Visul nu mi-a dat pace toată ziua.
O groapă mare. Și el cade în ea. Nu poate să fie adevărat, așa mi-am repetat o zi întreagă. Nu i-am povestit visul. A plecat la muncă de dimineață, fără să zâmbească sau să facă ceva diferit. Și-a pupat pe frunte cele trei fete și a plecat. Inima mi se închidea odată cu trecerea orelor. Câinele devenea agitat, lătra degeaba prin toată curtea. Parcă era nebun. Ochiul stâng se zbătea. Îl închinam. În timp ce dădeam fetelor să mănânce se aude cineva strigând la poartă. Câinele sărea ca turbat la mama. Oare de ce? O știa. Sigur a mâncat ceva stricat. Ori a turbat.
─ Deschide poarta, Florică!
─ O deschid. Taci mă, ce te-a apucat? Marș d-aci! Marș, măăă! Hai, mămică, intră în curte, da’ ce-i cu matale? Ce-i mămică?
─ Florică, hai în casă, hai! Nu mă ține în lătratul nebunului ăsta. Ce dracu’ are?
─ Nu știu, da’ parcă nu vrea, bre, să intri nici în curte și uite, cum vorbești matale cum latră ca apucat.
─ Unde sunt fetele?
─ În bucătărie. Le dădeam să mănânce.
─ Da’ soacra unde-i?
─ La ea. Da’ ce întrebări sunt astea?
─ Stai aci, uite pe pat, așa Florică. Uite de ce am venit, căăă, Florică mamă, să fii tare că asta e voința Domnului. Uite, căăă…
─ Mămică, ce-i? Spune repede ce-i, că io mor aici!
─ Ionel a murit.
Visul mi-a apărut în fața ochilor. Groapa era adâncă. Ionel a căzut în ea și nu-l mai vedeam. Apoi pământul după margini aluneca peste el. Erau și câțiva copaci tăiați. În urechi auzeam inima și restul corpului mă frigea. A murit Ionel. Poate că visez acum. Încerc să deschid ochii, dar erau deschiși. Să spun ceva, dar ce? Mama mă privea și spunea ceva, că-i vedeam buzele cum se mișcă. Nu o aud. Deodată mi-e somn. Un leagăn plin cu flori se mișca într-o grădină plină cu verdeață. Întind mâna spre flori. Nu pot. Mi-e așa de somn. Soarele mă încălzea și-l puteam privi.
─ Mamiiii, mamiiii! Ce are mamiiii? Mama doarme?
─ Da, mamaie. Hai, mergeți voi in curte la cățel! Hai, fuguța, hai!
─ De ce doarme mami, mamaie?
─ E obosită și doarme și ea. Hai, gata, ce atâtea întrebări? Ia mergeți la câinele ăla și vedeți de ce latră. Hai, hai, afară la câine!
Dorm. De ce aud fetele? Visez că dorm și simt tristețe în mine. Trebuie să mă trezesc.
─ Florică, Florică, lasă prostiile și hai, mamă! Hai, mamă, că ai trei fete de crescut. Vai de mine, Doamne, vai de mine, ce-ai făcut cu fata mea? Cu ce-a greșit? Of, of, Doamne!
Cu ce-a greșit Dumnezeu? Ce vis e ăsta? Simt cum cineva mă lovește peste față. Să fie soarele? Oare florile? Vreau să dorm. Îmi place lumina. Și uite că o privesc și ea mă privește.
Mama mă spăla cu apă rece pe față. Nu mai dorm.
─ Ce faci mămică? De ce mă speli?
─ Ai leșinat. Hai, fii femeie în toată firea! Ai trei fete de crescut.
Iar aud inima în urechi. Sângele dă năvală până în ochi.
─ Să nu leșini iar.
─ Mamică, ai zis că a murit Ionel?
─ Da, am zis. A murit.
─ Nuuu, nuuuu! Mă minți. De ce mă minți? Cum să moară? Nu e adevărat.
Zăpada se așternuse pe mormânt. Seara se lăsa ca o ceremonie peste corpul întins pe zăpadă. Suspinul devenea ca scos din minți. Poza de pe cruce zâmbea. Cimitirul avea un timbru ca o pradă. O întrebare fără răspuns, de ce? De păr i se prindea gheața. Mâinile scormoneau continuu sub zăpadă.
─ Te iubesc, Ionel! Te iubesc, Ioneeeeeeeeel! De ce, Doamne, de ceeee?
În timpul privighetorii apa fierbe un destin. Veșnicia are trup de femeie. Femeia desprinde lacrimi și le trece peste cer, ca o rugăciune. Evadăm din moarte în viață, resturi de stânci le cărăm…

fragment din romanul ”7 ani”