Au trecut trei zile, lungi sau scurte, după grijile, speranțele, acțiunile ori inacțiunile oamenilor. Se părea că nu s-a întâmplat nimic deosebit. Fiecare om se încadra în programul propriu ori în care se integrase cu mai multă ori mai puțină dorință sau plăcere, ținând seama de nevoile personale și ale familiei, dar și de obișnuințele și deprinderile căpătate în timp…
Eugen ajunsese a doua zi la doamna profesor doctor Eugenia Ionescu, însoțit de Cezar Nistorescu, medicul neurochirurg și de Maria Eftimescu, șefa clinicii de oftalmologie, pe care cu greu o convinsese după îndelungi dialoguri, în care argumentele aduse erau sau nu admise, rând pe rând. Pentru doamna Eugenia Ionescu a fost foarte greu să admită susținerile doctorului Tomescu, dar nici nu-l putea refuza în totalitate:
- Domnule doctor, sunt de acord, în principiu, dar rețineți, vă rog, că nu avem noi această obligație. Pe de altă parte, este bine să așteptăm. Nu știu cât. Până când va veni vremea ca pacientul dumneavoastră…, al nostru, mă rog, să vorbească. Obligația noastră este să-l readucem la starea în care se afla înainte de acel accident neplăcut…
- Doamna profesor…, vă rog să mă iertați, dar eu înțeleg că, dacă tot este internat la noi de aproape o săptămână, avem obligația morală și profesională să-i analizăm sub toate aspectele starea de sănătate și… să intervenim acolo unde se impune, acolo unde putem face ceva… Eu solicitam doar sprijin să-l trimitem mai departe. Nu avem aparatura necesară, oricum, nu avem specialiști… Vă rog, scuzați! Nu asta am dorit să spun… Specialiștii au nevoie de aparatură pentru a lucra la nivelul competențelor lor profesionale, voiam să spun…
- Cu permisiunea domniei voastre, interveni doctorul Cezar Nistorescu, departe de a crea impresia că joc rolul împăciuitorului, cred că susținerea colegului Tomescu poate fi înțeleasă numai strict profesional, în caz că ne-am permite cumva să ignorăm factorul uman…. Doamna doctor, eram pregătit să-l operez, după cum prea bine cunoașteți. Eram pregătit, dar nu eram mulțumit de mine și, sincer vă spun, aveam îndoieli asupra reușitei intervenției mele… De ce? pentru că nu cunoșteam bine împrejurările în care acel om a ajuns la noi în starea pe care ne-o amintim cu toții. Era un om orb, dar era, în același timp, un om care a „văzut” cauza accidentului, un om cu o sensibilitate deosebită, cu o judecată cu mult peste media oamenilor de vârsta și pregătirea sa… Acea disfuncție de moment a creierului său. Traumatismul suferit, hematomul subdural pe care domnia voastră l-ați văzut, examinat și explicat, ar fi fost posibil să existe dacă acel om era văzător?! Eu cred că nu și, în această situație, îmi pun întrebarea: de ce să stăm pe gânduri, dacă există posibilitatea de a interveni?
S-a lăsat o liniște apăsătoare. Cei prezenți nu se priveau. Ochii lor fixau alarmant de obsedant câte o scamă sau câte o imagine de pe pereți ori ferestre. Într-un târziu, doamna Ionescu s-a adresat doamnei Eftimescu:
- Părerea dumneavoastră care este? Se poate face ceva aici?
- … Eu…, eu cred că se poate face, dar am înțeles că s-a mai intervenit în urmă cu trei ani și… verdictul a fost că nu se poate recăpăta vederea… Nu s-a întâmplat la noi. Urmează să fac, dacă dispuneți, un control sever și numai după aceea să pot da un răspuns ferm. Totul este posibil, deși aparatura de care dispunem nu-mi va permite să obțin cele mai bune răspunsuri. Asta-i sigur!
- Mda…! Spitalul de Oftalmologie din capitală este dotat cu ce-i trebuie? Cunoașteți?
- O, da! Are dotare excelentă după modelul de la Viena și are specialiști dintre cei mai buni din Europa…
- Am înțeles, mulțumesc!... Da, domnule doctor Tomescu! Îi vom face trimitere la București, dar mai întâi, faceți-l să vorbească!!
- … Doamna profesor, … eu vă mulțumesc în numele lui și al familiei, dar… mai este un mare dar, scuzați-mă! Atunci când va fi momentul, după ce vom lua legătura cu Bucureștiul, dacă îmi permiteți, voi solicita câteva zile din concediul meu de odihnă ori concediu fără plată pentru...
- Poftim?! Nu înțeleg… Sunteți atât de obosit, doctore? Vă rupeți de pacient după atâta…
- Nu sunt obosit și nu mă rup… Doresc să merg cu el, să explic celor de acolo… Firesc, voi face documentația standard, dar una este hârtia și alta este cuvântul explicativ, vă rog să mă înțelegeți!
- … Doctore…, m-ați emoționat! Concediu de odihnă sau fără plată înseamnă, știți cu toții, o retribuție mai mică ori nimic… Aveți o altă sursă de venit ca să vă permiteți luxul acesta? Nu, după câte știu… Dar nu este dracul atât de negru pe cât se pare! Mă angajez să obțin de la conducerea spitalului aprobare să însoțiți bolnavul la București. Nu din alte motive în afara celor strict legate de sănătatea lui pe timpul transportului și al internării… E bine?
- Da! au zis toți trei medici în cor, asemenea unor școlari mulțumiți de o propunere a doamnei învățătoare în folosul lor.
Eugen își reținea cu greu emoția, cu atât mai mult cu cât ardea de nerăbdare să anunțe familia lui Iustin. Cum s-a despărțit de colegi, s-a și retras într-un colțișor pentru a o suna pe Iuliana. Foarte pe scurt, în două fraze, a expus esența mesajului, urmând ca la întâlnirea din acea seară să-i ofere detalii. Þipătul de bucurie al Iulianei i-a încălzit sufletul…
… Tot în cea de a doua zi trecuse și doamna Luiza Dobrescu pe la fiul său, însoțită de Iuliana. Bucuria a fost mare, de nedescris. Faptul că Iustin mișca pleoapele era mai mult decât suficient pentru mamă să fie încredințată că va avea viață și că va vorbi în curând. Dar cel mai emoționant tablou a fost oferit în ziua următoare pentru Iuliana și doamna Luiza. Era în ziua a treia și de față se aflau doctorii Eugen și Cezar, asistentele Ofelia și Lidia Combei…
Doamna Luiza îi vorbea băiatului cu voce scăzută, aplecată mult peste chipul său eliberat de masca de oxigen. El era la fel de liniștit ca în zilele precedente, cu respirație regulată și gene clipind foarte rar. Ceilalți erau în jurul lor, de o parte și de alta a patului, urmărind cu atenție posibilele reacții ale bolnavului. Încărcătura emoțională ce se instaurase în salon îi copleșea pe toți, deopotrivă. La un moment dat, genele bolnavului clipeau mai des, aproape la intervale de timp egale, manifestare pe care Eugen o observă și de îndată a făcut semn către toți ceilalți să nu vorbească, să nu facă zgomote, iar mamei să continue vorbirea fără întrerupere. După numai două-trei minute, Iustin a mișcat degetul arătător de la mâna dreaptă, încet, foarte încet, abia perceptibil la început. Mișcarea a fost repetată de câteva ori, după care, la un interval de treizeci de secunde, a întredeschis buzele și a rostit încet, dar suficient să fie auzit: Mamă!
- A scăpat! zise Ofelia imediat, neputându-și stăpâni mulțumirea și bucuria.
- Nu, n-a scăpat, ci a fost scăpat, murmură asistenta Lidia Combei, cu gândul la rugăciunile făcute aproape fără contenire, acasă și la serviciu, de mama și de sora bolnavului, dar și la cele făcute de ea și de „orice om cu frică de Dumnezeu de pe aici, de la noi”.
Au înțeles și ceilalți acest mesaj. Doctorul Cezar Nistorescu prinse imediat ochii lui Eugen, doar pentru o clipă, comunicând telepatic: „Da, singurul Dumnezeu a putut face această minune…”. Erau de acord și nu era pentru prima oară când ei ajungeau la această concluzie după aproape toate operațiile efectuate în regim de urgență. Mama Luiza, încremenită într-o tăcere adâncă și demnă, nu-și mai putea opri lacrimile, iar Iuliana săruta în neștire mâna lui Iustin. A fost o bucurie greu de descris pentru oricare dintre cei prezenți, pentru alții ori peste timp…
… Pe parcursul acestor trei zile, Eugen și Iuliana s-au întâlnit mai des decât și-ar fi imaginat că este posibil. Și nu pentru a discuta numai despre Iustin, ci pentru că le făcea plăcere să se plimbe împreună, să vorbească, să se bucure de puținul timp liber pe care-l aveau, despovărați de gânduri încărcate de griji. Și-au mărturisit multe amintiri din copilărie și din vremea studenției. El studiase în București. Obținuse loc de muncă în Craiova, așa cum și-a dorit, dorind să-și dedice munca, priceperea și dorința de a ajuta oamenii locului și nu numai. Preocupat în permanență de specializare, s-a pregătit atent, perseverent și continuu, eliminând din viața sa distracțiile ieftine de care alți tineri se bucurau zilnic. Nu i-a fost ușor să treacă prin toate perioadele obligatorii până să obțină titulatura de medic primar. Au fost ani de muncă neîntreruptă, cu multe examene și multe nopți nedormite, consumate în spital, la intervenții de urgență, în gărzi din care singurul profit personal era rotunjirea salariului pentru a face față trebuințelor zilnice, dar și perfecționarea deprinderilor profesionale și îmbogățirea permanentă a cunoștințelor în domeniul său de muncă.
Iuliana nu era departe de Eugen sub aspectul interesului acordat pregătirii și ascensiunii profesionale. A urmat cursurile universitare în orașul natal și tot acolo s-a ambiționat să învingă timpul printr-un program riguros de pregătire individuală în vederea obținerii tuturor gradelor și treptelor specifice învățământului general și universitar. Nu a avut timp de viață personală, nu a dorit să se risipească prin activități distractive pe care le socotea lipsite de sens, de finalizare creativă. În plus, amintirea aceea din primul an de facultate, care a rănit-o adânc și a traumatizat-o mult timp, o urmărea în permanență. Se minuna acum, la brațul lui Eugen, înțelegând că nu toți oamenii, nu toți bărbații de pe pământ sunt răi, imbecili, animalici, în manifestările prin care încearcă să cucerească sufletul ori, mai degrabă, trupul femeii. Trăia, alături de el, acele frumoase idile de care nu a avut parte în adolescență. Trăia acele clipe care o făceau mai frumoasă sufletește și trupește. Înflorea alături de Eugen și era conștientă de această realitate în multe situații și momente. Ar fi dorit să-i împărtășească total gândurile și sentimentele, dar încă mai avea unele temeri sau doar abțineri cauzate de acea traumă ce părea de neșters. În schimb, îl prețuia mult și îl admira pentru răbdarea și blândețea manifestate în permanență față de ea, indiferent despre ce ar fi fost vorba. O înțelegea din priviri și se străduia să-i facă pe plac în orice împrejurare, dar nu din milă, nu din dorința de a-i oferi compensații, ci pentru că îi făcea plăcere, pentru că o îndrăgea și avea nevoie să-și manifeste dragostea înfiripată cu limpezime în acest fel…
Niciunul nu va uita un anumit moment din ziua a treia, seara, în care s-a întâmplat un ceva inedit, neprevăzut, nepremeditat. Erau pe aleile din parcul în care se înfiripase dragostea lor. El povestea ceva petrecut cu ani în urmă, o întâmplare haioasă din vremea rezidențiatului său. Ea asculta atentă, ca de obicei, ochii sclipindu-i de plăcere. S-a oprit din mers, l-a privit în ochi cu toată seriozitatea și l-a întrebat dacă poate sta cu ochii închiși, cu mâinile pe lângă corp, timp de un minut:
- Da, de ce nu? a întrebat el surprins. Trebuie să mă gândesc la ceva anume?
- Nu. Să stai liniștit doar…
Când a închis ochii, Iuliana s-a apropiat de el și, fără să-l atingă în vreun fel, l-a sărutat pe buze. A fost un sărut lipsit de semnificații la prima vedere, scurt, fugar, ca o mângâiere. S-a retras apoi în tăcere. El a deschis ochii, surprins de liniștea ce îi împresura. A privit-o zâmbind aproape imperceptibil. Ea era ca încremenită în așteptarea reacției lui. Nu s-a așteptat la ce a urmat. I-a cerut să stea și ea cu ochii închiși, cu brațele pe lângă corp, nemișcată. A sărutat-o în același fel și s-a retras…
- … Cum a fost? au întrebat amândoi aproape în același timp, izbucnind simultan în râs.
- Mie mi-a plăcut, recunosc! a răspuns Eugen.
- Și mie mi-a plăcut și recunosc cu plăcere, a replicat Iuliana, intrând în jocul început copilărește.
- Repetăm jocul? Dorești? întrebă el, privind-o cu duioșie și dorință nedisimulată.
Iuliana nu a răspuns. A închis ochii, a făcut un pas către el și a întins brațele. El a prins-o ușor de mâini, i le-a petrecut pe după gâtul său și a îmbrățișat-o strâns, căutându-i gura. Sărutul a fost lung de data aceasta, dulce și dorit de ambele părți, curat, semnând începuturile cele mai frumoase ale apropierii și ale intimității pe care au dorit-o și au așteptat-o cu multă răbdare și tact...
… Tot în cea de a treia zi, după ce soarele aflat la asfințit a aruncat peste cele mai înalte clădiri ale Craiovei ultimele raze roșiatice, ce păreau că izvorăsc din cuptoarele înalte ale Ișalniței, Iustin a dat semne evidente că încearcă să vorbească. Asistenta Lidia Combei, aflată la datorie, și-a pregătit caiețelul pentru a nota tot ce va auzi și l-a prevenit pe doctorul Eugen Tomescu, chiar dacă erau și alți medici în secție. Fiind la plimbare cu Iuliana, Eugen nu i-a ascuns acesteia vestea, chiar dacă era sigur că întâlnirea lor se va sfârși mai înainte decât o doriseră a fi.
Au ajuns la spital când întunericul îmbrăca orașul și aducea un plus de liniște în toate ungherele lui. Numai la Terapie Intensivă nu se extinsese, dar faptul că Iustin se afla singur în acel salon le-a oferit posibilitatea de a se folosi de acest mare avantaj. Au rămas acolo, într-o liniște mormântală, comunicând numai din priviri și prin gesturi, alături de doctorul Cezar Nistorescu și de alți trei medici și două asistente, care, după puțin timp, au ieșit pentru a se ocupa de cazurile urgente ce apăruseră. Parcă intuind că în salon au rămas doar Eugen și Iuliana, Iustin a respirat adânc de câteva ori și a început să vorbească în șoaptă, fără să-și miște trupul rămas în acea poziție în care părea că doarme.
La început nu au fost cuvinte inteligibile, dar era vizibilă starea tensionată a bolnavului, ceea ce a făcut ca Eugen să urmărească atent indicațiile aparaturii de supraveghere a organelor vitale. Acestea nu indicau creșteri semnificative de valori, ceea ce însemna că starea bolnavului este stabilă, aspect care l-a bucurat. Eugen nu a permis Iulianei să-l țină de mână pe fratele ei. I-a făcut semn de îndată ce a sesizat intenția fetei, atenționând-o că nu trebuie să-i tulbure vorbirea cu nimic. A fost bine, pentru că, încet-încet, după alte cuvinte de neînțeles, au început să recepționeze și cuvinte întregi, unele mai greu pronunțate, apoi frânturi de fraze, ca în scurt timp, Eugen și Iuliana să poată distinge clar ceea ce bolnavul comunica, însă își dădură repede seama că nu era prezent decât fizic.
Ascultând aproape nemișcați, cei doi au fost martorii unor avalanșe de cuvinte și începuturi de propoziții scurte ori de fraze, aparent fără legătură între ele, fiecare dintre ei reacționând în felul lui, dar amândoi sesizând că în mintea lui Iustin se suprapun planuri ce aparțin atât trecutului, cât și prezentului:
„… impactul lor cumulativ … care este cauza cauzelor … am explicat …domnule conferențiar doctor … da, … conferința de la … amplitudinea schimbărilor … la nivelul peisajului … Nu, domnule conferențiar, nu există compatibilitate … și se exclude, da și … doar complicațiile evolutive … ale Carpaților… în contra … depuneri focar… concentrații, da … de aur este … câmp metalogenetic … nu, domnilor! Exclus! … peste două mii de ani …, cunoaștem cu siguranță … Ha, ha! Întinde coarda… prinde acum… stânca nu este… roca și desigur… apa subterană… terenul… mișcarea tectonică în… încastrare… agață-te și… da…, strânge! Nu lăsa frânghia … nu … vârful înzăpezit este la … se poate… baza muntelui delimitează … eroziune accentuată … erori tehnice … tehnologia cianurii…, domnilor!... Nu decizia de sus … susceptibilitatea solului … nu, domnule director general … legea naturii … viața… structuri și pierderi de sol… nu se recomandă… doctorand… comunicare științifică…”.
Iuliana părea că este împietrită. Nu-i venea să creadă. La un moment dat, și-a dus palma la gură și a făcut ochii mari, speriată. L-a privit pe Eugen și a clătinat capul, ca și când ar fi negat ceva, apoi i-a făcut semne cum că are ceva important să-i comunice.
Iustin pronunța din ce în ce mai bine cuvintele, dar ele păreau că fac parte din vorbiri în timp și locuri diferite. Păreau a fi rupte din dialoguri diferite, din subiecte diferite… „biostratigrafie la care… domnilor, vă rog… da, paleoecologie menționam… iminența unor pericole… termeni cantitativi… patinaj recomandat în tot … nu jaloanele, ci schiurile… acum!... trambulina este la … săniuța oferă posibilitatea… viteza de deplasare ca factor… desigur… ce lumini infernale! De unde forța asta, domnule? lumina roșie mă orbește și… acolo, cine? … de ce? O, nu!... să ajung noaptea asta… urgent… lumini și frâne… zăpadă tasată… e o chestiune vitală… capitala… adresa la telefon… curelele la bocanci nu se… formațiuni glaciare vechi de… da, ajung noaptea asta și … coarda elastică și pitonii sunt… fotografii pe telefon … nu doresc să… lumina… lumina este orbitoare…”.
Între timp, intrase neauzit și Cezar Nistorescu. S-a apropiat și a ascultat cu atenție. I-a făcut semn lui Eugen că nu înțelege, dar nu a deranjat cu nimic până când Iustin a dat semne de oboseală și foarte curând a rostit rar câteva cuvinte și tot mai în șoaptă, după care a tăcut ori a adormit. I-au luat tensiunea și pulsul, au comparat datele cu cele din perioada în care nu a fost agitat. Nu erau diferențe îngrijorătoare. Nici activitatea cerebrală nu părea să fi suferit modificări îngrijorătoare, așa încât Eugen a chemat asistentele și a invitat-o pe Iuliana în biroul său.
- Va trebui să te duc acasă, draga mea… Ești obosită și mâine ai cursuri sau examene, spuneai…
- Eugen, am voie să rămân aici toată noaptea? Vreau să fiu lângă el…, poate va vorbi din nou, poate va trebui să-i vorbesc…
- Iuliana dragă, eu voi reveni… Voi sta cu Iustin de vorbă dacă va fi cazul și m-aș bucura. Nu o alarma pe mama ta acum. Este posibil să înțeleagă altfel decât este situația reală… Ai dorit să-mi spui ceva acolo…
- Da… așa este… Acele cuvinte, multe dintre ele, aș vrea să nu înțelegi greșit…
- Dar nu trebuie să-ți faci probleme, draga mea! Eu înțeleg că Iustin repetă fragmente din cursurile sale, din cercetările făcute…, din cuvântări, dizertații și așa mai departe. Sunt frânturi de viață, amintiri de tot felul… Și vor mai urma până se stabilizează și va vorbi coerent și, foarte important, va vorbi logic…
- Da… așa este, dar mai este ceva ce nu trebuie discutat… El a avut opinii care au deranjat o parte din cercetători și, din nefericire, o parte din… politicienii de la putere. A fost avertizat că-și pierde postul, dacă nu încetează să-și facă cunoscute rezultatele unor cercetări și era aproape de…
- Nu am gândit că este posibil așa ceva… Mă uimești, Iuliana! … Nu, nu voi vorbi cu nimeni despre acest aspect și nu voi lăsa pe nimeni în apropiere când va mai exprima ceva legat de această chestiune…
- Mulțumesc mult, Eugen!
- Nu este nevoie… Respect principii deontologice atunci când sunt elaborate corect… Dacă ai sesizat, Iustin a folosit unele cuvinte despre lumini în general, despre lumini puternice și altele de culoare roșie…, despre viteză, frâne… Să fie vorba de momente premergătoare ori chiar despre acelea care au provocat producerea accidentului?
- Nu știu…, nu-mi dau seama…dar a vorbit și despre capitală ceva… Era noapte când a plecat… și parcă a pronunțat ceva în legătură cu asta… A! Și cu telefonul, parcă…
- Sunt multe intervale între cuvinte și se pierde sensul lor în labirintul timpului din care le primește și le exprimă… Se va așterne liniștea în memoria lui și logica va stăpâni vorbirea lui curând. Sunt convins că Dumnezeu îl va ajuta. Altfel…, nu-i dădea viață în acele împrejurări groaznice… Să mergem, Iuliana!
- Da, să mergem… Doamne ajută!
Din acest moment și până au urcat în mașină nu au mai schimbat nicio vorbă. Eugen se concentra asupra cuvintelor și expresiilor pe care Iustin le făcuse auzite, cu dorința de a pătrunde sensul lor, de a înțelege dacă au legătură cu întâmplările pe care el le-a trăit și în ce măsură i-au afectat psihicul. Iuliana se adâncise în alt gen de meditație. „Nu înțeleg de ce sunt atât de importante acele cuvinte… Nu mi-a vorbit deloc până la mașină. Nu a fost nicio strângere de mână… Nu a fost nicio îmbrățișare… hai să zic că… un sărut… nu a fost momentul, deși… Nu mai este el cel în care eu am investit deja încredere fără rezervă? Cred că-și iubește meseria mai mult decât mă iubește pe mine… Asta-i! Dar eu?... Eu cu ce drept îl judec? Am fost eu mai sociabilă? I-am dat lui cale liberă în manifestare?... Este posibil să califice cu totul altfel îndrăzneala mea… Dar ce? Fetele de azi nu au inițiativă la fel ca băieții?... Cred că greșesc totuși… Iustin are nevoie de el și el, făcându-se și iubit al meu în același timp… se simte mai obligat decât îi impune jurământul lui Hipocrate… Nu, Iuliana! Greșești tu de data asta…”, concluzionă ea, adunându-și genunchii la piept și privind în întunericul de afară.
Și-au luat rămas bun scurt, doar cu îmbrățișarea și o sărutare, dar dulce, chiar pasională, ceea ce a făcut ca Iuliana să se mai învioreze și să se dezbare de gândurile ce o năpădiseră în mașină…
Eugen s-a întors repede. La spital era liniște sau, cel puțin aici, la salonul în care se afla Iustin. În celelalte, destulă animație și Eugen se simți dator să se informeze despre tot ce apăruse nou în toate spațiile destinate Terapiei Intensive. Nu a fost nevoie să intervină direct în multiplele intervenții. Erau medici suficienți din toate specialitățile cerute de situațiile apărute. Unii dintre ei erau în afara programului de lucru, dar erau obișnuiți să vină în fugă, la nevoie, dacă se aflau în localitate, chiar dacă se știa bine că orele suplimentare nu vor fi niciodată plătite.
Pe Iustin l-a regăsit dormind, dar nu a plecat imediat. Mai întâi a studiat toate însemnările făcute în foaia de observație. Liniștit, a dat câteva instrucțiuni asistentei medicale Carmen Bădescu și s-a retras în biroul său. Întins pe fotoliu, lejer, cu ochii închiși, a încercat să ațipească, dar somnul nu se prindea de el. Stresul unei zile încărcate de evenimente își pusese amprenta asupra lui, așa încât se lăsă pradă acelei stări în care geana somnului îl ademenea molatic. Aflat la cumpăna dintre somn și veghe, doctorul Eugen Tomescu revedea, așa cum obișnuia la finalul zilelor încărcate, filmul acelei zile, lăsând să se deruleze toate imaginile legate de locuri, persoane și conversații, încercând cu maxim de efort să sistematizeze și să dea o nouă orânduială tuturor gândurilor, în funcție de lista de priorități întocmită mintal. Înainte de ivirea zorilor, l-a atenționat lampa de control instalată pe birou alături de sonerie să meargă în secție. „Este ceva deosebit de grav ori poate că la Iustin s-a întâmplat ceva”, își zise el și zvâcni de pe fotoliu ca fiind catapultat direct pe ușa ce o deschise cu mare grabă.
- S-a trezit cu aproape zece minute în urmă, domnule doctor, îi aduse la cunoștință asistenta medicală. Este foarte liniștit… V-am chemat pentru că a început să vorbească, șopti ea, observând că Iustin și-a întrerupt instantaneu monologul și era atent.
- Da, bine!... poți rămâne dacă nu ești obosită, dar să fii pe aproape în caz că…
- Nu se pune problema, domnule doctor.
- Mulțumesc mult, Carmen! Puțină apă proaspătă te rog să aduci și un prosop…
- Este dimineață, domnule doctor? îl întrerupse neașteptat de surprinzător vocea lui Iustin.
- Este foarte aproape…, da, la ora cinci și zece minute este dimineață, Tinule… Te-ai trezit devreme. Cum te simți? Poți vorbi, da?
- … Pot vorbi… am observat și eu… Sunteți medicul care… din prima zi… Ați fost mereu cu mine aici, domnule doctor… Mulțumesc! Mi-aș fi dorit să vă văd. Sunteți un om tare bun…
- Ei, chiar așa? Abia ne cunoaștem acum.
- Vă cunosc din prima zi…, chiar de la locul accidentului. De când sunt aici, eu am auzit de multe ori vocea… dumneavoastră… și când vorbeați în șoaptă, dar nu am putut să vă fac semn… Mai rămân aici?
- Ohooo! Dar ce grăbit ești, domnule Tinu! De ce nu stai liniștit să te întremezi mai întâi și apoi…
- Mă odihnesc de mult cred… Câte zile au trecut eu nu pot ști… Nu am auzit o perioadă de timp… Doresc să știți că v-am ascultat… nu de mult… M-am gândit la toate cele spuse… de dumneavoastră… și cred că am reușit… să pun cap la cap… o parte din… Am avut timp să-mi… reprogramez subconștientul…, firește, pozitiv.
- Da? nu se putu abține Eugen. Știi de ce ești aici, adică… ce anume ți s-a întâmplat?
- Da, știu… Știu câte ceva și din urmă… Se mai rupe filmul, dar… Aș spune, însă numai dumneavoastră. Nu doresc să audă nimeni… Nici mama sau… sora mea. Când vine? Știu că a mai fost… Mi-a vorbit și ea puțin sau doar… acel puțin… a fost recepționat de mine. În unele momente… mă întorceam în trecut… după unele fraze auzite aici…
- Înțeleg fenomenul. Nu te îngrijora. Este normal să se întâmple așa… Știi? Vorbești foarte bine acum, după necazurile și șocurile suportate…
- Da? Mă bucur și eu… Sunt o povară pentru toți, pentru mama…
- Nu este adevărat! Te rog mult să mă crezi! Toată lumea te iubește, iar mamă și soră ca ale dumitale nu am întâlnit în viața mea. Te asigur!
- Da…, mama, Iulia… Da… Sunt deosebite. Știu.
Eugen ridică privirea și o văzu pe asistentă în partea cealaltă a patului pe care era Iustin întins. Făcea semne disperate încă de când l-a auzit pe bolnav că dorește să vorbească ceva numai cu medicul, dar Eugen nu observase când se deplasase acolo. Acum a înțeles-o și a încuviințat cu un semn al capului și cu privirea. Carmen s-a retras într-o liniște deplină. Nu s-a auzit nici foșnetul halatului și totuși…
- A ieșit… Suntem singuri, domnule… doctor, șopti Iustin.
Eugen rămase o clipă înmărmurit, privindu-l admirativ. Nu-i venea să creadă că auzul bolnavului a perceput totuși mișcarea pe care el nu a simțit-o deloc.
- … Este foarte adevărat… Suntem singuri. Dacă simți că poți vorbi, îți stau la dispoziție. Să nu te forțezi, te rog!
- Acum pot. Sunt întreg, domnule doctor, nu-mi mai purtați de grijă… Cred că m-aș putea ridica dacă…
- O, nu! Nu încercați! Insist mult… Va veni și vremea aceea. Suntem foarte aproape, domnule Tinu.
- Ce mult îmi place… Vorbiți ca mama mea… am auzit-o și pe ea, dar puțin. Plângea mocnit și… m-a trimis în copilărie… M-am revăzut… Aveam vreo doi-trei ani… Am crescut și… m-am revăzut și atunci… M-am văzut crescând sub …, sub aripa ei… protectoare, povesti Iustin cu toată duioșia de care era în stare. Putem vorbi, așa…, ca între bărbați…?
- Cu siguranță! Voi păstra secretul și voi încerca să vă înțeleg…
- Vă cred… Mulțumesc! … Aș sta puțin mai ridicat…, dacă este posibil…
- Imediat! rosti Eugen cu hotărâre. Te voi ridica eu puțin, voi potrivi perna și… să nu te jenezi să-mi spui dacă este bine sau… o mai mut…, stai așa… gata!
Iustin se declară mulțumit. Eugen îl așezase cu mare grijă într-o poziție comodă, așa cum știa el că bolnavul poate respira ușor. A dat pătura la o parte, lăsând doar cearceaful peste trupul bolnavului, având grijă să-i lase mâinile libere. Tocmai atunci intră asistenta Carmen Bădescu cu o tavă pe care se aflau o cană cu apă și două pahare, pe braț purtând un prosop. Se uită întrebătoare la medic și așteptă, în timp ce-l privea pe Iustin cu simpatie.
- Mulțumesc mult, Carmen! Poți merge, dar nu prea departe… Stai puțin, te rog! Tinu, ție îți este foame? Dorești să-ți aducem ceva?
- O, mulțumesc, domnule doctor! Mereu sunteți atent… Nu, acum nu-mi este foame, dar… mai târziu aș dori ceva de acasă, de la mama… Aici mi-ați dat numai cu glucoză și ce ați mai…
- Nicio problemă! Se rezolvă toate. Important este să comunicăm, îl liniști Eugen, zâmbindu-i cu înțeles și lui, dar în special asistentei, care încuviință din priviri, înțelegând dorința doctorului. Ești liberă, Carmen și… nu uita, te rog!
- Da, domnule doctor! Stați liniștit, promise ea, înclinându-se ușor în semn de respect, după care ieși la fel de neauzită precum intrase.
- Ei bine, putem discuta, domnule Tinu… Suntem singuri, îl asigură el, făcându-se comod pe scaun lângă patul bolnavului, strângând atent mâna acestuia. Dacă dorești puțină apă proaspătă, să-mi spui. Beau și eu puțină și îmi dau și pe față un pic, să-mi pot păstra atenția trează… Știi, nu am dormit în noaptea aceasta deloc.
- … Domnule doctor…, am înțeles. Nu acum, mulțumesc! Voi cere eu dacă… Am înțeles și ce mi-ați cerut, cred eu, destul de bine… Nu știu dacă toate amintirile… s-au întrunit într-un tot unitar…, nu știu dacă voi reuși să fiu coerent, dar promit…, promit să încerc… E înfiorător să rămâi agățat… într-o asemenea stare…, să asculți, adică… să auzi că este vorba despre tine… și să nu ai nicio posibilitate… să te faci înțeles… În sfârșit! Încerc să vă ofer… date concrete… Sunt amintiri prețioase… pentru mine, desigur, dar cu un bărbat ca dumneavoastră… simt că pot avea încredere… și, mai ales, înțelegere. Asta doresc acum mai mult ca orice…
- Așa va fi… Facă-se voia Domnului! rosti Eugen cu vocea tremurândă, pătruns de emoție și de evlavie.
- … Mda! Să începem de la… un capăt… Am fost la munte…, la Sinaia, cu schiurile mai mult pe umăr…, singur, ca de obicei. Nu sunt căsătorit… Nu am avut timp niciodată… să găsesc o… nevastă. Nici prietene nu prea mi-am făcut... Acum îmi pare rău, sincer… concediul meu acolo…, așa scurt, de o săptămână…, a fost cam forțat…, să stau departe de Institut…, departe de presă și de anumiți… oameni de știință… Sunt un om cinstit. Am făcut cercetări…, am comunicat rezultatele adevărate…, dar au fost printre ele și unele… cutremurătoare…, despre pământul acesta viu… E viu pământul, domnule doctor!... Încă se mai așază după mii și mii de ani, după milioane… Mergeți în peștera Piatra Altarului din Bihor… Este închisă, dar poate că veți reuși… Este cea mai frumoasă din România…, poate din Europa… A fost văzută de Jacques Cousteau, dar românii habar nu au… Veți vedea pământul cum lucrează… Este o viață permanentă acolo… Ce comisioane fantastice vor lua… aleșii țării! Da, de la străini, că românii nu știu să exploateze. Puteți crede asta?... Este plină de cuarțuri aurifere… plină de flori de mină… Eh! Vreo patru sute de milioane de euro se spune…, dar este o valoare mai mare… Să lăsăm pe altă dată subiectul… Am cunoscut o doamnă… Era singură…, cu o săniuță, ca multe fetițe pe pârtie… S-a petrecut totul… natural…, ieșit din comun, aș putea spune… fără teamă că aș greși… Mă gândesc dacă nu cumva a fost un vis… A fost mai frumos ca în povești… Ne-am îndrăgostit, cum se spune…, la prima vedere… Ne-am iubit în prima noapte… și în a doua… și în a treia… Eu nu am crezut că iubirea poate fi atât de frumoasă… Este minunată! Am iertat toți oamenii… care nu au fost corecți… cu mine. M-am iertat pe mine…, că nu cred că am fost eu… un om fără de păcate… L-am iertat pe tata, că a fost rigid cu mine, corect…, dar milităros rău... Nu, nu a fost militar. A fost inginer… A voit să ne facă pe amândoi… copii model, intelectuali model… A fost sever cu noi… În rest, corect. Nu ne-a prea lipsit nimic… Ne-a dat la școală… Poate că a greșit cu mama… Mama a fost și este… o sfântă, dar… tata, nu. El nu a fost… Era frumos, inteligent…, cu mare trecere la femei… Nu a neglijat-o pe mama… nici pe noi, dar… a fost un crai și asta doare. Pe mama a durut-o enorm... Ea crede că noi, copiii, nu știam…, că nu vedeam ori… că nu simțeam. L-am iertat și pe tata, da... Să revin la… Am iubit-o pe acea doamnă cu tot sufletul, cu… inima…, cu trupul și cu mintea… cu tot ce însemn eu … ca om… Și ea m-a iubit. La fel ori… mai mult…, dacă se poate spune… Am convingerea asta. Cred și acum în ea. Mi-aș mai da doi ochi, dacă aș reuși să o găsesc… să îi cer iertare… că am greșit… Am greșit grav, domnule doctor… Puțină apă…, vă rog!
- … Dacă te apasă atât de mult…, cere-i iertare! se hotărî Eugen să intervină, turnând apă din cană. Dacă nu am înțeles bine, iartă-mă! Ai căutat-o și nu ai găsit-o? întrebă el, în timp ce Iustin sorbea apa cu mici înghițituri, dezobișnuit parcă să bea din pahar.
- … Am rămas fără vedere… Cum să caut în întuneric?... Am avut o singură soluție: telefonul. Acolo era… numărul ei înregistrat… Nu s-a găsit telefonul meu… Nu știu numele ei de familie…, nu știu unde lucrează… Nici ea nu știe… Așa am convenit atunci. Știam doar că lucrăm… și locuim în capitală. Atât. Dacă nu se întâmpla în noaptea aceea…, îmi spunea la telefon… cum să ajung acasă… la ea…
Iustin a oftat adânc și a făcut o pauză prelungită. Eugen rămăsese dus pe gânduri, departe. Încerca să-și imagineze toate momentele și întâmplările pe care le ascultase cu atenția încordată. Căuta un ceva anume și nu reușea să descopere ce gând îl muncea. „Ah, da! Pentru ce oare s-a simțit dator să-i ceară iertare? Spunea că s-au iubit atât de mult, atât de real… De ce să-i ceară iertare?” era întrebarea pe care dorea s-o pună. L-a privit lung pe Iustin și a hotărât să-l lase să se odihnească. Era convins că adormise, dar exact atunci acesta a început din nou să depene din amintirile sale. Cuvintele se legau mai bine, fără pauze prea mari și pronunția era mai clară. Într-una din micile întreruperi, Eugen a găsit locul să intervină:
- Ați avut zile și nopți minunate… V-ați înțeles perfect, se pare. De ce trebuia să-i ceri iertare?
- … Am fost nepoliticos… Am reacționat…, ca un bărbat gelos, nejustificat, sau prostește, mai degrabă. Doamna plecase cu două zile înaintea mea… În ultima noapte din scurtul meu concediu eram… Am hotărât să-mi iau rămas bun… de la câțiva băieți ceva mai tineri, cred, decât mine… Am schiat cu ei în cele două zile... Se legase un fel de amiciție… Ei au băut mai mult. Eu nu obișnuiam, dar am ciocnit paharele și am gustat… Unul din ei arăta, la un moment dat, fotografii… pe telefonul său și se amuza copios cu ceilalți… Dădea explicații pline de vulgarități… Curiozitatea m-a împins să privesc și eu, să înțeleg de ce râd… Nu pozele erau de râs, ci amănuntele despre… persoanele din poze. Numai femei… Printre multele imagini am descoperit-o pe ea…, pe doamna mea!... Băiatul acela tocmai se lăuda că este „proaspăta lui iubită…”, că este „cea mai tare femeie pe care a…”, cu care a făcut dragoste, dar în argoul lor nenorocit, explica el. Erau trei fotografii… În una din acelea el apărea așa… ca și când ar fi sărutat-o. O ținea cu brațul petrecut peste umerii ei… Era cu părul ei pe obrazul lui… Eu o credeam un înger și, când am văzut-o acolo, am crezut că înnebunesc… Erau pe zăpadă… Am plătit și am plecat fără să-i mai salut, fără să le dau explicații… Am dat telefon și am jignit-o. Ea a negat. S-a jurat că nu s-a lipit de ea bărbat nicicând…, că a fost numai cu mine… Am spus că vin la ea imediat… să-mi dea ori să-i dau eu amănunte… Eram furios. A zis că pot veni… Urma să o sun la intrarea în București, să-mi explice cum ajung la ea… Apă, vă rog!
După ce a băut puțină apă, Iustin s-a mai odihnit câteva minute în liniște. Eugen nu l-a deranjat cu nimic. Îl privea și medita. Pătrundea încet dar sigur în tablourile înfățișate de acel om și îi înțelegea suferința. Căuta soluții prin care să-l ajute. Această hotărâre era atât de puternic înrădăcinată în sufletul său, încât devenise, în cel mai scurt timp, prioritară. Parcă nici nu se mai putea gândi la altceva.
- … Unde am rămas, domnule doctor? îl scoase Iustin pe neașteptate din noianul de gânduri.
- Era vorba de… fotografii, dialogul la telefon cu acea doamnă și…
- Da, mulțumesc! … Așa a fost. Am plecat furios, incapabil să gândesc lucid. Bagajul era făcut. Achitasem în prealabil costurile… șederii la hotel. Pe la Posada am observat… un autoturism de teren puternic… A încercat de multe ori… să mă depășească… Curios. Mă putea depăși de mai multe ori… Mergea aproape paralel cu mine… și apoi se retrăgea. Era întuneric și multe curbe. Nu l-am luat în seamă, dar…, dar a venit acea manevră pe care nu am înțeles-o… A depășit, a intrat brusc în fața mea și a frânat… Nu puteam vira spre stânga… Eram în mare pericol… să intru în coliziune frontală cu un altul de pe sensul opus… Am virat dreapta, să-l ocolesc. Era spațiul prea mic pentru a frâna… Nu am avut loc ori am fost orbit… Nu m-am redresat. Am lovit ceva foarte tare și din acel șoc am fost… aruncat. Am zburat rostogolindu-mă cu mașină cu tot… Norocul a fost că am oprit motorul, cred. Luam foc…
- Te-au orbit farurile celor din sens opus?
- O, nu! M-a orbit stopul pe frână… E greu de crezut, dar așa a fost. Lămpile acelea… plus cele de poziție, dădeau o lumină… roșie extrem de puternică… Nu am mai văzut așa ceva… Păreau faruri puternice, dar… culoare roșie… Mă gândeam la doamna sufletului meu… că nu mă va vedea… Nu știa cum mă cheamă. Nu mă va căuta… Ochii… Ochii i-am deschis când m-am oprit din zbor. Nu vedeam nimic…
- Iartă-mă că te întrerup!... Ai realizat cumva din ce anume cauză? Lumina roșie, teama, șocul puternic sau rostogolirea?
- … Aici nici subconștientul nu a înregistrat totul. … Poate că nu am reușit eu să-l activez corect… Cred că lumina roșie extrem de puternică… sau lovitura de zăpadă. Era tasată, presupun…
- Nu, nu zăpada, chiar dacă era tasată și înghețată. În zăpadă era glisiera metalică.
- A, da! Am auzit un zgomot metalic… Da, de la impactul cu ea… Dar ce importanță mai are? Am murit cu ea în gând…, șopti Iustin aproape neauzit și adormi.
Eugen acționă butonul soneriei și asistenta își făcu apariția aproape imediat. Prin semne și cuvinte șoptite i-a dat instrucțiuni și a ieșit afară să inspire aer proaspăt. Simțea o nevoie acută să se învioreze. Nu avea spațiul necesar și nici timp să-și facă exercițiile. Se mulțumi cu câteva exerciții de respirație adâncă și se întoarse pentru a trece prin toate saloanele, admirând cu o ultimă privire frumusețea zorilor unei zile noi…