Bărbatul înainta încet prin aerul încins și încărcat de insecte zburând bezmetice în toate direcțiile, urmat de fetița mărunțică care încerca să-i calce exact pe urme. Șuierul lin al apei care dansa printre pietroaie, acoperea orice alt zgomot ar fi coborât de pe șoseaua aflată la nici zece pași. La un moment dat, lăsă undița între pietrele de pe mal și, sub ochii măriți de curiozitate ai copilei, apucă o piatră grea, de mărimea unui pepene, cu care trăsni bolovanul de lângă piciorul lui. Se aplecă și ridică cu o mișcare bruscă marginea pietroiului, lăsând să alunece lumina arzătoare a soarelui pe burțile argintii a unor peștișori mici cât degețelele copilului.
- Ha, ha, exclamă satisfăcut bărbatul, acum să te ții doamnă știucă! Vezi ce momeală am găsit? Maimuțoii ăștia mici se ascund la umbră pe sub pietrele mari.
- Au murit, tată?
- Nu, i-a amețit doar vibrația loviturii!
După ce adunară într-o pungă momeala vie, pășiră de-a lungul malului, din piatră în piatră, cercetând cu atenție zonele umbroase și mai liniștite de sub cupolele sălciilor. În urma tatălui, copila încerca să-și mențină echilibrul pe aglomerarea de pietre, dând din brațe ca o pasăre gata de zbor.
- Le e cald și peștilor, nu?
Bărbatul dădu din cap îngustându-și ochii, atent dintr-odată la fâșia întunecată trasată deasupra apei de podul metalic al căii ferate care traversa cursul Someșului.
- O vezi?
Urmărind direcția brațului întins, copila reuși să zărească umbra lungă care aluneca leneșă în mișcările moi ale apei.
- E mare, șopti temătoare ca nu cumva glasul ei să sperie prada, dar e chiar la mijlocul apei. Ne putem apropia?
- Nu de pe mal, dar am o strategie!
Fetița știa că tatăl găsea întotdeauna strategii la pescuit. Plecau de acasă din zori, fără mâncare și fără momeală, dar nu fusese nici măcar o singură dată în care să nu prindă ceva sau să o lase flămândă, chiar dacă micul lor dejun erau prunele pe jumătate coapte din livezile întinse pe malul apei, câteva mere pădurețe sau covrigii cumpărați în drumul lor prin satele mici înșirate de-a lungul cursului de apă. Strategiile privind momeala erau chiar și mai grozave. Prinsul cosașilor prin fânețe o distra cel mai mult, cu toate că la partea în care pescarii trebuiau să le smulgă picioarele din spate ar fi preferat să nu asiste.
- Acolo stă puterea lor și pot scăpa imediat din cârlig, îi explicase tata.
Putea înțelege asta, dar tot îi era milă de cosași. Mai bine era atunci când foloseau ca momeală boabele de porumb în lapte. Tata o asigurase că pentru un știulete-doi, nu s-ar fi supărat stăpânii lanurilor din care se serveau. Până atunci însă, ea nu fusese părtașă la nici un pescuit de răpitori și asta îi dădea o stare de emoție ciudată. Răpitorii erau ceva periculos, nu-i așa? Nescăpând din privire silueta întunecată care se unduia amenințător în umbră, îl urmă pe tatăl ei printre pietre, apoi pe treptele care urcau spre podul de cale ferată, pictat din loc în loc de pete ruginii. Metalul încins de căldură, împrăștia un miros greu, amărui, în timp ce de pe limbile de lemn ale căii ferate se evapora un miros pestilențial, de urină.
- Stai pe margine, să nu calci pe șine!
Fetița nu întrebă de ce. Se lipi de balustrada fierbinte, lângă tatăl ei, urmărindu-i mișcările ample și sigure cu care el aruncă momeala, chiar în dreptul botului uriașei știuci. Peștele dădu ocol momelii, ca și când ar fi mirosit-o, după care se îndepărtă.
- E șmecheră, șopti copila.
- Dar noi suntem mai șmecheri, stai să vezi!
Aruncă o nouă momeală, schimbând locul. Repetă operațiunea de câte ori peștele își schimbă poziția, cu o răbdare și o încrâncenare care o făcu pe fetiță să se simtă mândră de tatăl ei și încrezătoare că vor prinde știuca. La un moment dat, un țipăt șuierat izbucni în apropierea lor, gata să le spargă timpanele. Bărbatul întoarse capul către trenul care intrase cu viteză pe pod. Lăsă undița într-o singură mână, cu cealaltă blocând copila în spațiul îngust dintre șine și parapetul metalic. Curentul de aer încins împins către ei, îi izbi peste fețele îngrozite. În goana nebună a trenului, în acele momente de panică, printr-o fereastră deschisă, un călător aruncă o sacoșă de plastic care îl lovi pe bărbat peste cap. Abia respirând, la nici o palmă de vârtejul vagoanelor, el găsi ciudat că mecanicul semnalizase sonor trenul abia la intrarea pe pod și că nu încetinise în momentul în care îi văzuse, viteza fiind de-a dreptul amețitoare în cele câteva minute până ce trenul ieși de pe pod, minute care lui i se părură ore nesfârșite.
Trăgând cu putere în piept aer, bărbatul își dădu seama că nu mai respirase de ceva timp. Copila îl privea cu ochi temători, plini de înțelegerea celor care ar fi putut să se întâmple. El porni cu greu de pe loc, prinzând mâna fetiței în palma lui umedă și nu se opri până ce podul nu rămase mult în urmă.
- Tati, n-am prins știuca!
Bărbatul se așeză pe borna kilometrică în dreptul căreia se oprise și strânse copila în brațe.
- Lasă știuca în treaba ei acum! Vreau să îmi promiți că rămâne secretul nostru tot ce s-a întâmplat pe pod, altfel mama ta o să ne ia la bătaie pe amândoi.
- Promit, șopti cu toată solemnitatea pe care o cerea momentul. Era pentru prima dată când ea și tatăl ei împărțeau un secret și era foarte hotărâtă să nu scoată nici o vorbuliță despre cum era să îi calce trenul pe pod în timp ce încercau să prindă o știucă grozav de mare.
Soarele crud, trecuse demult de ora în care nu lăsa loc umbrelor, semn că amiaza se pierduse până în momentul în care cei doi aventurieri se strecurară în curtea apărată de o perdea deasă de viță de vie. Atentă la femeia care le ieși zâmbitoare în cale, fetița strânse din buze, ca pentru a nu scăpa din greșeală marele secret. Bărbatul rezemă undița de peretele casei și se așeză pe treptele înalte de la intrare.
- Să vezi ce am pățit…
Dintr-o răsuflare, înainte ca fetița să poată măcar să bea o gură de apă de la cișmeaua din curte, dezvălui femeii marele secret, fără să uite nici un amănunt.
- Tată! Parcă era secretul nostru!
- Doar nu era să te las pe tine să povestești o asemenea întâmplare, râse tatăl ciufulind cu dragoste părul copilei!
În acea zi, fetița învăță că în viață nu există cu adevărat secrete, decât atunci când ele aparțin unei singure persoane și că, poți fi păcălit foarte ușor atunci când te aștepți cel mai puțin. Zâmbi și spuse mamei pe un ton asemănător celui al tatălui:
- Acum să-ți povestesc cum m-a scăpat tata în Someș când am traversat de pe un mal pe altul…