Noaptea când cerul se urca pe umerii stelelor, lumina se desfășura din candelabrele tăcerii, copacii îmbrăcau haine regești și se rânduiau în ritualul templierilor soarelui, căutând cu ochii comorile ascunse sub râuri de argint, unde flăcările jucau deasupra apelor repezi ce mâncau din maluri de smarald căzute în râpele abrupte de rubin obosit. Păsări cu penaj pestriț de culori vii purtau în cioc inelele timpului spiralat peste verdele crud acoperit de mărgăritarul de rouă al zorilor despletite peste frunzele și florile încă netrezite din somnul țesut, sub pleoapele zeilor căzuți la datorie. Liniștea pusă la uscat se rodea pe sine și se destrăma mușcată de viespile dintr-un roi înroșit, ce nu îmbrățișa odihna și se revărsa peste marginile răcoroase în mătasea sângelui celui care scrie poeme.
La picioarele unei coloane fără sfârșit și-au strâns aspirațiile și dorințele sufletele unor veacuri care urcau și coborau prin noblețea omului de rând pe care nimeni nu l-a lăsat să vadă cum este lumina clară și adevărată. S-a avut întotdeauna un scop nerostit, de a învolbura o mare fără corăbii, de a transforma rația de libertate într-o fărâmă de pâine totdeauna neagră și dorită, niciodată destulă pentru foamea moștenită. Îmi vine să cred că și cu viscole și furtuni deasupra capului tot am fi răzbit mai mult, decât cu niște legi nedrepte care ne lovesc în fibra trupului și fluierul picioarelor încât am devenit o turmă fără păstori ori cu păstori mai temuți decât lupii. Nu se poate inventa nimic care să înalțe spiritul, simfonia pe care o ascultăm este cântată pe note amare iar crezul a îmbătrînit în speranță. Școala în mare parte analfabetă scoate spirite golite de ideal iar cele care și-au construit unul, nu este realizabil în țara lor. Am luat forma pașilor de slugă de care ne îndepărtasem nu prea mult. Acum după ce am pierdut rezultatul muncii unei generații, alergăm și de cele mai multe ori rătăcim pe drumuri cu fântâni otrăvite, nu putem ieși din cercul în care ne-au închis străinii care ne-au cumpărat ieftin, cu șpagă.
Relansarea pe care-o visăm se lasă așteptată, a intervenit delăsarea, scârba de a trăi într-o țară așa bogată și frumoasă, săraci. Unii puțini care ne-au spoliat ca popor de avere, vor să ne ungă ochii și să ne ofere minime plăceri prezentându-ne curve la televizor, își închipuie că ne pun eșarfa pe ochi și ne mângâie tristețea cu deșertăciune. Nu, trebuie să ne regăsim în inima unui munte și să erupem la momentul copt, încât să nu scape niciun sol purtător de întuneric și să nu rămână nicio umbră ce ne inundată de lumină. Obida răbdării coace fructul și el va fi plin de seva demnității dincolo de orice democrație de mucava. Avem încă credința că sufletul nu poate fi furat și el ne poate trezi la realitate. Dacă acest pământ este dăruit cu har, trebuie să fie dăruit și cu voință astfel încât nimeni să nu scape de judecata așteptată ce va deveni divină.