agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2015-05-15 | |
MEANDRE 29- audiența
Dosarul care cuprindea peste 180 de pagini părea voluminos. Lui Mihai îi era teamă că nu va fi lăsat să intre cu dosarul la ministru așa că l-a băgat la betelia pantalonilor, care noroc că erau cam largi și a fost mascat de sacoul închis la ambii nasturi. Așteptarea în anticameră era chinuitoare. Cei patru oameni care așteptau să fie primiți își transmiteau unul altuia starea de nervozitate. Fiecare încerca, de parcă era la antrenament, să spună celor din preajmă ce probleme au. Mihăilescu era tăcut. Vorbele celorlalți treceau pe lângă el care absent dădea din cap a înțelegere dar fără să asculte. Ușa s-a deschis și Mihai a fost invitat. Sala aceea lungă în mijlocul căreia trona o imensă masă de consiliu, în penumbra ei, abia lăsa să se vadă ministrul la celălalt capăt al mesei iar în dreapta lui era, în picioare, un ofițer superior. Scaunele aliniate pe o parte și cealaltă a mesei dădeau impresia că sunt ocupate dar persoanele nu sunt vizibile pentru oamenii de rând. -Tovarășe ministru, sunt locotenentul major Mihăilescu și m-am prezentat cu ocazia primirii în audiență. Scopul solicitării mele este acela de a fi reactivat. Ofițerul din dreapta ministrului a întrebat dacă am și un raport scris. -Sigur că am dar aș vrea...-în acest răstimp Mihai a scos dosarul de la brâu în timp ce colonelul s-a repezit la el, de parcă l-ar fi bănuit a avea o armă...aș vrea să dați dosarul acesta tovarășului ministru. Colonelul a luat dosarul și l-a dus ministrului în timp ce ofițerul în rezervă prinsese glas: -Tovarășe ministru, aveți acolo declarațiile soldaților care au transportat lemnul tăiat ilegal de pe terenurie armatei, aveți fotografii cu mașini ale generalilor și coloneilor în ale căror portbagaje veți vedea mieii cu bilețele de gât și putinile de brânză cu numele destinatarilor, declarațiile ciobanilor cum că au plătit taxă 50 de bani pe zi de oaie, bani încasați de cadre militare, nelegal. Generalul privea atent paginile răsfoindu-le. Din când în când se oprea la câte o filă sau fotografie și ridica sprâncenele. -Și cu ce te ocupi acum, Mihăilescule? -Tovarășe ministru, raportez că sunt contabil șef la un liceu. -Bine mă, du-te la liceu. Audiența se încheiase și lui Mihai nu-i venea să plece dar știa că nu va primi un răspuns pe loc. -Să trăiți, tovarășe ministru, a rostit el cu un glas moale, s-a întors la stânga împrejur și a ieșit. Nici nu putea și nici nu avea motive să se bucure. Cele mai negre gânduri au ieșit din nou la iveală... „Și crezi tu că ministrul o să-i tragă la răspundere pe toți hoții care aparțin elitei militare? Dacă are de ales între adevăr, asociat cu un mare scandal de corupție și liniștea care-i asgură funcția, ce va alege? Dacă o dă pe față oare nu-i ia gâtul Ceaușescu, lui și tuturor borfașilor? „ A trecut strada îngândurat, și-a luat mașina și a plecat la serviciu. Larisa nici nu a tresărit din spatele ziarului în clipa când el s-a prelins pe ușă. -Ce este șefule? Parcă-ți ninge și parcă-ți plouă! Ai fost la ministrul tău? -Am fost! -Și ce ți-a spus? -M-a ascultat și mi-a spus să vin la liceu... -Acuma și tu! Așteaptă să vezi ce va face. Precis îi ia pe ăia la rangă și pe urmă te îmbracă iar în hainele alea verzi. Nici nu mi te pot închipui cu epoleți și grade, cu șapcă și cu cravată! Și câte stele ai? -Trei, dar mici. Obișnuiam să glumesc și să spun că sunt un colonel de calibru mic. Fondul alb al epoletului este un semn că suntem o armă care nu lucrează direct cu soldațții. Ca să-i supărăm pe infanteriști, adesea îi întrebam de ce noi avem epoleți albi și ei au epoleți galbeni. La întrebarea, aproape firească a lor le răspundeam: „noi gândim și voi comandați. „ A doua zi era ziua de salarii la maiștri. Bani aveau în cont dar pontajele erau total aiurea. Nu era posibil să treacă pe pontaje ore atât de multe de parcă fiecare maistru predase câte 14 ore în fiecare zi, de luni până vineri. Mihai l-a chemat pe maistrul Gorbănescu, cel care centralizase pontajele. -Domnule maistru, mata ai urmărit anomalia acestor pontaje? -Păi...să vedeți că au fost ore și de luna trecută și care nu au fost trecute la plată așa că le-am trecut luna aceasta. -Domnule maistru, acesta este un fals grosolan. Vă rog să refaceți pontajele în două seturi, un set cu orele restante de luna trecută și unul cu cele prestate în luna curentă! -Haideți domne, vă legați de toate rahaturile. -Dacă nu refaceți pontajele până la ora 16, nu primiți nici măcar un leu. Maistrul a trântit ușa și a ieșit din birou amenințând că se va duce la directoare. -Nea Fane, n-ai curaj! Ziua de muncă s-a încheiat iar maistrul Gorbănescu nu venise. Mihai a adresat Larisei îndemnul să meargă acasă și ea a împăturit ziarul, a încuiat sertarul, și-a luat poșeta, s-a rujat frecând la final buzele una de alta și s-a apropiat de ușă. -Ce faci, mai stai?-a întrebat ea din prag. -Mă duc să-l caut pe nea Fane! Nu vreau să las oamenii fără bani. -Te pup, șefule! Pe mâine! Când contabila ieșea pe ușă, a intrat maistrul, transpirat pe frunte și cu chipul congestionat. -Ia, domne! Acum este bine? Mihai a privit pontajele în fugă și a răspuns împăciuitor: -Acum este bine, nea Fane! Drumul spre casă l-a parcurs cu halta necesară recuperării fiicei. -Sărutmîna, tătic! Îmi iau bocceluța și mergem. -Unde este mamaia bătrână? -Este la o vecină dar hai să mergem! -Nu putem pleca fără să îi spunem, nu? Ce crezi că ar spune mamaie dacă nu te-ar găsi când se întoarce? După scurt timp bătrâna a intrat pe poartă. -Ai venit? Asta mică mi-a mâncat sufletul cu poveștile ei... Fata a ieșit din curte și a urcat în mașină, trântind ușa. Mihai s-a urcat la volan și, după ce și-a pus centura, a întrebat-o pe cea mică: Floricel, tu știi ce înseamnă să economisești la CEC? -Nu, dar știi tu și ai să-mi explici. După câteva minute Mihai a frânat în fața unui oficiu CEC. -Bună ziua! -Bună ziua, a răspuns o femeie frumoasă din spatele ghișeului. Cu ce vă putem ajuta? -Aș dori să explicați fiicei mele necesitatea economisirii la CEC și instrumentele de economisire pentru copii. Ochii aceia mari și frumoși au privit candid aruncând în încăpere culoarea maronie a cafelei prăjite insuficient, prin care se întrevedeau nuanțele de verde brazilian. Genele frumos arcuite, încondeiate cu un machiaj discret, au ieșit de după ghișeu și s-au aplecat asupra fetiței, mângâind-o. Părul creț al Florentinei s-a zburlit de parcă ar fi fost zbuciumat de vânt. Pantalonii negri ai domnișoarei arătau niște picioare drepte și ferme care își odihneau urcarea într-o rotunjime discretă a unui abdomen plin de promisiuni. Izul discret de parfum bun încerca să acopere bustul generos care atrăgea involuntar privirile prin legănatul unui medalion minuscul de aur care încerca să se ascundă între cele două protuberanțe. Mihai urmărea femeia cu o plăcere ce pendula între estetic și material iar pe fiica lui o privea plin de curiozitate. După un dialog îndelung, Florentina a întrebat-o, întinzându-i mâna: -Pe tine cum te chamă? Pe mine mă cheamă Florentina. -Și pe mine mă cheamă tot Florentina. -Nu mă minți? -Nu te mint, a răspuns domnișoara arătându-i ecusonul, pe care era înscris numele Georgescu Florentina... Apoi după o pauză domnișoara a reluat: -Deci cum facem, economisești sau nu? Florentina, privind întrebător la Mihai a răspuns că nu știe. Mihai s-a apropiat de ghișeu și a întins o bancnotă de 25 de lei. Pe un cartonaș cu sigla CEC fata de la ghișeu a lipit cinci timbre cu valoare de câte cinci lei și a spus fetei: -De fiecare dată când ai câte cinci lei treci pe aici și îți mai dau câte un timbru iar când ai umlut tot cartonul am să-ți fac un carnet de CEC. Așa cum au cei mari! Florentina era fericită. S-a dus în spatele ghișeului, a cuprins gâtul fetei și a pupat-o pe obraz. -Mai vin, să știi. -Sper că nu vii singură, a spus domnișoara privind atent la tatăl care întinsese mâna spre mânuța fetiței. -Vom reveni cu siguranță! |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate