nimic.
Nu mai am destul loc în mine pentru altceva și iar altceva.Iar acum vreau să păstrez, mai ales acum vreau să păstrez, tot ce e vechi și bine așezat în mine.

Matias a adormit demult în cărucior. A lins o înghețată pe băț și ține strîns în pumn bățul gol,
e murdar pe degete și pe obraz de ciocolata topită.
Căutăm o ieșire dar mereu ne întoarcem de unde am plecat.Un ghid rămas fără plutonul lui vizitatori ne ajută și ne scoate din labirint.
Ajungem pe o străduță în spatele pieței, unde ar trebui să găsim niște taxiuri.După cum ne privesc, cu coada ochiului, cei pe care îi întrebăm despre taxiuri, deducem că ceva nu e chiar în regulă cu asta.
Pînă la urmă cineva ne promite că se întoarce cu un prieten care ne va duce cu mașina lui la hotel.
Așteptăm, nu avem de ales. Intrăm într-un anticariat înghesuit între o vulcanizare și un fel de aprozar
unde, printre banane, portocale și cartofi dulci vedem expuse mingi în toate culorile și cizme de cauciuc.Anticariatul, o odăiță căptușită cu stampe cu flori de cireș, agățate pe pereți. Hărți mai mici și mai mari, rulate în suluri, sprijinite în colțuri.
Rafturi cu vase din ceramică, aramă, porțelan, cupru.O femeie micuță, cu un zâmbet parcă lipit pe chipul ei, clipește înspre noi.
Clipește și zâmbește. Mă întreb dacă ceva ar putea întrerupe zâmbetul ei luminos.Regret repede gândul acesta. Zâmbetul ei este o performanță care ar merita o medalie.

Într-un buzunar al poșetei păstrez și acum cartea de vizită a micuței chinezoaice.Ne socotea turiști în țara ei. Mi-a oferit-o zâmbind, am luat-o zâmbind.
De parcă ne-am mai întoarce vreodată acolo. Fără niciun motiv am luat acest schimb de zâmbete din anticariat ca o încurajare, un fel de „ o să fie bine, o să vedetți că o să fie bine”.

Chenar auriu, litere aurii...Mrs. Dong Xing Yiuan
Chinese art, Artist calligrapher.