Puterea razei albastre (10) - FINAL

Trecuse primăvara, trecuse și vara și, iată, venise toamna și odată cu ea mult așteptata zi când urma să părăsesc definitiv Observatorul Astronomic "Bradul" pentru a pleca la București.

Ca să pot lăsa toate lucrurile în perfectă stare muncisem cu sârg pentru completarea acelui caiet "stas" cu date potrivite, punând valori aproximative peste tot acolo unde trebuia, ca să nu arate deplorabil caietul meu lăsat în părăsire atâta vreme. Am lustruit conștiincios obiectivele lunetelor, am uns pârghiile și roțile, am pus husele peste toate instrumentele. Am strâns la un loc lemnele risipite prin curte, ducându-le în șură. Apoi, după ce m-am asigurat că am încuiat toate încăperile și după ce mi-am rotit privirea să văd dacă totul este în ordine, am urat noroc și fericire cui o mai trece după mine pe acolo și am plecat.

Plecarea mea definitivă îmi dădu totuși o puternică strângere de inimă. Revedeam în minte nopțile pierdute, evenimentele nemaipomenite prin care am trecut și câte și mai câte întâmplări.

Desigur, nu puteam să plec fără să-mi iau rămas bun de la moș Bursuc. Ca să nu-și dea în vileag tristețea care îl copleșise văzându-mă plecând, moșul își căutase de treabă prin pădure, prefăcându-se că trebuie să aducă lemne. Îl înțelegeam foarte bine: el era sortit să rămână mai departe acolo, pe munte, singur-singurel, ascultând cariile din grinzile pereților și vânturile, furtunile, ploile sau zăpezile fluierând prin desișul pădurilor.

L-am așteptat în fața cabanei. Simțind ceva straniu în atitudinea mea, Hector, câinele cel negru și flocos apăru de nu știu unde și se înfățișă la picioarele mele, târându-și coada și scâncind. Parcă simțea și el că trebuie să ne despărțim, că îl voi părăsi.

Mai revăd o dată locurile. Cerul era albastru-curat, orizontul era limpede, iar în el se reflecta verdele încă viu al otavelor de prin sat. Pe cupola cerului se clătinau încet siluetele zvelte și foșnitoare ale brazilor. Se vedea clar valea satului de la poalele muntelui, ca și văile satelor mai îndepărtate, cu gospodăriile țărănești pitoresc amenajate, cu ogoarele și stogurile de fân din preajma lor. Pe cer, nici urmă de nori! Iar în zare, se profilau piscurile albe ale Munților Rodnei. În celelalte părți ale orizontului se vedeau sate și iarăși sate, pe spinările aurii ale dealurilor peste care sclipeau căsuțe și cabane mărunte de tot.

Rotind privirile, m-am oprit o clipă asupra pădurii în care aterizase acel fantastic obiect cosmic. Acolo nu se vedea nimic deosebit. Doar bradul din preajmă se uscase aproape de tot, devenind roșcat, ca o pană de cocoș!...

Cu moș Bursuc în urma mea ducându-mi valiza, căci ținuse cu tot dinadinsul să-mi fie de folos cu ceva la plecare, începusem să coborâm pajiștea muntelui. După un timp mi-am întors privirea pentru a vedea încă o dată muntele pe care am locuit un an de zile. Sus, pe culmea lui, se mai zărea puțin din acoperișul cabanei, precum și silueta albă a casei Observatorului, cu un geam care sticlea ca un diamant în bătaia luminii soarelui. Iar mai încolo, unde muchia muntelui se unea cu cerul, se vedea capul negru, cu urechile ascuțite, ale unui cal, rumegând și privind din când în când spre satul din vale.

Frumoasă zi mai era! Însă pentru mine însemna și mai mult, căci închipuirea mea lua deja avânt peste culmile munților, mereu mai departe, până într-acolo unde trebuia să fie Brașovul, și, mult mai la sud, Bucureștiul cel măreț și luminos, acolo unde mă aștepta frumoasa mea Adelina.

Încet-încet începură să nu se mai vadă satele din depărtare și nici măcar satul acela ce-mi era drag, în care locuia bunica Adelinei. De acolo se pierdeau din privire imaginile ultimelor case din valea în care coborâsem.

Mi-am luat rămas bun de la moș Bursuc, pe care l-am îmbrățișat și i-am urat ani mulți și multă sănătate. Apoi am pornit-o pe plaiul pe care urcasem prima oară.

Mergând încet pe drumul coborâtor, la un moment dat aud zgomot de roți în urma mea. Mă întorc și zăresc o căruță gonind la vale cu un om șezând pe lavița din față. Când s-a apropiat, l-am recunoscut pe nea Macovei care tocmai smuci cât putu hățurile calului, reușind astfel, cu mare greutate, să domolească goana aceea.

- Unde mergi, Mariane?...
- Plec la oraș!
- La oraș? Prrr!... Urcă-te aici lângă mine!...

N-am încotro, arunc valiza în căruță și reușesc să mă cațăr de coșul căruței.

Văzându-mă lângă el, zgâlțâit din toate încheieturile în afurisita lui de căruță, încerc să-l privesc numai cu coada ochiului. Avea pe față ușoare urme de necaz. Părea mai nebărbierit ca prima oară, iar dintele de metal din față îi ieșea parcă mai pregnant la iveală. Nu mai avea aceeași bunăvoință față de mine. Iar asta era simplu de explicat.

Norocul meu era că, gonind la vale, căruța făcea atâta tărăboi și se zgâlțâia atât de tare, că nu era chip să deschizi gura să spui o vorbă, căci puteai să-ți muști limba, ori să-ți spargi dinții din gură din cauza zdruncinăturilor.

Ajunși la Rotunda unde nea Macovei avea treabă, după ce coborârăm amândoi din căruță și după ce omul își legă calul de un gard punându-i la gât o desagă cu fân, i-am întins mâna urându-i la despărțire tot ce-și dorește și pe deasupra un car de sănătate.

Înseninat de-o asemenea caldă urare nea Macovei se înveseli și-mi răspunse din toată inima:

- Mergi sănătos, Mariane! Și să fii fericit! Dar uite, așa, v’odată, când mai ai timp, dacă te plictisești de gălăgia de la oraș și dacă ești sănătos, lasă toate și mai vino pe la noi, prin satul nostru, să vezi munții, pădurile și poienile cu iarbă și flori!...

Și mie îmi trecuse prin minte că aș vrea cândva să mă pot întoarce prin aceste locuri. Chiar îmi spuneam: cât de plăcut va fi să revin pe aceste meleaguri, cu Adelina, să revedem locurile acestea minunate, priveliștea ca-n basme, unde ne vom reîncărca memoria cu frumusețea naturii și puritatea gândurilor.

Iar din Observatorul de pe vârful muntelui vom avea prilejul să contemplăm minunata noastră stea albastră și norocoasă.

FINAL