Viață cu două viteze


Prolog

Copilul și cățelul
Copilul,
acasă, se simțea singur,
pe mamă a presat-o,
să fie sigur,
că îi aduce un frate,
să se joace cu el,
sau,… îi cumpără un cățel!...
Cățelul,…
a fost varianta mai ușoară
la prima vedere, fără să doară,
o minune jucăușă
ce umbla din ușă- n ușă....
Copilul
devenise, atunci, om matur,
nu mai era el mititelul,
ci de-acum, era...
cățelul!...

Sunt momente în viață când intri într-un ritm, care îți place sau nu, ajunge să te acapareze aproape total. Odată intrat în acest joc, nici nu știi cum trece timpul și nu faci nimic să ieși, de teama să nu găsești ceva și mai rău!...
Intrasem într-un astfel de mecanism. Eram ocupat până peste cap de probleme administrative de tot felul, conduceam, direct sau în colaborare cu alții, un institut de cercetări, firme, asociații, patronate, un club de dans sportiv și chiar și un centru de creație literară. Plecam de acasă dimineața la șapte și când mă întorceam la nouă seara era bine! Trecuseră ani buni, de când îmi petreceam viața în acest mod!
Într-o seară, când am ajuns acasă, în timp ce mă descălțam, m-am și speriat simțind că ceva mă apucă de pantaloni, chiar înțepându-mă în pulpa piciorului. Era o frumusețe de cățel, mic de doar câteva luni. Un Cocker negru, cu părul lucios, creț la extremități, urechile lungi, care aproape atingeau pământul, și botul lung, mai lung decât specimenele comune ale rasei sale. Ochii erau deosebiți, aveau o lumină căutătoare de iubire și o mobilitate deosebită. Se uita la mine parcă vroind să spuna, bine ai venit, dar cu colții lui mici, pe care tocmai îi înfipsese în piciorul meu, voia să mă atenșioneze că de acum casa are un alt șef. Am încercat să-l mângâi pe căpușorul lui gingaș, dar m-a mușcat și de deget! Este mult spus mușcat, pentru că avea niște dinți destul de mici, dar suficient de ascuțiți! Oricum, intenția lui ofensivă era evidentă!
Îl luase soția, la insistența băiatului nostru, care simțea nevoia de companie în desele perioade de timp pe care le petrecea singur acasă. Până am ajuns eu acasă l-au și botezat, îl chema Blacky.
Până la efectuarea tuturor vaccinurilor a trebuit să-l ținem numai în casă, iar apoi am început operațiunea de cucerire a cartierului. Am început cu strada, apoi cu parcul din apropiere, după care am căutat magazinele cu mâncare și accesorii canine, apoi dispensarele veterinare, frizeriile pentru câini. De câte ori întâlneam un alt ”tată de câine” prin cartier, aveam să aflu că este vecinul meu de scară, sau de bloc, sau de stradă! Până atunci nu avusesem timp să ne cunoaștem! Câinii își vedeau de ale lor noi de ale noastre! Ne-a schimbat toate obiceiurile casei! Era un nou membru al familiei cu nevoile și obiceiurile sale.
Aveam ceva probleme cu fierea. La sugestia unora făceam un tratament foarte plăcut! Amestecam într-o sticlă miere cu palincă, în proporții egale, și beam în fiecare dimineță câteva linguri, după care trebuia să stau liniștit un sfert de oră, așezat pe partea dreaptă. Ajungeam la serviciu deosebit de bine dispus! Subalternii sesizaseră buna mea dispoziție la prima oră și foloseau momentul în favoarea lor. Nu sunt convins că știau și cauza!
Odată cu noua mea sarcină casnică, cea de a plimba câinele dimineața, nu mai puteam face ”tratamentul” pentru fiere, ceea ce a afectat buna mea dispoziție matinală, mai ales că am l-am înlocuit cu un ceai de anghinare, pe care mi-l pregătea secretara cum ajungeam la birou. Cine n-a băut un asemenea ceai nu știe ce înseamnă gustul amar! De atunci, subalternii mă căutau spre sfârșitul zilei!
Câinele era prima proritate la ora șase fix, și niciodată nu greșea. Când mergeam l-a vreo nuntă, sau după revelion, îl scoteam la plimbare imediat după întoarcerea acasă, în speranța că îl păcălesc, să mă lase să dorm mai târziu, dar mă ierta doar până la opt, cel târziu nouă. El avea ritmul lui și nu era dispus să și-l schimbe!
Dacă el nu era deloc dispus să se adapteze la obiceiurile noastre, a trebuit să le învățăm noi pe ale lui. Unul dintre acestea era să păzească diverse obiecte! Păzea papuci, prosoape, scaune sau întreaga cameră. Când decidea el să păzească ceva, atunci nu te mai puteai apropia de acel obiect, riscai să te muște rău.
Nu am aflat pe ce principiu le alegea, dar nu renunța ușor! Putea dura si zile, timp în care nu mergea nici afară să-și facă nevoile. La un moment dat am găsit metoda, îl acopeream cu o pătură si astfel înfășurat îl îndepărtam de obiectul păzit. După aceea se scutura zdravăn și brusc devenea cel mai cuminte băiat. Parcă se scutura de răutate ca de apă!
Odată, ne întorsesem din oraș și l-am găsit păzind un prosop. Nu l-am acoperit bine cu pătura, a putut scoate botul pe la o margine a acesteia, și m-a mușcat de o mână de a țâșnit sângele la o jumătate de metru în sus. A trebuit să merg la spital să-mi repar ”hardul”, după exprsia calculatoristică a băiatului meu.
Urmărindu-l în timp, am constatat că această pază era o formă de răzbunare. Ori era supărat că nu i-am dat ceva, ori că nu l-am luat cu noi undeva. Cum vedea că pregătim bagajele cum se așeza la ușă să plecăm. Ajunsesem să facem bagajele pe ascuns față de el.
Îi plăceau lucrurile urât mirositoare! Dar nu doar să le miroase, ci să se tăvălească în ele. Cum găsea vreo balegă sau vreun hoit, in parc, ataca din toate direcțiile, prin rostogolire, până reușea să se îmbibe cât mai uniform pe toată suprafața corpului. Trebuia dus urgent acasă, spălat cu șampon și dezinfectat cu alcool medicinal!
Mergeam adesea prin parc, fără el, cu o cazma, pentru a îngropa toate împuțiciunile de acolo. Când mergeam apoi cu el, parcă știa, o lua pe urmele mele și scormonea locurile pe unde făcusem gropile.
Am aflat ulterior că făcea aceasta pentru a se camufla prin schimbarea mirosului, el fiind un câine de vânătoare.
Cu alte animale, avea un comportament diferențiat. Pe câinii mai mici nu îi băga în seamă, iar pe cei mari îi enerva mârâind la apropierea lor. Păsările, de toate felurile, îl interesau, doar era un vânător de păsări! Cu pisicile avea o relație specială!
Majoritatea fugeau de el, iar el avea tendința să le alerge. L-am pierdut de două ori datorită umăririi unor pisici, dar de fiecare dată s-a întors singur acasă. Cu o pisică a avut o relație cu totul specială. Aceasta stătea, de regulă, pe taraba unei vânzătoare de ziare de la intrarea în parc, pe unde treceam de două ori pe zi. La trecerea pe acolo, el s-a ridicat cu picioarele din față pe masă. Pisica nu s-a speriat, din contră a mers în întâmpinarea sa, s-au mirosit și au devenit foarte buni prieteni. Nu puteam să-l mai iau de acolo! Ulterior, fugea din parc și-l găseam la prietena lui!
A fost foarte afectat când a fost desființat chioșcul de ziare și vânzătoatrea de ziare a dispărut de acolo, cu pisică cu tot. Luni de zile, fugea din parc și-l găseam pe locul fostului chioșc, unde avea întâlnirile cu prietena lui! Suferea vizibil! Era nedumerit!
Anii au trecut și năzbâtiile lui, uneori enervante, alteori comice, au fost înlocuite de problemele reale de sănătate. Trecătoarele înțepături în tălpi au devenit amintiri, neplăcute dar vindecabile.
Primul semnal serios a fost o umflătură pe unul din șolduri, care creștea și tot creștea, până nu mai putea merge. Când este vorba de o boală cu potențial de risc major, la animale, ca și la oameni, doctorii sunt de două feluri, ori adoptă metoda așteptării exagerate, în ideia că o intervenție chirurgicală ar putea agrava situația, ori te taie de câte ori are ocazia din motive numai de ei știute.
În cazul lui Blacky, am întâlnit doctori din prima categorie. Când am văzut că nu se mai poate, l-am luat, fără nicio pregătire prealabilă, și am mers cu el la Facultatea de Medicină Veterinară, la urgențe. Medicul de gardă l-a direcționat la Secția Ginecologie, dată fiind umflătura respectivă de pe șold. A spus că are un testicul inflamat. Era vizibil chiar și pentru un nespecialist ca mine că nu putea fi vorba de așa ceva, dar nu am insistat. Însă după o așteptare de aproape două ore într-o cameră goală am decis să merg la Secția Chirurgie, la câteva uși distanță, să-mi încerc norocul. Acolo am găsit unul dintr-o bucată, toți îi ziceau Profesorul. Cum l-a văzut, pe hol, fără prea multe discuții inutile a spus:
- Ce mai stai domnule, hai cu el în Sala de operații! Nu vezi ce este acolo?
- Păi!... Eu mai știu ce să fac? Mă trimisese cu el la Ginecologie!
- Păi, sigur că da!... Dacă doctorul de gardă are pe nevastă-sa la Ginecologie? Săracu’ cățel, i-a crescut un coi pe șold! Oh, Doamne!...
- Câți ani are?
- A împlinit 14 ani, acum o lună.
- Aoleu, asta e o problemă! Vă asumați riscul de a-l opera? Cred că știți la ce mă refer? Se poate întâmpla ce este mai rău, dacă-i fac anestezie totală la această vârstă!
- Da, domnule Profesor, înțeleg!...

Un colaborator al Profesorului i-a făcut anestezia. Am stat lîngă cățel tot timpul. Era ca și mort! Îi simțeam totuși inima cum bate. Profesorul, care anterior era foarte grijuliu referitor la riscul anesteziei, după ce fusese anesteziat, uita să mai vină! Intrase o cucoană destul de atrăgătoare la el în cabinet și parcă uitase să mai iasă!
În sfârșit a venit! Cu o atitudine și pricepere de ultraprofesionist a extirpat acea bucată de carne inflamată care, nu știu de ce, crescuse pe piciorul bietului Blacky!
În timp ce opera, le și explica unor studenți ceea ce face.
La final, după ce operația s-a terminat și cățelul zăcea întins pe un pat medicinal dintr-o cameră alăturată, nepansat, cu operația descoperită, mi-a spus:
- Luați punga, cu ce am scos de acolo, și mergeți la laborator. Sunt convins că este cancerigen, dar tot atât de convins sunt că nu va muri din această cauză. A avut noroc, partea bolnavă a fost foarte izolată de corp, prinsă de acesta prin foarte firave legături. Poate și de aceea l-a confundat doctorul de gardă cu un testicul!
- Mulțumesc domnule Profesor! Dar de ce nu este pansat? Îl iau acasă așa cu operația descoperită? Dacă se linge, sau trage de fire?
- Nu este nicio problemă. Dacă se linge este foarte bine, saliva lor este dezinfectantă, iar de tras de fire nu va trage, pentru că îl doare.

Așa a fost, analizele au confirmat cancerul. L-am dus în brațe până acasă. Era cam pe la ora prânzului. I-am întins o pătură jos, pe podea, de teama să nu cadă de pe canapea, unde era locul lui obișnuit de somn. Am stat și eu lângă el. Nu s-a mișcat deloc, decât gemea din când în când. Am ațipit la un moment dat! M-am trezit, ca dintr-un vis frumos, când el venise la mine si mă lingea pe față. Era ora unu noaptea! Își revenise și îi era sete! Mai târziu l-am convins și să mănânce ceva.
A depășit cu bine momentul operației! Ne reluasem programul obișnuit casnic și de plimbări prin parc. Deși aveam curte, trebuia să-l scot la plimbare pentru nevoi!

Duminica făceam grătarul împreună. Când nu eram atent, mai fura carne fierbinte, sau mai rău, se urca cu picioarele pe acesta!
Datorită modului de alimentare, s-a înbolnăvit de ficat. Lua medicamente, Liv 52, ca și oamenii. A mâncat cam un an doar carne de pește, alt an doar carne crudă de vită, ca alternative la carnea de pui, care-l făcea să se scarpine până îi dădea sângele.
Cabinetul veterinar din cartier devenise un punct obligatoriu în plimbările noastre. La un moment dat a făcut otită la ambele urechi. Aceasta este boala de care nu scapă niciun câine cu urechile căzute, datorită slabei aerisiri a urechii interioare.
Timpul trecea și devenise o mascotă a cabinetului, era de al casei. Doctorii îl porecliseră Matusalem! La fiecare an după operație, suna cineva de la Facultate să întrebe ce face Blacky, dacă mai trăiește, în primul rând, și apoi cum o duce cu sănătatea. Deja, de la trei ani, nu mai trăia niciunul din colegii lui de operație din aceiași perioadă! El a mai trăit patru ani după operație.
A murit la 18 ani, complicțiile venind de la otită. A murit pe masa doctorului! Pur și simplu a încetat să mai trăiască, să mai respire, să mai reacționeze la durere când doctorul îi umbla la urechi! Urechile lui lungi și frumoase, pentru a căror sănătate am luptat atât, șoldul din care se scosese, la operație, un hematom cancerigen cât pumnul, pernuțele de pe tălpile lui, în care se tot înțepa și se infectau, tumorile care îi tot apăreau pe nas și în jurul ochilor în ultima perioadă, erau de acum fără viață, nu-l mai dureau, nu-l mai chinuiau, doar spiritul lui mai rămăsese, care se înălțase la cer și în sufletul nostru, a celor care l-am cunoscut și l-am tratat ca pe copilul nostru!

Suferințe de câine

Îi simțeam bătăile inimii
când îl vaccina,
care nu se mai termina!...
Mă dureau
rănile din tălpile-i păroase,
ce se infectau,
se vindecau, altele-apăreau…
Mă intriga prostia lui,
fura ciorapi, mănuși,
le păzea, apoi le-nghițea,
ce mai suferea pân-le vomita!...
Iubeam urechile lui clăpăuge,
mai mereu pline de sânge!...
Mi-a fost greu,
la vremea lor, să le trăiesc,
dar acum, ce mult îmi lipsesc!...

Noi, ceilalți membri ai familiei, eram mai bătrâni cu 18 ani umani, dar totodată eram mai bătrâni cu o viață, o viață de câine! Nu poți trece ușor după dispariția unui prieten precum un căine! El devine mai mult decât un prieten, devine un membru al familiei! Dacă la început el este puiul familiei, după un timp el se transformă în bătrânul, înțeleptul, familiei, pe care toți îl iubesc, îl înțeleg, îi acceptă orice, dar nimeni nu poate face nimic să împiedice implacabila dispariție a sa! Viața lui curge mai repede decât a noastră! Așa a lăsat Dumnezeu!...
Dacă un câine ar putea vorbi, poate cea mai bună întrebare pe care ar putea-o pune viitorilor săi stăpâni ar fi, "veți putea suporta dispariția mea după 15-20 de ani?..."

Epilog

Oameni și câini

Ca un copil,
care rămâne mereu mic,
ca un adult,
care nu uită nimic,
era consecvent în tot ce făcea,
te mușca deși te iubea!...
M-a făcut
să cunosc oameni noi,
ne-a ajutat
să ne știm mai bine-ntre noi,
ne-a învățat să nu fim rasiști,
iubindu-i la fel,
pe cei albi, pe cei negri sau pe metiși.
Era peste tot cu ochii lui blânzi,
venea peste tine
când vroiai să te-ntinzi,
și, ca prin minune, el te lingea
acolo unde te durea!...
Acum, ce mult îmi lipsește,
a fost și mă doare că nu mai este!...
L-a luat la El, Dumnezeu,
pe Blacky, cățelul meu!...



La un timp după moartea cățelului, într-o acțiune de curățenie mai accentuată prin casă, în ”baia lui Blacky”, am găsit, într-un loc mai ascuns, un rest de șampon pentru câini, care se afla într-o recipient de plastic prăfuit, rămas de pe vremea când îi făceam lui baie acolo. O denumisem așa pentru că, fiind așezată chiar la intrarea în casă, lângă holul de intrare, era foarte potrivită pentru spălarea lui de câte ori ne întorceam din plimbările noastre periodice. Până atunci aceasta fusese singura întrebuințare a acesteia, motiv pentru care îi dădusem numele după cel al singurului ei beneficiar, Blacky. M-am uitat cu nostalgie la acel obiect, pe care încă se mai păstrau urme de negreală de la câine și era prăfuit de curgerea timpului, care prin mirosul specific încă îmi amintea de el. L-am privit, l-am mirosit, m-am tot întrebat ce să fac cu el, dar până la urmă l-am aruncat. Noaptea l-am visat pe Blacky! Se făcea că eram amândoi în curte, unde, după o ploaie, se făcuse noroi. Ne luptam, ne îmbrățișam într-o baie de noroi și ne murdărisem din cap până-n picioare. La un moment dat i-am spus:

- Hai să ne oprim!... Vai de capul nostru când ne-o vedea Mamy în ce hal suntem!...
- Nu contează! Ne spălăm în băița mea! Nu știi că am băița mea?...

Am intrat împreună, ca doi porci, plini de noroi, am dat drumul la duș. Reluasem lupta. În timp ce apa curgea, ne luptam și ne pupam. Deodată el s-a oprit și m-a întrebat:

- Unde este șamponul meu?...

M-am trezit brusc din somn, plângând!... Fusesem cu el un timp și nu-mi venea să cred că n-a fost real!...