Suvițele se lipesc de frunte, de-a lungul lor alunecă stropi care se adună în sprîncene scurgîndu-se apoi pe tîmple și obraz și-ți scuturi capul stîrnind în jurul tău o mică ploaie strălucitoare. Tricoul îți este lipit de spate iar în căușul pieptului mici broboane se unesc pornind în firicele peste mușchii abdomenului făcîndu-te să simți că o sumedie de miriapode își poartă pașii peste corpul tău. Iți apropii cu mîna dreaptă tricoul de piept încercînd să pui capăt senzației neplăcute – e ud și rece. Ai avea nevoie de un prosop dar nu te poți opri acum și te mulțumești să treci banda care înconjoară încheietura mînii stîngi pe rînd peste sprîncene și să-ți eliberezi cu o mișcare fruntea de suvițele grele.
Ai mai cîștigat un punct – arbitrul a anuntat scorul – și în aplauzele spectatorilor care își odihnesc cefele după atîtea mișcări metronomice te îndrepți spre fundul terenului culegînd cele două mingi pe care unul dintre copiii de margine ți le aruncă. Sunt mingi noi și prinzîndu-le simți în palmă moliciunea pufului galben. Cîștigarea punctului te-a epuizat, respiri greu și-ți propui să o faci mai disciplinat. Închizi gura și aerul tras cu putere pe nas îți produce o ușoară usturime în nările aproape lipite. O durere de o clipă sub arcade. Expiri zgomotos dînd pe gură dintr-o dată drumul aerului care ți-a umplut plămînii și după cîteva respirații forțate nu mai simți nici usturimea nici durerea și aerul îți pare mai proaspăt și mai răcoros. Bătăile inimii, simțite accentuat undeva sub stern sunt domolite acum după ce respirația și-a recăpătat ritmul. E ultimul meci al turneului iar mingea aceasta poate fi ultima a meciului; dacă o cîștigi!
Nu mai știi de cînd joci, ai doar nouăsprezece ani dar parcă de la începutul lumii, eliminînd mereu alți și alți adversari. Poate te-ai născut pe acest teren și viața ta de pînă acum a fost o confruntare cu mingile trimise de ceilalți, atîta doar, o lupta cu tine însuți și cu dorința celorlalți de a-ți fura victoria. Istoria neodihnei, zbuciumului, renunțărilor, sacrificiilor... Nu mai știi. Dar știi sigur ca ai ajuns la ultima minge, că ea te poate transforma dintr-un om stors, vlăguit, în campion, dînd sens vieții tale sportive, făcînd din ea destin. E finala campionatului național de juniori și pe cel care cîștigă îl așteaptă marile turnee, lumea tenisului mondial, posibilitatea consacrării.
Faci încet pașii spre linia albă folosind fiecare clipă de odihnă care ți se ofereă și din toate gîndurile risipite, dizolvata în sudoare, îți apropii unul: trebuie să cîștigi această minge! Îți mai umpli odată pieptul cu aer curat, tare, proaspăt. Aerul victoriei, îți spui. Te întorci și privești spre celălalt. Așteaptă concentrat la capătul terenului.
Ridici mîna cu cele două mingi arătîndu-le arbitrului – „New balls”, răcnesc difuzoarele. Îți fixezi piciorul cu atenție lîngă linie, bați prima minge de trei ori de pămînt.. O arunci deasupra ta urmărind-o cu privirea pe albastrul cerului: un punct galben va urma... O zvîcnire. Îți rotești bratul în care ții racheta și săltîndu-te din vîrful picioarelor lovești cu toată puterea mingea în urcare, făcînd apoi doi pași în teren pentru a te reechilibra.
„The first ball!”, auzi.
Copilul intră în fugă și culege mingea de lîngă fileu. Celălalt îndreaptă spatele, își scutură brațele, întoarce de cîteva ori nervos racheta în mînă apoi își flexeaza iar genunchii sprijinîndu-și coatele pe coapse. Se leagănă de pe un picior pe altul, este concentrat, pregătit... Așteaptă.
Tu ți-ai pus piciorul în același loc lîngă linie și bați de pămînt mingea care ți-a mai rămas: ai greșit primul serviciu, trebuie să te mobilizezi iar, intri în rutină, bați mingea o dată, de două ori, de trei ori.
Terenul văzut foarte de sus ar putea semăna cu o ușă. Dacă la bătăile tale o voce dinăuntru ți-ar spune „Intră!” și ușa s-ar deschide?
Ești la serviciu și ai aceasta minge. Cu ea poți cîștiga ghemul, setul și meciul, cu mingea pe care tocmai ai bătut-o de trei ori de pămînt aruncînd-o apoi deasupra ta și izbind-o în urcare. Þi-ai spus un „Orice-ar fi!” și al doilea serviciu a fost bun. Celalalt are un retur lung la tine în teren – i-l întorci. Cei din public își mișcă iar metronomic capetele urmărind schimbul de mingi făcut de pe fundul terenului: dreapta – stînga, long-line – cross, lift – retur, long-line – shlaight, dreapta – stangak, for hand-bach hand... Picioarele îți sunt obosite dar știu exact cît să alunece pe zgură ca să ajungă mingile trimise spre colțurile terenului de adversar. Ești suveran, joci mingea care poate să-ți aducă victoria, care te poate izbăvi, facandu-te să uiti într-o clipa orele și zilele, anii de antrenament epuizant, lăsîndu-te să-ți arunci hainele de lucru și să te îmbraci în privirile admirative ale celor ce nu pot fi vreodată campioni. Este mingea ta, TU ești victorios dacă o cîștigi. Și merită!
După mai multe mingi schimbate prudent de pe fundul terenului îți mai spui odată un „orice-ar fi!” tradus într-o rabufnire a voinței – cînd ai mai avea timp și pentru cuvinte?! – și după returul buni ieși la atac. Celalalt îți întoarce mingea găsindu-te pregătit pe traiectoria ei undeva înspre marginea din dreapta a terenului, la cîțiva pași de fileu și o lovești din voleu trimițînd-o cu putere spre partea dreaptă a terenului advers, care este acum liberă. Ai prins atît de bine mingea pe rachetă și lovitura ta a fost atît de tare și de plasată încît ești convins ca adversarul n-o va mai ajunge, ba o și vezi –cu ochii minții - cum mușcă zgura terenului aproape de linia laterală lăsînd o urmă prelungă acolo inainte de a se opri în peretele cu reclame de la capătul arenei.
Numai că, în traiectoria ei, mingea cutremură banda albă de deasupra fileului și înainte ca tu să-ți dai seama ce se întamplă, ea urcă – nu ca un obiect, ca un lucru, ci aidoma unei ființe, cățărîndu-se parcă – pe bandă și se rostogolește în echilibru pe deasupra ei pînă aproape de vergeaua înalțată pe fileu pentru a semnala marginea terenului. S-a oprit – dacă ar cădea acum în terenul advers celalalt nu ar mai putea-o juca pentru că este prea departe, se află abia acum pe locul unde ar fi ajuns mingea dacă nu ar fi întîlnit fileul, dar rămîne numai o clipă acolo așteptînd-o descumpănit alergînd apoi spre fileu; iată, e la doi pași de el. Chiar dacă mingea cade acum, el va putea să ți-o întoarcă pentru a relansa lupta pentru punct. Dar nu cade; mingea stă acolo în echilibru – o pată galbenă pe banda albă.
Mintea îți îngheață și rămîi privind ca hipnotizat pata galben-verzuie de pe banda albă așteptînd să se întîmple totuși minunea cîștigării punctului. Celalalt e hotărît – știe ce are de facut! Tu nu mai știi, aștepți un semn al providenței, degetul destinului care să împingă mingea acolo unde tu ai trimis-o, îngerul meritelor tale care să înfaptuiască minunea, micul miracol pe care-l cere toata ființa ta și pentru care simți ca nu mai ai nici o putere să faci ceva.
Arcușul stă în echilibru pe strune și cu toate acestea cîntecul continuă să se facă auzit. Magicianul s-a retras dupa cortină urmărind de acolo reacțiile publicului: toți privesc fascinați minunea și ascultă muzica diafana care se perpetuează în absența solistului născîndu-se de sub arcușul lăsat în cumpănă pe vioară.
Aici nu este însă vorba de un truc sau de magie, ci despre viata ta care seamăna cu obiectul mic, rotund, galben... și viata ta nu este o șmecherie, este cel mai adevărat lucru pe care-l cunoști, singura apa în care te scalzi, singura culoare căreia-i știi numele: culoarea galbenă. Mîinile îți cad pe lîngă corp, te îndrepți și simți în gură gustul sărat al sudorii care te inundă dar nu mai ai puterea gestului, deși știi că ar trebui să mai faci ceva – stai doar privind mingea oprită incredibil și deznădăjduitor acolo într-o fractiune de secunda care ți-a exoplodat în față umezindu-ți ochii, lărgindu-și cercurile concentric deasupra plecării păsărilor călătoare – și cad frunze galbene acoperind urmele lăsate pe zgură și ninge cu fulgi grei și nameții se înalță sub ferestre și se fac focurile în sobe și se sparg nuci și adie un vînt primăvăratec și se aud apele șiroind pe sub ghețurile care troznesc desfăcîndu-și punțile deasupra colților palizi ai ierbii și pe oglinda cerului apar șiruri lungi de păsări care se întorc și zilele se măresc și se pîrguiesc poamele și după-amiezele sunt fierbinți, înăbușitoare și șuvitele își picură sudoarea care se adună în sprancene și se scurge pe obraz... Tricoul îți este lipit de spate, cu brațele atîrnînd pe lîngă corp stai privind fix pata aceea galbenă și degetele își slăbesc strînsoarea pe rînd lăsînd mînerul rachetei să alunece din palmă.
Apoi, ca la o boare slabă, mingea se clatină și se scurge încet pe plasa fileului căzînd în terenul tău. Cînd atinge pămîntul, la bătaia ei slabă, ușa se deschide și o voce dinauntru îți spune:
„Intră!”





Povestire cuprinsă în volumul de debut Felia amară, ed.Euphorion, 1993