MEANDRE 22-Limona

Florentina era agitată. A doua zi urma să aibă inspecție, la școală.
Mihai a călcat un șorțuleț, a călcat fundele și a pus-o pe Florentina să-i țină degetele să poată face pampoanele. Fata a făcut baie și tatăl i-a uscat părul, lung, negru și creț, cu feonul, apoi a pieptănat-o și a periat-o îndelung. Au mai stat amândoi în sufragerie și au citit: ea, „mituri și legende”, el despre porumbelul călător.
Abandonând lectura el , privind nemișcat o pagină s-a lăsat purtat de amintiri...
A crescut porumbei călători când trăia la bunicul lui, acasă. Fiecare dintre ei avea crescătoria lui, separată. La vârsta de șapte ani Mihai era, alături de bătrânul, membru în asociația columbofilă. „Matca”, sau baza crescătoriei lui, o avea de la bunic. 'Tatăl”, care biologic îi era bunic, agreea porumbeii din liniile belgiene, cel mic mergea mai mult pe selecție, din varietățile crescute de mai multă vreme în România:”Regele”, „Þăranca”, „Coadă creață„. Porumbeii fumurii se numeau vineți, cei albaștri, guți, cei maronii, cu fulgi mai închiși la culoare, pe aripi, trestii, adică asemănători trestiei, cei de aceeași culoare, dar fără desen pe aripi, cu două dungi cafenii, se numeau bujori.
În pragul fiecărei ierni porumbeii intrau în „văduvie”, adică îi desperechea, întrucât puii scoși pe timpul iernii nu ieșeau buni zburători în competiții iar el dorea ca genitorii să fie puternici și sănătoși în primăvară. La sfârșitul lunii februarie îi împerechea după dorință, ținându-i în cuști separate, în perechi. Când porumbița urma să ouă îi lăsa liberi și ei își construiau cuibul.
Când îi trimetea la concursuri, mai ales perechile cu puii mici, părinții plecați la concurs veneau foarte repede, de pe distanțe scurte de câteva sute de km. De regulă, zburau fără oprire, uneori făcând o scurtă haltă pentru a bea apă...
Amintirile se derulau lent, irizând căldura vremurilor trecute.
Era în prag de iarnă și desperechease porumbeii dar, din greșeală, a uitat un mascul cu perechea lui în adăpostul destinat iernării femelelor. Și-a dat seama târziu. Porumbița trestie, cu perechea ei, un vânăt frumos și mândru, cu cap berbecat și gene groase și albe, scoseseră doi pui. Prima noapte de ger a omorât unul dintre pui dar celălalt, cu câteva tuleie pe corpul golaș, suferea de frig.
Copilul a luat puiul în casă și a despărțit părinții. Puiul s-a dovedit a fi o porumbiță de culoare deschisă, un maroniu spre gălbui. Mihai a botezat-o Limona. O hrănea dându-i boabe în cioc, una câte una, până a învățat să mănânce singură. Þinea boabele la înmuiat în apă cu lapte și îi dădea boabe dintre buzele țuguiate, ca și când ar fi primit boabele din ciocul părinților, regurgitate din gușă.
Când era acasă, porumbița, era tot timpul în preajma micului stăpân pentru că era liberă, iar când îi era foame îl lovea cu aripile peste picior.
Până în primăvară, Limona a crescut și zbura prin casă. Când copilul intra în cameră porumbița zbura spre el și i se așeza pe umăr sau pe cap. Toată iarna i-a dat vitamine și calciu. Porumbița avea o osatură perfectă, cu aripile la lungimea cozii și cu treisprezece pene în coadă. Al doilea rând de pene de sub aripi, voltele, erau pline și crescute armonios. Când a împerecheat adulții i-a dat și ei drumul. Nu avea vârsta de împerechere dar nici prea mică nu era. În fiecare dimineață făcea antrenamente de zbor cu porumbeii, antrenamente la care participa și porumbelul de casă. Avea o trestie de bambus, mufată până la șase metri lungime, în vârful căreia avea prinsă o eșarfă roșie, de mătase, pe care o agita. Stolul compact, format din peste o sută de porumbei, se rotea în zbor, la înălțime mare, în jurul casei. După două ore de zbor lăsa prăjina jos și „sportivii”coborau. Limona nu se apropia de alți oameni dar atunci când îl vedea, chiar din înaltul cerului, strângea aripile pe lângă corp și se lăsa să cadă în picaj până la câțiva metri de sol, apoi deschidea brusc aripile și frâna căderea, apoi, cu o fâlfâială scurtă i se așeza pe umăr și îl ciugulea de buze sau de ureche.
Joia mergeau la ședințe la asociația columbofilă. Limona mergea pe umărul lui până la stația de tramvai și apoi, când el urca în tramvai, porumbița zbura paralel cu acesta. Aveau de mers patru stații, ea în zbor, el cu tramvaiul, și la fiecare oprire în stație, Limona aștepta pe câte un stâlp să vadă dacă Mihai va coborî. La coborâre i se așeza din nou pe umăr, urmându-și drumul, pe jos.
Oamenii mai în vârstă, colegi de asociație, râdeau de copil pentru că Limona asista la ședințe stând pe masă în fața lui.
-Ce-i bă, micule, ți-ai adus întăriri? Vrei să afle și gălbejita ta strategii de concurs?
Se apropia momentul primului zbor cu puii.
Limona avea să plece cu ceilalți colegi de generație, ceva mai mari ca ea, cu un autovehicul, special amenajat, la prima ei cursă. Lansarea era de la Snagov.
-Ia-ți adio de la lămâia ta! Fă o poză cu ea că asta nu mai ajunge acasă!
Limona a venit între primii cincizeci clasați dar nu era obosită, dar nici nu a ocupat un loc meritoriu. Același lucru s-a întâmplat la fiecare etapă până la Rădăuți. Atunci Limona s-a clasat în primii zece veniți, cucerind un nesperat loc patru, dovedind că este o „fondistă” tenace.
Peste două săptămâni urma etapa cea mai grea, zborul de la Varșovia până acasă. Porumbeii erau transportați cu avionul și lansarea avea loc chiar pe aeroport, într-o pauză între zborul avioanelor. Mihai a participat cu cincisprezece porumbei. De acum porumbeii erau considerați adulți și antrenați. Limona se împerechease cu un băiat frumos, de culoare albastră. Și aveau pui de aproape trei săptămâni. Perechea ei a rămas acasă la pui iar ea urma să plece la concurs. Seara Mihai a dus porumbeii la locul de îmbarcare. Peste inelele personale, ce atestau: țara de origine, asociația, anul nașterii și numărul matricol, s-au aplicat niște ștraifuri de tablă subțire de cupru, pe care era imprimat un alt număr, de control. Când porumbelul ajungea acasă se desprindea acea „plombă”, o rula să poată intra într-un ceas special și, în mod automat, se înregistra pe bandă de hârtie, ziua, ora, minutul și secunda la care a fost marcată sosirea.
Mihai avea emoții mari. Era prima competiție internațională la care participa, el cu porumbeii lui.
Glumind, colegii mai în vârstă, i-au pus Limonei o ștampilă pe coadă „să nu se piardă, piciule și să nu greșească țara!”, apoi au introdus-o în cușca de transport. Cei care au însoțit porumbeii în avion au telefonat în țară și așa s-a aflat că după lansare, pe aeroportul din Varșovia, a fost o furtună mare. Limona cu ceilalți competitori trebuiau să treacă Munții Tatra și apoi Carpații.
Pericole nenumărate existau pe tot parcursul: linii de curent, de joasă și înaltă tensiune, curenți de aer, păsări de pradă, vânători și alți oameni.
Limona a sosit alături de numai zece dintre porumbeii lui, în total unsprezece din cincisprezece. Pentru doi dintre cei care nu au ajuns a primit inelele prin poștă, din Ucraina.
La ședința ce a urmat au fost aduse ceasurile de cronometraj pentru verificarea sigiliilor și la omologarea rezultatelor. Mihai bănuia că Limona a sosit prima dintre cei peste o mie de porumbei lansați. După însemnările crescătorilor, neoficiale, Limona venise cu nouă ore înaintea celui de-al doilea clasat.
S-a încheiat verificarea și omologarea rezultatelor.
Limona era prima! Nimeni nu înțelegea ce traseu a urmat. Stolul uriaș fusese ridicat de un curent ascendent și purtat spre Ucraina. După calcule, cu harta în față, măsurând cu curbimetrele s-a ajuns la concluzia unanimă că Limona, campioana, a urmat un traseu aproape ideal, traversând cele două lanțuri muntuoase numai prin trecători urmând apoi cursa numai la mică înălțime....
-Tati, mi-e somn! Mă culci?
-Hai la culcare!
-Te rog să-mi spui o poveste pe care să o faci acum, pe loc!
-Iar? Mi-ai mai cerut odată, demult, chestia asta dar atunci erai foarte mică.
-Hai, povestește-mi mai întâi cum te-am ținut la ușă până ce mi-ai spus povestea ce o inventaseși seara.