la „nebuni „

Ea a luat o țigare și a ieșit pe balcon învelindu-și părul într-un prosop, ca într-un turban.
Florentina dormea. Mihai a ieșit și din pragul ușii de la balcon a arătat Marianei florile spunându-i că le-a cumpărat pentru ea.
-Aiurea! Pentru mine. Le-ai cumpărat pentru tine, pentru că îți plac ție.
S-a întors pe călcâie, și-a luat o ceașcă aburindă și a ieșit din nou pe balcon. El a urmat-o, atingându-i, a mângâiere, umerii, cu palma deschisă.
-Lasă-mă! Numai la asta vă este gândul, a replicat ea, tăios, retrăgându-se.
El a bătut în retragere. După câteva clipe de tăcere, după ce a tras aer adânc în piept i-a spus:
-Am primit o hârtie de la armată, să mă internez în spitalul militar.
-Dar ce ai?
-Păi, pentru reactivare.
A tăcut câteva clipe urmărind o undă de bucurie, o reacție și apoi a reluat:
-Am trimitere la neuropsihiatrie.
-Păi dacă ești nebun! S-or fi convins și ăia că nu ești în toate mințile.
A tăcut. El avea nevoie de un sprijin moral și primea venin din vârful limbii.
S-a dus în dormitor la Florentina și s-a întins lângă ea. Copilul l-a simțit, prin somn, și l-a prins cu mâinile pe după gât. A adormit cu ea și nu s-au trezit niciunul până dimineață.
Era deja marți. Trebuia să meragă la Leașcu. A telefonat Larisei rugând-o să-i spună directoarei că se internează în spital. A ajuns devreme. A mers la Triaj dar, după ce i-au văzut actele, i-au spus să se prezinte la secție. Doctorul Leașcu era la raportul de gardă. A apărut și el, într-un târziu.
-Ce faci bă, bolnavule? De ce n-ai intrat în cabinet?
-Domnule doctor, am venit pentru internare.
-Ia dă, băi, hârtia aia!
A citit-o, în fugă, și a chemat sora șefă:
-Letiția! Fă-i bilet de internare!
-Da, să trăiți!, a răspuns ea, militărește, i-a luat hârtia și buletinul și a dispărut.
-Stai, mă, jos și spune care-i treaba.
-Băi Leașcule, tu știi că m-au dat ăștia afară din armată, disciplinar, acum trei ani.
-Da! Mi-ai spus tu ceva, cu niște șmecherii făcute de niște colonei și generali, ceva cu niște oi, cu lemn de construcții... Ei, tâmpenii.
-Ei, problema este că după ce m-au trecut în rezervă au încercat să mă bage și la pușcărie, dar nu au reușit și acum eu am cerut reactivarea, cu raport la ministru. I-am reclamat și la congresul partidului.
-Cum adică să te bage la pușcărie?
-Păi, după ce am făcut cercetare administrativă, ca la carte, din care rezulta că au tăiat câteva hectare de pădure de salcâm și le-au cărat în Moldova, tocmai pe la Runcu, să-și facă vile, ei cu primul secretar de la Neamț, că încasau de la ciobanii particulari, ce pășteau oile pe terenurile armatei, câte cincizeci de bani pe zi pentru fiecare oaie, adică opt mii de lei pe zi, fără acte, intrau în buzunarul lor și încă multe alte chestii.Tu iei mai mult de trei mii de lei pe lună?
-Nu iau, ce dracului, sunt general?
-După chestia asta, m-am trezit cu o comisie, venită de sus, comisie care mi-a verificat la sânge toate gestiunile pe care le-am avut în subordine în ultimii trei ani și revizia s-a făcut integral, bob cu bob. Nu prea au avut ce „roade” așa că s-au concentrat pe carburanți. Știi bine că pentru un litru de benzină sau motorină, constatată lipsă, faci pușcărie.
-Da, mă, dar am înțeles că, până la urmă ai ieșit „ fată mare.”
-Da! Am primit NUP, adică neînceperea urmăririi penale, dar am trecut prin niște chestii de te apucă amețeala.
-Adică...
-Au constatat, fictiv, o lipsă de carburanți, după ce le-am întors inventarele pe dos de câteva ori. Ce mai, i-am umplut de spume. Ei aveau temă să mă înfunde dar toți coloneii ăia nu aveau habar de regulamente de logistică nici cât mine. Doi dintre ei, care veneau mai rar, erau „destupați”, unul Ionescu, poreclit Capluminat și încă unul Bouroșu. Se spunea despre el că, acolo de unde pleacă Bouroșu, a doua zi vine procuratura și arestează. Pe unul din comisie, ditamai colonelul de intendență, sau logistică cum îi spune acum, l-am avut ca elev în practică, în vremea când era elev la Academia Militară. Fusese ofițer de cifru la Roma și trebuia, la întoarcerea în țară, să mănânce și el o pâine albă, așa că, neavând studii s-a înscris la Academie. Reține, nici nu a dat examen, s-a înscris. Băi băiatule, primele două zile l-am lăsat cu fruntașul care îmi era furier, să-l învețe acele noțiunile elementare. Nu știa nimic, nimic! Ei, acesta era unul dintre cei care mă controlau.
-Băi tată, da mare-i grădina lui Dumnezeu!
A intrat sora șefă, i-a înmânat biletul de internare și l-a rugat să meargă , din nou, la triaj.
-Hai, fă-ți formele, ia pijamaua pe tine și vorbim, i-a spus Leașcu pe un ton cald și liniștit.
Toate acele aduceri aminte îl umpleau de nervi. Câtă hoție, câtă nemernicie! Și toate mârșăviile astea ca să îl bage, pe el, în pușcărie, ca vinovat, și pe ei să nu-i mai întrebe nimeni, nimic... „O, mamă, și când îi auzeam vorbind de la prezidiu, la ședințele de partid, ca invitați din partea eșaloanelor superioare! Ce morgă, câtă importanță! Când începeau să spună despre omul de tip nou, despre necesitatea transformării cantității într-o nouă calitate, superioară...” a mormăit Mihai în timp ce ieșise pe alee. Pașii șovăitori, cu picioarele târșâite aproape că acopereau bodogăneala...”.Niște prefăcuți, niște lingăi și niște hoți.”
Era coadă la triaj. S-a așezat, ultimul, în șirul format din oameni cu figuri suferinde, suportând cu stoicism mirosul de transpirație, amestecat cu mirosul de bocanci purtați prea multă vreme, de urină și de țigări proaste. A predat actele și doamna de la ghișeu l-a întrebat:
-Papuci, pijamale?
-Am, mulțumesc.
-Atunci așteptați, vă rog, să vă auziți numele.
S-a tras într-un colț și a rămas în așteptare, privind la oameni, amintindu-și versurile lui Eminescu...”privitor ca la teatru tu în lume să te-nchipui...” A zărit o fostă colegă de-a Marianei și a tresărit:
-Sărut mâna, Lucica!
-Te pup, Mihai, ce cauți aici?
Îi era lehamite să îi spună toată istoria așa că a replicat a lehamite:
-Un control de rutină, pe la neuro, dar tu?
Ea s-a apropiat de Mihai și, cu un ton șoptit, i-a spus:
-Nu ești singurul „sărit”din armata asta. Vreu să fac un copil, sunt gravidă, dar nu vreau să mă mărit.
-Cine-i tatăl?
-Nu contează! E un bărbat sănătos, frumos, dar nu-l vreu de soț. Tu ești luat, că te-aș fi luat pe tine, a glumit ea.
-Lucico, chiar că nu ești întreagă la minte! Să vezi ce tămbălău o să iasă când vor afla
șefii tăi! O să te cheme la partid, la statul major...
-Dă-i dracului! Mi-am făcut lecțiile. Când le-oi spune de politica demografică a partidului o să se înmoaie. Dacă nu se înmoaie îi scriu lui Ceaușescu. Când or auzi asta se cacă pe ei și o să mă lase în pace..
-Tovarășul Mihăilescuuuu! Se auzi o voce stridentă.
-Prezent! A răspuns el, ca un recrut.
-Depuneți hainele și mergeți la secție. Fișa o aducem noi.
Cu oarecare meticulozitate, fostul ofițer activ a pus hainele pe umerașul de sârmă groasă, care în partea de jos avea un cârlig pentru încălțăminte. A legat șireturile, unele de altele, a atârnat pantofii și a întins umerașul. În schimbul hainelor a primit un jeton de metal cu un număr ștanțat strâmb, albicios, așa cum erau semnele individuale pentru război. Asta l-a făcut să-și reamintească faptul că era, totuși, în război. Un război cu sistemul, un război cu el însuși? Ofițereasa își luase acteleși-i făcea cu mâna.
-Pa, Lucica, baftă și să-ți trăiască!
-La revedere, Mihai! Ce face Florentina, ce face Mariana?
-Suntem bine.
A plecat, târșâindu-și papucii prin curtea spitalului, spre secția de neuropsihiatrie iar mersul obosit l-a făcut să asocieze mersul cu mersul unui deținut cu bile la picioare, spre necunoscut.