un soldat sună la ușă-1

Soneria sună insistent. Mihai deschide ochii și se uită la ceas, este ora opt. Oricum trebuia să se scoale. Întrebarea „cine o fi la ușă?”a căutat întrebări în mintea lui de fost ofițer căruia armata i-a format o gândire analitică.
Soția lui, Mariana, a rămas la sora ei de cu seară, așa că va trebui să se ducă să deschidă el însuși. Somnoros încă, Mihai bâjbâie după papuci cu labele picioarelor pipăind covorul persan cu modelul ros de atâta călcat și nimerește papucii. Mâna se întinde spre fotoliul de lângă pat, descoperă halatul și cu o mișcare largă halatul se așază peste trupul ciolănos, longilin dar cu suficientă masă musculară și se duce la ușă. Privește prin vizor și vede un soldat, cu automatul A.K.M. la spate, ce-și schimba greutatea de pe un picior pe celălalt, care întindea mâna să apese din nou pe butonul soneriei.
Toate demersurile lui de a fi reprimit în armată, după ce a fost trecut în rezervă disciplinar, se sfârșeau sistemtic prin expedierea unei cărți poștale, soldățească, din cele ce se primesc drept normă, să scrie răcanul acasă. Pe fiecare carte poștală primită răspunsul era evaziv și invariabil: „cererea dumneavoastră a fost înregistrată sub nr.... și, în urma analizei, vă comunicăm că, momentan, raportul dumneavoastră nu poate fi soluționat favorabil”.
Nu l-a mai lăsat pe ostaș să mai sune încă odată și cu o oarecare nemulțumire, cu o oarecare grabă frânată de neîncredere, a deschis ușa, brusc:
-Da, ostaș, ce dorești?
-Sunteți toalentmajor Mihăilescu?
-Da! Zii!
Fără să-i răspundă la întrebare, soldatul i-a întins un plic maroniu și un borderou pe care să semneze de primire.
Bărbatul acela cu tâmplele argintii și cu mustața îngălbenită de tutun a semnat, a luat plicul și l-a întrebat, oarecum răstit, cu o oarecare doză de nemulțumire:
-Asta-i tot?
-Da, să trăiți! Vă rog să-mi permiteți să plec.
Uitase că el era cel mai mare în grad, locotenent major! E adevărat că în rezervă, dar locotenent major.
Și-a revenit și a rostit, cu ton aproape milităresc:
-Ești liber!
Soldatul a salutat, a făcut la dreapta, regulamentar, și s-a îndreptat spre ușa liftului, în țăcănitul potcoavelor și țintelor de pe talpa bocancilor.
Mihai a pus de cafea și aștepta să i se potolească bătăile inimii. Avea emoții, din nou. Speranța reactivării revenise, vie, în actualitate. Pe geamul întredeschis se auzea uguitul porumbeilor pe balcon.
În toți cei trei ani de când fusese dat afară din armată, adică i s-a dat a treia cizmă cum se mai spunea, n-a abandonat ideia de a-și dovedi nevinovăția și, implicit, să reîmbrace haina militară. Dacă inițial a avut dosar penal în baza căruia urma să facă și ceva ani de pușcărie, dosar închis, cu mari lupte, cu un NUP, acum, după primirea în audiență de către Ministrul Apărării Naționale, spera, din nou. Gândul că urma să intre la închisoare, până la închiderea dosarului, l-a apăsat îngrozitor, poate și pentru că era născut în zodia leului. Chiar dacă bănuia că nu are șanse de scăpare, crezând în nevinovăția lui, s-a mobilizat spunându-și că nu ar fi nici primul nici ultimul care ar fi închis degeaba, că mai mult de trei ani nu au cum să-i dea și că, pentru comportare bună va face doar jumătate din pedeapsă, că prost nu este și că după scurt timp va ajunge pe la un birou pe la penitenciar, că va picta lozinci, va scrie texte umoristice și că până la urmă o să se amăgească la gândul că ar mai face armata odată, ca militar în termen.
Cafeaua a început să fiarbă și, în ultima clipă, înainte de a da în foc, a ridicat ibricul fierbinte. A așezat ibricul pe tava de inox pe care îl aștepta cana cea mare, cu floare verde, ce-și avea locul ei în dulapul din bucătărie.
A așezat pachetul cu țigări și bricheta pe tavă și a ieșit pe balcon. Contactul cu aerul rece al dimineții l-a făcut să se înfioare, să strângă halatul și să lege cordonul. Degetele îngălbenite de tutun au prins pachetul și degetul mare, cu o mișcare reflexă a dat la iveală o țigare. Fără să își ridice privirea de pe plicul primit a aprins țigarea, a tras fumul adânc în piept și s-a concentrat să citească atent exteriorul acelui plic de culoare aproape cafenie de parcă era confecționat din hârtie de ambalaj. Că era de la Ministerul Apărării naționale era evident dar de ce de la Direcția Medicală?
-Ce dracului o avea Direcția Medicală cu mine? Eu așteptam un răspuns de la Secretariatul Ministrului, Oficiul Scrisori și Audiențe și primesc o scrisoare de la Direcția Medicală. Ciudat!
Mariana, soția lui, este ofițer activ de infanterie. Mihai s-a gândit că plicul o fi pentru ea. A întors plicul pe cealaltă parte și a recitit numele destinatarului: „Locotenent major rz. Mihăilescu Mihai.”
Mâna cu țigarea abandonează pentru câteva clipe obiectul viciului și prinde plicul între degete. Înainte să deschidă plicul mai privește odată culoarea galbenă-maronie, care scotea în evidență scrisul negru și apăsat, al mașinii de scris. Degete ferme și nervoase au rupt plicul și, din interior, au scos o foaie, A4, în care, în limbaj sec, administrativ, i se comunica: „În atenția locotenentului major, rz., Mihăilescu Mihai:” În urma analizării cererilor dumneavoastră, de a fi reprimit în rândul cadrelor active ale Ministerului Apărării Naționale, tovarășul Ministru a dispus expertizarea medico-militară a petentului. Pentru aducerea la îndeplinire a acestui ordin, vă veți prezenta la Spitalul Militar București, strada...nr...., în data de... , la ora...în cadrul secției de Neuropsihiatrie.” Urma o semnătură, pentru Șeful Secției Medicale, indescifrabilă și lăbărțată.
Mihai privea semnătura și dincolo de ea parcă vedea pe maiorul, ajuns acolo pentru că nu avea funcție să fie avansat, și nici carte, care semnase, pătruns de importanță, transpirând sub povara acelei semnături, după acea bară verticală care semnifica un pentru. Privirea s-a desprins cu greu de pe semnătura aceea ciudată iar buzele au rostit, fără a lăsa țigarea:
-Deci va trebui să mă prezint peste o săptămână.
Și-a pus cafeaua în cană, și-a aprins o nouă țigare și a fumat-o pe îndelete, făcând cerculețe din fum, cu buzele țuguiate și privind prin ele spre peretele balconului, pe care erau atârnate câteva dulapuri și colivii.
A luat din nou în mână comunicarea și abia reușea să înțeleagă câte ceva:
-Băi, mi-a aprobat sau nu, reactivarea?
Apoi au năvălit grupuri de întrebări. Dintre toate cea care revenea cu perseverență era privitoare la ce treabă avea el cu spitalul? Ce treabă avea el cu neuropsihiatria? Lovind întrebările și ascultându-le sonoritatea fiecăreia în parte le privea cu teamă împletită de curiozitate într-o dantelă complicată.
Pe la ora nouă trebuia să ajungă la serviciu, așa că, a împăturit misiva, a băgat-o în borsetă, s-a spălat și a urcat în Dacia 1300, verde 6016, pe care o cumpărase în rate, cu câțiva ani în urmă.
A fost o achiziție la care el fost de acord, cu greu. Mariana, prin încăpățânarea ei și insistențe, îl convinsese. Apogeul insistențelor a fost atins în ziua în care ea, nerealizând comicul situației, a strigat:
-Toate proastele și-au luat mașină, numai eu nu am!
Din Drumul Taberei până în Piața Amzei, la ora aceea, drumul putea fi parcurs în câteva minute.
Milițianul ce păzea ambasada Franței, privea pe geamul de la gheretă. Mihai l-a salutat și el i-a făcut semn către un loc de parcare. Mașina s-a așezat corect pe locul indicat, a oprit, iar fostul ofițer a coborât și a dat mâna cu milițianul. Acesta știa că a fost ofițer și glumea, luând poziție de drepți și, salutând ca la paradă:
-Ordin, toalentmajor.
-Hai, mă, lasă-te de vrăjeli, acum te iau la salturi.
Civilul a intrat în holul liceului unde era un fel de contabil șef la o struțocămilă, adică un liceu cu școală profesională, la un loc.
Larisa, contabila, cu ziarul așezat deasupra actelor, cu ochelarii lăsați în jos, pe nas, pentru citit, l-a privit pe deasupra lor:
-Salut, șefu !
-Sărutmâna!
Încruntat, bărbatul și-a luat locul pe scaun și și-a pus borseta cu acte în sertar, alături de pachetul cu mâncare.
-Ce-i cu tine, șefu? Ești îngrijorat? Ești bolnav?
-Larisa, am primit un plic de la armată, i-a zis Mihai întinzându-i hârtia împăturită.
Femeia vârstnică și-a potrivit ochelarii, a desfăcut-o tacticos, a citit-o pe îndelete și cu același calm și a concluzionat:
-Ești bun de cinste! De-acum nu mai vorbești cu civilii!
-Știi ce cred? Cred că nu mă pot bucura. Nu este un răspuns clar și, pe deasupra, mă întreb ce dracului să caut eu la neuropsihiatrie?
Larisa a rămas pe gânduri și, într-un târziu, tot citind și recitind adresa i-a spus, cu o voce înaltă:
-Te duci și vezi! Ce i-o fi tatii i-o fi și mamii! Ce-ai avut și ce-ai pierdut!