Am ajuns la 20 în fața unui local de cartier despre a cărui existență nu aveam habar și eram destul de iritat, pentru că trecusem de câteva ori pe lângă el până să-l găsesc. Apoi la scut timp a apărut și ea, când am văzut-o coborând din taxi m-am întrebat cum o fi lângă o astfel de femeie care încurcă circulația, de se ciocnesc mașinile la semafor. Rochia bleumarin cădea ca o mângâiere prelungită de sub sacou, pe coapse până aproape de genunchi, fără să îi cuprindă. Râsul ei mi-a ridicat privirea din alunecarea firească peste minunatele detalii. I-am întins brațul îngrămădind cuvinte măgulitoare și îmi spuneam că în mod sigur va eclipsa totul în jur, chiar și evenimentul în sine. Am intrat de parcă mă aștepta un ring de dans, preocupat să fac loc partenerei mele să strălucească și privirile toate ne-au urmărit, căzând în micul nostru joc, pe care credeam că-l stăpânesc, până când sacoul a trecut de pe umeri pe speteaza la scaun lăsând admirației un spate gol, tulburător în contrastul cu mărginirea închisă a rochiei.
Dintr-un colț s-a pus în mișcare spre noi o exagerare înaltă, vizibil incomodată de fusta strâmtă care îi ținea pașii parcă în hățuri. Era autoarea, ușor nehotărâtă în gesturi, părea un băiețel timid costumat într-o femeie, cu breton asimetric coborât jucăuș spre dreapta. Anda Popescu își trecea mereu mâna prin părul scurt în vreme ce ochii verzi aruncau spre noi mici scântei din emoția de care nu reușea să se scuture, ne-a mulțumit că am venit de cel puțin cinci ori în mai puțin de trei minute.
Mă gândeam la o seară previzibilă, cu multă culoare în cuvinte și oameni pricepuți să le așeze, atmosferă călduță și muzică bună pe fundal, așa a și fost în mare parte, până când domnișoara Popescu ne-a mulțumit că am împărțit cu ea gânduri și ne-a rugat să împărțim și vinul „de curte”. Carafe pline dispăreau goale în drumul mâinilor de la unul la altul, muzica din element secundar s-a răzvrătit și a început să se îmbrace în genuri după bunul ei plac, într-un amestec desăvârșit dar uimitor de plăcut. Nu mi-aș fi imaginat niciodată o asemenea lansare de carte. Și curios, acea întunecată substanță părea vie în trecerea ei neîntreruptă prin pahare, circula chiar și de pe buze pe buze, într-o voioșie generală în care oamenii păreau eliberați dintr-o robie și în același timp stăpâniți de o vrajă. Eli s-a tras încet lângă mine și mi-a umplut paharul de apă, ca să „recuperez”, insistând cu privirea că n-are rost să opun rezistență. Și așa a început totul să se pună într-o mișcare din ce în ce mai puțin controlată, vinul sec era tare și venea acompaniat de șoapte și atingeri ușoare care mă chemau la dans într-un joc de apropieri și distanțe, desfășurat prin toată încăperea. Un bărbos cu chelie m-a apucat de umeri: „Prietene, vinul are măsură numai pentru cei care îl vând!” și a pleca zdruncinând în râs un profil dacic. Încercam să agăț sensul când alt braț m-a cuprins: „Stai mai aproape, nu vreau să creadă cineva că își poate face loc între noi”. Acesta ar fi momentul în care cursivitatea a început să alunece până când s-a spart în secvențe de puzzle pe care nu mai reușesc să le așez înapoi într-un timp. Imagini puternic îngroșate prin delimitarea precisă a fasciculelor de lumină se aleargă și se pun la îndoială însoțind o muzică la fel de segmentată. Îmi amintesc privirile unuia care o căutau insistent și m-am coborât să le alung, cu un sărut plimbat încet pe gât, buzele ei ajunse între buzele mele, mâinile care au început să se încurce în căutări, o urmam oriunde, ca și când nu îmi mai aparțineau picioarele, erau supuse altei voințe. În cele din urmă am ieșit, fără să îmi dau seama cât timp am petrecut în amestecul ăla, ne-am strecurat într-un taxi și m-am lăsat purtat de sărutările ei, ca într-o lesă cu ștrasuri.
Am urcat scările de parcă eram curios unde duc și am intrat în lumea mozaicată fără nicio introducere, trecând dintr-o cameră în alta pe sub privirile indignate ale unui motan tărcat. Patul cu multe perne își întindea promisiunea în jocuri de verde, am fost tras în mângâierile lui satinate, sărutările dizolvau cuvintele care dispăreau în sferturi și jumătăți, lansând explozii de lăcomie. Cu mâinile încărcate în părul meu mi-a dat capul pe spate, privirile noastre au continuat transferul și nerăbdarea cobora ca pe un fitil în căutarea de fermoare, ce cu greu s-au dat bătute. Schije de luciditate se topeau fără forță în uimirea caldă și dulce prin care descopeream trupul întrezărit cândva ca pe o nălucire.
S-a declanșat un incendiu de senzații în care am cuprins totul, intens și necontrolat și în urma căruia timpul s-a expandat din unitățile lui până când am fost expulzați într-un vis comun de atingeri și îmbrățișări.
M-am trezit gol, pe marginea patului, cu o pernuță îndesată sub cap. Pe geamul deschis stătea cocoțată o dimineață alburie, zâmbind spre întâmplarea încâlcită care m-a adus aici, parcă printr-un împrumut cadru cu cadru din viața altcuiva.
Dormea de-a curmezișul, înfășurată în cearșaf ca un fluture pregătit să iasă din cocon, tălpile erau singurele rămase pe afară. O vreme am privit-o de parcă ceva spectaculos avea să se întâmple din clipă în clipă sub privirile mele, dar înfășurarea alungită nu dădea semne să o elibereze prea curând.
M-am apucat să cercetez toate acele nume așezate în nișele peretelui opus, alternând cu întreruperi decorative: Marguerite Yourcenar, Pierre La Rochelle, Daniel Pennac ... Nu făceam decât să le adaug amestecului din mintea mea pentru că nu aveam stare, din când în când mici foieli mă făceau să mă întorc spre pat. Ultimul raft de jos era al autorilor români, ceva mai îngust și cu titluri noi, singura excepție un volum de Tomozei, mi-am spus că probabil înseamnă ceva dacă a rămas la vedere și am început să citesc în paralel cu gândurile care treceau ca niște trenuri, mereu limitate la șinele dintre ziua de azi și ziua de ieri. În cele din urmă m-am convins de câtă răbdare nu sunt capabil să am și cartea s-a întors la locul ei.
Speram că se va trezi curând și după ce am mai umblat puțin printre lucrurile ei, expuse frumos și în orânduială, parcă pentru a alcătui o poveste, am intrat în baia îngustă, cam cât să faci o întoarcere. Spațiu ocupat pe un sfert cu un raft pentru creme, tratamente cosmetice și nu știu câte altele imposibil de identificat la o primă privire, mi-o dezvăluia prin toate acele preferințe cum nu aș fi putut bănui. Cine nu a zâmbit măcar o dată, descoperind prin obiectele mici frumusețea unei persoane, cu toată alcătuirea de culori și forme, cuvinte și înțelesuri ce năvălesc în minte ca să-ți spună, să îți arate cât e de minunată și de armonios clădită în tot ceea ce face sau atinge? Am ales din cele cinci geluri de duș unul care mi s-a părut mai neutru și am intrat zâmbind în noua zi ce îmi părea mai mult o nouă lume și aș fi putut să jur c-aud muzica pe undeva, cotrobăind difuz prin mine, în căutarea unui amplificator.
Cum nu m-am gândit la un prosop, am revenit șiroaie în cameră să văd dacă fluturele meu și-a deschis culorile. Dormea încă, întoarsă cu fața spre lumină; ieșită grațios pe jumătate din cuprinderea cearșafului, părea acum mai mult o lalea albă. M-am așezat în fereastră și am simțit că înainte s-o ia razna, inima mi-a stat puțin în loc, de parcă ar fi căutat bătaia care s-o poarte-n salt spre ceea ce aveam în față. Neastâmpărul mă chema să intru-n jocul ei, mi-am amintit de colile aflate pe măsuță, am căutat în grabă ceva de scris, dar nu am găsit decât un pix neimpresionant de albastru. M-am așezat pe podea și am început să caut liniile care să rețină ceva din emoția fluidă în care îmi căutam cursul. Nu am mai desenat de mult timp pe hârtie, ultima oară a fost pentru notă, astfel că am stricat destul de multe foi pentru o reprezentare nici pe departe bună, dar totuși mulțumitoare, având în vedere lipsa mea la acest capitol. Mă gândem să o așez pe pat, să mă îmbrac și să plec. Am scris: „sună-mă” dar când m-am apropiat, un suspin urmat de un zâmbet m-au oprit pe loc, într-o așteptare concentrată, ca cea pe care o ai atunci când te afli la o premieră.
Un sărut prelungit și sentimentul de bucurie care trece prin piele; mă căuta cu ochii închiși de parcă până atunci nu am fi dormit decât împreună. Mâna mea între palmele ei, părea o cucerire de teritorii, am început să-i șoptesc despre ziua care era pe cale să se dezbrace de albul dimineții pentru străluciri viitoare. Aveam în față un sfârșit de săptămână pentru începutul schimbării în care ne-am prins cu o noapte în urmă, printr-un simplu dans. Dar ce dans! Doar noi doi și în rest decor, iar când buzele noastre s-au întâlnit lumea și-a schimbă brusc centrul de greutate, culorile au început să își sporească intensitatea cu fiecare bătaie de inimă adăugată în plus.
Sub șirul cuvintelor mele un zâmbet s-a deschis mai întâi, apoi când m-a privit cu noaptea ce-a trecut, încă sub pleoape, a urmat o tăcere bogată între bătăi de gene și mângâieri sărutate lent.
O zi ca un vals pe o cutie muzicală avea să ne oprească între perne, motanul tigrat al vecinei își mieuna din când în când nemulțumirile, abandonat de stăpână în grija unor nebuni care nu păreau să cunoască importanța orelor trecute – către – și culmea! – peste – mese.