Fifi este cine crezi tu


* Fifi nu este un mamifer cu cioc și nici ornitorinc, rățușcă de Siberia, iepure de Iran sau leuștean. Ar fi putut convinge pe oricine că e o femeie, poate un pic prea frumoasă, poate un pic prea înțeleaptă, communis opinio…


Să spunem că Fifi este chiar ea. Acum ceva timp în urmă și-a dat seama că viața funcționează după niște principii bizare. Își simțea sufletul chircit în singurătatea pătrată a casei, după ce ultimul ei partener, Insar, o părăsise. Dar nu recunoștea asta. Din când în când se întâlnea cu zâmbetul confuz al unei idei mărețe. Își întindea mâna cu o lejeritate zgârcită, își lăfăia gândurile întinzându-le pe cele douăsprezece porți ale nevolniciei personale. Așa era Fifi: cu strălucirea cristalelor transparente în gândire, printre safir, sardoniu, topaz, hiacint și ametist, întotdeauna găsea idei poroase, ce-ar fi putut da fiori pe șira sintaxei oricărei fraze ieșite de sub indiviziune arhitectonică. Fuma și gândea, împreună cu cele 6 pisici stând în fereastră. Mereu goală. Medita, mângâind cozile lungi și spinările deșirate ale pisicilor, dăltuind subtilități bizare în piatra conștiinței ce se oglindea în fereastră. Se știa mereu deasupra lui Dumnezeu S., dar mai ales cu un pas sau măcar cu un etaj deasupra lui, un partener de afaceri de la care știa că avea să obțină o sumă considerabilă de bani.


Neanulând timpul înțelegerii personale, pe alocuri, ai fi putut crede că Fifi este bigotă. Doar la răstimpuri de timp se considera un istoric și critic înverșunat de artă, dar și maestră în construcția aeroplanelor morfologice și radarelor cu apertură sintactică. Mergea la biserică și dona sume importante de bani în cutia milei. Făcea pomeni pentru cei cărora le moștenise averile. Era o mare iubitoare a cutiilor închise și reușea întotdeauna să lase perplex un anumit gen de auditoriu zănatic, înnecat deja în plictis și neputință. Mai ales pe cei din Canada, dar și pe cei din satelit, care-o priveau în mod direct…


Acum să-ți zic ce-a înfuriat-o ultima dată. A primit o invitație la o expoziție privată, alături de un cadou. Dintr-o jenă estetică, nu pot să-ți explic exact în ce anume constă acel cadou și, sper să-ți imaginezi o jucărie intimă, mult prea mare pentru neajunsurile ei, ceva roz și catifelat, așezat într-o cutie deschisă. Acest amănunt a enervat-o teribil. Sincer, eu aș putea înțelege de ce a deranjat-o, că doar nu era deloc pe ocolite. Era sfidător în toată imensitatea iraționalului, pe invers, ca cineva să-i facă un astfel de „cadou deschis”, să râdă tocmai de ea, o fină iubitoare a poeziei și artei plastice non-figurative.


Anamnesis, cutiile închise presupun existența a ceva în interiorul lor. Un anumit mod al gândirii îți confirmă faptul că în cutiile închise se derulează întotdeauna povești despre ceea ce se află înăuntru.


Atunci când apar în scenă analiza și decizia, presupui cu încredere că în acea cutie se află în chip misterios un cadou. Crezi că nu e goală și că gestul oferirii ei nu e o farsă

Dacă ai vrea să să știi și altceva despre Fifi ar trebui mai întâi să cunoști necesitatea providențială a privirii, cvasi-cauză în relația ei cu divinitatea. O angoasă. Oricât efort ai depune, în toată comoditatea minții pentru înțelegerea și căutarea originalității cadoului, și oricât de mult te-ai putea desprinde din tiparele obișnuinței dobândite, nu poți vedea cu ochi buni nebunia gestului. De fapt, este vorba de o etichetă, asemenea unui cârlig în care atârnă descrieri: parvenit, don juan, întreținut, așa credea despre el…


Până la urmă Fifi nu a ratat petrecerea. S-a dus la Galerie, unde știa că îl va întâlni pe iubitul ei, Insar. Dealtfel, nici că l-ar fi evitat în toate căutările ei.





**
Tremurul imperceptibil al tăcerii începu să se scurgă din memoria vibrantă, prelingându-se sub forma cuvintelor.

- Uite-l și pe Iubitul meu, reflectă printre pleoapele coborâte. Flirta.

- Cine? întrebă el malițios. Asta e în loc de salut, nu? Avu imediat acel sentiment penibil de plutire printre amintirile comune.

Ea îl urmărea lacomă, cu acea privire devansatoare, de jos în sus, fără vreun efort în descifrarea stărilor lui, cu indiferență și dispreț, lăsând impresia că ar fi îngăduitoare. Fifi avea fața lungă și îngustă, iar buzele trasau două linii subțiri, perpendicular pe nasul lung, coborât spre bărbia proeminentă. Mult prea osoasă îi era figura, negricioasă, la fel ca și trupul ciolănos, fără pic de rotunjimi feminine. Ochii verzi trădau o privire îndrăzneață, onctuoasă, privire ușor ascunsă în spatele unui breton întins. Unsuros îi era și părul. Și zâmbetul.


Să nu-mi zici că acum ți-ai cam schimbat părerea! Îți mai dau un indiciu: Fifi era considerată, într-un fel, o femeie. Frumoasă sau urâtă, nu contează, căci femeie ar fi vrut să fie. Și ea știa că, oricâte eforturi (excesive) ar fi depus pentru a masca dezgustul din privirile unora, putea compensa prin pioșenie și timiditate mascată. Îngropase deja mai multe relații în uitare, apăsând dușmănos deasupra amintiri bolovănoase.

- Pari slab și supărat. Ești bolnav? E din cauza ei? șopti cu indulgență. Zâmbea sfidător, ridicând sprâncenele negre și frumos conturate. Pufni cu scârbă, gândind la cealaltă: „Trebuia de mult să vă despărțiți!”

- Îmbătrânesc, dar îmbătrânești și tu, întotdeauna în ritmul anilor ce se scurg. La fel, deși zici că ești femeie, iar femeile sunt lipsite de vârstă. La fel, zice-se impersonal…

- Am auzit că ai o relație. Pe această femeie cu care ești tu acum, eu o consider nepotrivită ție.

- De parcă-mi pasă mie ce crezi tu?!

Fifi nu-i răspunse, iar el continuă.

- Þi se pare că e urâtă sau ești tu geloasă pe toate celelalte care sunt femei? insistă el răutăcios.

- Nu e deloc urâtă. Dimpotrivă, e frumoasă și rafinată. Însă altceva o face nepotrivită. Te muți tu la ea sau vine ea aici? Să vă pun casa la dispoziție și să consult imediat un notar? completă cu un hohot de râs, turtind zgomotul din încăpere. Tu știi? Pe când nu era una dintre metresele tale, încă îmi mai plăceai. I-ai părut probabil timid și necunoscător de a reușit să te dreseze cu prezența ei fantomatică, devenindu-ți indispensabilă. Iubirea e ca un dans al morții, așa consider eu. E un joc, cu o miză pentru care există un învingător și o pradă. Iar tu, aici, ești prada.

- Posibil că știi tu multe…

- În tradiția arabă există o poveste. Învingătorul poruncește ca prada lui de război să fie dusă într-un palat minunat și să fie tratată conform rangului. Trec luni întregi în care serbări frumoase se desfășoară zi de zi. Însă prizonierul se răzvrătește, nemulțumit fiind de acest tratament. Vrea să fie ucis mai repede pentru ca să înceteze toată mascarada. I se cere răbdare, prezentându-i-se călăul, un personaj interesant, având chipul acoperit cu o mască strălucitoare, iar în mână ținând o sabie. Acesta începe să dansese cu o eleganță desăvârșită, învârtind cu măestrie sabia în aer și vrăjind cu mișcările lui pe toți cei din încăpere. Dansul ține o vreme, până când prințul își aduce aminte pentru ce este acolo. Se adresează încă o dată, cerând să i se taie capul. Zâmbind, învingătorul îi spune că de mult timp capul i-a fost tăiat și că trebuie doar să se aplece puțin ca acesta să cadă. Cam așa este și în dragoste: creezi ardere din neant, tărie din gânduri și dorință din plăsmuiri ale minții. Creatori cum suntem, ne trezim cu aripile frânte în zborul dragostei.

Fifi continuă:

- Demult, și eu mi-am pierdut capul. Pentru tine. Pentru că nu am reușit să-mi astâmpăr la timp setea de a rătăci respirația sub valuri de repetate și nesfârșite plăceri. Pe nesimțite, îngerul morții a luat suflarea de viață a iubirii și a dus-o departe, iar eu am rămas veșnic rătăcind în iubire.

- N-am ce adăuga, zise Insar.

- În schimb, am eu ce să adaug. Și pe asta de acum ai înșelat-o cu cealaltă! Relația voastră s-a încheiat brusc și abrupt, undeva în septembrie. Tu știi că șocul emoțional de atunci a fost imens? Știu asta de la ea. Omul sensibil și iubitor, așa cum te știa ea, devenise peste noapte un străin. Toată acea mare iubire se făcuse fum. Degeaba a încercat insistent să caute ceea ce se pierduse peste noapte, degeaba și-a strigat iubirea! Nu a obținut nici măcar un răspuns. A primit totuși frânturi ce nu se așezau și imaginea unui om ce poza „în victima unui destin”. Și nu a înțeles niciodată această transformare radicală, deși a avut suficiente zile și nopți în care să le întoarcă pe toate fețele.

- Îmi amintesc de ce zici tu, dar în acel an, de sărbatori, nu am fost împreună cu cea de care zici tu. Îmi amintesc perfect.

- Așa e. Ați avut însă o (re)apropiere puțin înainte de Crăciun. Ea credea că avea să fie împăcarea voastră. Nu a fost. Mai târziu, a realizat că pentru tine ți-a fost o jucarie, un moft, o poftă. Nu trebuie să îți ceri iertare. Singura poveste a fost a ei, nu „a voastră”, nu a ta, ci povestea unei femei mult prea tinere pentru tine și care simțea o iubire mult prea mare pentru un om care nu a știut (și probabil nici nu a vrut) să o primească. Ai fost un profitor.

- Ce să zic acum?! Crezi ce vrei.

Fifi își turnă puțin cognac într-un pahar, gesticulând ca și când s-ar fi aflat pe scenă repetând un rol.

- Asta de acum e o idioată, tu nu vezi? Uite, așa te distrezi! pufnind Fifi, nelipsită de cinismul teatral al gesturilor superficiale. Și te răzbuni pe toate femeile cu care ți-ai irosit dragostea într-un erotism placid, o dragoste chinuită în zvârcoliri și mângâieri rafinate, încercând să fii stăpânul emoțiilor, posedând, întărindu-ți stăpânirea, urcând în adâncul sinelui și înnebunind.

Fifi credea că îl poate determina pe Insar, fostul ei iubit, să renunțe la acea relație și ar fi fost de acord ca el să găsească oricare altă femeie mai potrivită. Sau poate pe niciuna. Știa că el încetase s-o mai iubească. Întotdeauna a existat ceva, poate misterul în care se învăluise sau ceva în toată lipsa ei de rostire. Poate că era de vină doar el, prins între comodități, lașități și dorințe nedeslușite încă.

Cu obrajii înfierbântați, cu cearcănele marcate de atâtea nopți nedormite, Fifi arăta jalnic având fața descompusă și pleoapele umflate. Părea bolnavă și urâtă în zădărnicia ei. Privirea-i era tristă, cenușie și lipsită de luminozitatea de odinioară. Cu genele pleoștite și negre, gândurile îi erau încărcate de reproșuri la adresa celui ce părea că nu simte față de ea decât milă. Milă lungă cât umbra unei zile de vară secetoase, o milă adâncă, presărată de bunul-simț cu care îi mai răspundea din când în când la telefon. L-ar fi întrebat când încetase s-o mai prețuiască. Dacă a iubit-o vreodată. Dacă totul a încetat brusc sau asemenea unei căderi rostogolite pe o scară a întâmplărilor, din treaptă în treaptă... Dar la ce-ți folosește să te răzbuni pe o femeie? Sau să te folosești de ea? Înseamnă să negi viața și însăși esența ei. Trebuie să fii flămând, să dorești a simți gustul celuilalt și să cunoști reflexia ta în oglinda trupului dorit. Insar o acceptase, mai apoi o descoperise. Știa cine este Fifi și refuzase, ignorând-o constant.

Se ridică de pe canapea, îndreptându-se către ieșirea din Galerie. Părăsi locul, adresând celor prezenți câteva scuze în fugă.



***
Aerul rece al nopții îl determină să grăbească pașii până la mașină și, în timp ce aștepta ca motorul să se încălzească, își ordona gândurile căzute în derizoriu dându-le sensul necesității tuturor flirturilor trecute și viitoare.

- Extrem de plictisitor totul. Deși toate femeile sunt frumoase, aici erau doar urâte. Pe mine poate asta m-a inhibat sau poate oboseala de n-am putut flirta. Nu flirtez decât în mod spontan, dintr-o pornire interioară, fără s-o pot face voit, programat. Așa că seara asta s-a lăsat cu o finalitate ternă, zise Valentin. Făcu ochii mari în oglinda laterală, mimând sarcastic, prin gesturi, ceea ce observase el până atunci. Valentin era un bărbat înalt, cu părul negru și des, dar cu un ușor început de chelie, cu ochii mari și blânzi, care păreau să aibă acea inteligență vie, era cel mai bun prieten al lui Insar și, în seara aceasta, avea să conducă el mașina…

Cu buzele răsfrânte a curiozitate, adăugă cu atitudinea rece și distantă a pictorului observator care privește și surprinde:

- I-am urmărit pe alții care se descurcau de minune. Și privi spre Insar. Până la urmă este normal.

- Te referi la cineva anume? La mine?

- La Fifi! N-ai văzut cum s-a dat iar la tine toată seara? Uneori nu pot să înțeleg. Pe unii nu-i interesează averea, funcția ocupată în mass-media și nici familia sau moștenirile de pe urma morților!

- Poate face așa din disperare, așa este ea?!

Insar zâmbi amar.

Într-un acces de furie, Valentin izbucni:

- Făcându-și tot felul de legături cu femei și bărbați?

Tăcere.

- Evident, că doar nu-i pasă dacă se expune!

- De ce-ar face asta? Adică de ce i-ar păsa?

- Fifi desconsideră femeia din cauză că ea nu deține un „instrument” la fel de mare și de valoros ca al său.

- Ce vrei să spui?

- Știi deja.

- Te-ai gândit vreodată că reprezentarea femeii cu penis a devenit o fixație pentru bărbatul matur, determinându-i alegerile în privința obiectului sexual? Dacă și-a refulat atracțiile sexuale, viața lui „normală” a fost până acum nesatisfăcătoare.

Cu o mișcare a mâinii Valentin cuprinse întreg universul și-l puse furios la picioarele sale, apăsând accelerația mașinii. Înjură.

- Poți să fii trist, când nu ești iubit și când ești incapabil să iubești. Poți să fii deprimat, dacă cel pe care îl iubești nu te iubește la intensitatea dorită. Poți să fii nemulțumit de faptul că ai început să gândești iubirea mai mult decât îți doreai și aceasta s-a transformat în rușine față de propriile alegeri. Însă nu poți să fii femeie dacă esti bărbat!

- „Fifi” este extrem de inhibat în alegerile lui de bărbat, de asta nu vrea să recunoască nedeplina satisfacție în atingerile unei femei și că are nevoie și de altceva. Pentru el femeile sunt obiecte finale ale dorintelor sexuale. Surogate. Atunci când există și un act sexual, în sine acesta reprezintă doar o ciocnire întâmplătoare de corpuri transpirate ce rezonează în chip hidos cu gesturile artificiale de după. Cu zâmbetul lung, mimat, și cu perversele rostiri pescuite din chiar actul iubirii, el așteaptă mereu alte și alte femei, substitute insuficiente pentru o inconstantă și bolnavă foame perversă. Asta doar atunci când este cu o femeie. Și ce e rău să fii hiperplictisit și scârbit de iubirea unei femei?

Izbucni în râs. Continuă:

- Poate că sunt necesare experiențe noi pentru ca să te cunoști și să cunoști drumul de pe care ai venit și încotro te îndrepți cu pași șovăitori. Dacă e să privesc în orizontul meu, cred că necesitatea constă în aceea că nu a existat cu adevărat o iubire trăită, ci doar false oglindiri ale unor îndrăgostiri conform propriilor neașteptări. Fifi este bărbat. Și e travestit.

- Sunt prea bătrân, rosti Insar. Sunt prea blazat și lipsit de puterea de a mai vedea în asta ceva fenomenal, adevărat și total, ca experiență. Eu nu accept. Poate că toată aparenta mea maturitate și îndoielnicul „echilibru” sunt doar expresiile unui egoism feroce. Poate că și eu sunt un personaj histrionic pe scena iubirii, însă experiențele lui Fifi nu le pot accepta. Niciodată. E o jignire asupra naturii mele.




****
Se pare că Fifi a păstrat amintirea acelor femei care i-au refuzat dragostea, rănindu-l în final. Sau poate că ariditatea din sufletul său este consecință a faptului că nu se mai simte stârnit în dragoste de nicio femeie pasională pentru care să acționeze instinctiv. Așa că, epuizând toate femeile, a luat la rând bărbații știind că astfel a înlăturat o nedreptate și că totul e mai suportabil în ipocrizia dată.

Cine ar dori s-o cunoască pe Fifi trebuie să fie un iubitor al cutiilor închise. Þi-am zis asta doar de la început. Fifi este cine crezi tu.

(Livia Georgescu, 01.12.2014, modificat 13.04.2018)