- Ești un fotograf mediocru, lipsit de inspirație, care nici măcar la nunți nu ești chemat!
Cuvintele usturătoare ale celei care îmi fusese tovarășă de viață mai bine de doi ani, se înfipseră direct în cea mai profundă și sensibilă zonă a sufletului meu. Dacă m-ar fi făcut măgar, dobitoc, sau alte asemenea animale, aș fi râs, trecând ușor peste furia ei iscată de decizia mea de a ne despărți drumurile. Dar peste o asemenea afirmație, mi-e foarte greu să trec, pentru că, oricât m-aș strădui să mă conving singur că este vorba de o răutate gratuită, sunt conștient că în spatele nervilor se ascunde un sâmbure de adevăr. Cu toate că simt în mine un “ceva” clocotitor, prevestitor de măreție, opera mea de până acum este mediocră. Câteva cataloage cu bebeluși, alte câteva cu adolescenți bucuroși că au scăpat de liceu și un șir nesfârșit de căutări personale, care nici măcar nu au putut fi înscrise într-un concurs de gen. În orice caz, nu aceasta fusese proiecția minții mele despre viitor.
Nu ar fi trebuit să fie o ceartă motivul deșteptării ambiției mele artistice, dar asta s-a întâmplat! Existau șanse mari ca viziunea fostei mele iubite să fie îmbrățișată și de alții, ceea ce nu-mi făcea deloc bine la prestigiu, dar mai ales la pungă. Finalizând demersurile separării, întorcându-mă în garsoniera mea prăfuită și dezolantă, am pus la cale un plan menit să mă relanseze pe piața fotografilor. Aveam să plec. O călătorie de lucru prin toată Transilvania mea dragă, care să îmi ofere un material demn de o expoziție. Mă simțeam entuziasmat ca în fața unui alt început, cu toate că, într-un colț al sufletului meu se născuse îndoiala că procedasem bine lăsând în urmă viața atât de organizată și de comodă dusă alături de Adina. S-ar fi putut ca, până la urmă, tendința ei de a pune totul în ordine, de la lucrurile din casă și până la amănuntele vieților noastre, să nu fie o tragedie. ci un lucru bun, chiar admirabil. Alungând sentimental sâcâitor, mi-am adunat ustensilele, apoi am aruncat câteva boarfe într-un rucsac și am pornit spre ceea ar fi trebuit să-mi schimbe viitorul.
Căldura mă îmbrățișase mai acaparatoare decât fuseseră brațele iubitei mele, sufocându-mă de-a dreptul. Nici măcar nu știam ce căutam sau unde să mă opresc. Conduceam doar pe drumurile înguste, printre satele amorțite de soarele nemilos, căutând din priviri “ceva”-ul. Curios era faptul că, involuntar, urmam un traseu drag Adinei, către Munții Apuseni. Fusesem deci indoctrinat. Aveam impresia că priveam prin ochii ei, că nu mă puteam desprinde nici măcar de impresiile ei.
- Vezi, îmi spunea de fiecare dată când nu-și putea desprinde privirile de la apa clocotitoare, bubuind peste pietrele uriașe, Arieșul bolborosește blesteme asupra celor care nu pot iubi frumusețile naturii și își bat joc de ea.
Am oprit mașina și am tras câteva cadre, mai fascinat acum de formele modelate pe sub arini și aluni, decât fusesem atunci când mi se păruse că înclinațiile spre ecologie ale Adinei erau de-a dreptul obositoare. Mi-am dat seama că eram aproape de Poșaga, lângă un fel de “izvorul minunilor”, din care iubita mea mă pusese cândva să beau în timp ce îmi puneam o dorință. Făcusem mare haz de ea, supărând-o. Ce mare lucru ar fi fost să-mi pun o dorință în minte și să beau o gură de apă rece de izvor? Până să mă gândesc de două ori, iată-mă în fața pereților abrupți de stâncă în care se adăpostea firul cristalin al izvorului, cu cana metalică la buze după ce rostisem un anemic “Tatăl nostru”, singura rugăciune pe care o știam în totalitate. Mă simțeam de parcă aș fi făcut o înțelegere cu Dumnezeu. Mă rugasem să găsesc inspirația, sau cel puțin un cadru care să mă ajute să fac o fotografie extraordinară. O fotografie cu care să ies din mediocritate, din anonimat și să-mi sporească prestigiul. De parcă asta ar fi avut ceva legătura cu divinul!
De câte zile ar avea nevoie un profesionist pentru a surprinde ceva inedit, apropiat de magie, nu știu. Cert este că eu m-am învârtit preț de aproape o săptămână prin locurile dragi Adinei, ca și cum acolo se afla cheia succesului. Ba, mai mult, nu mi-o puteam scoate din minte, cu toate că eu fusesem cel care se simțise “sufocat și neînțeles” și tot eu fusesem cel care hotărâsem că nu ne potriveam. Da’ prost mai pot să fiu! Ce căutam eu aici? Tocmai când eram pe cale de a decide să mă întorc la pensiune și să îmi strâng lucrurile, am văzut bătrânica din fața porții. Era genul acela de femeie simplă, uitată de Dumnezeu pe pământ, care nu mai are ce face în această lume și stă cât e ziua de lungă pe o bancă, urmărind trecătorii. Bătrânii erau un alt capitol sensibil al Adinei. I-ar fi plăcut fața aceea cu inocența unui copil dar aspectul unui pergament mototolit, ochii curați și încărcați de tristețea prea multor înțelesuri strălucind ca două lacuri sub bordura baticului neagru și gura adunată într-o linie uscată. Un cadru frumos, câteva clișee, după care, privind ecranul aparatului, am decis că una dintre fotografiile făcute mătușii, ar putea chiar să fie înscrisă într-un concurs. Ca și aceea de la Cascada Vârciorog, ca și aceea de la izvorul din Poșaga, ca și acelea realizate pe malul Arieșului sau în Cheile Galbenei, locuri despre care nu auzisem până la Adina. Și din nou Adina. Femeia aceasta era în muntele, în apa, în pădurile și chiar și în alunele cocoțate sfidător pe cele mai inaccesibile crengi de alun. Fotografiile acestea erau de fapt Adina. Nici una nu mă reprezenta! Sau Adina devenise în doi ani atât de mult parte din mine și eu nu o știam, încât eu mă transformasem în Adina.
Mai târziu, așezat la o masă a barului din stația de autobus, savurând o bere, m-am surprins încercând să-mi ordonez în minte materialul strâns întreaga săptămână. Eu și ordinea! Mă pufni râsul. Cu toate acestea, ordinea nu era un lucru rău. Îmi făcusem chiar o viziune asupra unei expoziții de genul “Satul de munte” sau “Oglinzile timpului”. Cel mai neînțeles era, însă, sentimentul care îmi dădea târcoale, că mi-ar place să știu ce părere avea Adina despre ultimele mele fotografii. La cât de rău o supărasem, cu siguranță că nu avea să îmi mai acorde atenția ei sau o fărâmă de prietenie măcar, tocmai acum, când mi se părea că ea ar fi fost cea mai îndreptățită să îmi vadă prima lucrările. Ce-o fi fost în capul meu când am decis că nu mai vreau să fiu cu ea? Nu degeaba spune o vorbă din bătrâni “câinele de prea mult bine turbă”. N-aș fi crezut că avea să îmi lipsească așa! Orgoliul meu de mascul feroce, însă, nu m-ar fi lăsat să recunosc că am făcut o greșeală și că tot ceea ce văzusem la ea defecte, erau de fapt dintre cele mai rare calități. Este interesant cum fotografiile te pot face să vezi nevăzutlul și să simți viața pulsând sub altă formă decât cea aparentă.
În drum spre asumata mea singurătate prăfuită, trecând prin satele minuscule, scăldându-mi privirile cu locurile sărăcăcioase, am dat dat brusc peste imaginea perfectă. Cât pe ce să mă opresc în șanț, am smuls aparatul de pe banchetă și m-am repezit ca un ghepard să fac fotografia carierei mele. O simțeam și o știam. Acea fotografie eram eu și avea să-mi schimbe viața. Ah, senzația aceasta sublimă, de adrenalină invadându-mi venele, urmată de mulțumirea și nerăbdarea de a obține un feed-back pe măsură! Nu m-am mirat prea mult trezindu-mă în cel mai scurt timp în fața ușii apartamentului Adinei. Dacă nu era acasă?
Îmi deschise ușa cu ochii cârpiți de somn. Doamne, cât era de frumoasă! Probabil că lucrase iar două ture. Mă privi mirată. Am intrat pur și simplu peste ea, în parfumul răcoros al lăcrămioarelor care persista în întreg apartamentul. Nimic nu se schimbase în lipsa mea. Doar încruntarea ei, tristețea și durerea, pe care o puteam simți de la distanță.
- Vreau să îți arăt ceva!
Dădu din cap, într-un gest pe care îl cunoșteam prea bine. Se pregătea să-mi spună ceva usturător, să mă expedieze .
- Te rog, dacă m-ai iubit vreodată…
- N-ai dreptul să-mi vorbești așa!
- Bine, bine!
I-am luat obrajii în palmele mele și am privit-o cât am putut de rugător în ochii ei aburiți de ceața unui somn interrupt.
- Te rog!
Se așeză pe fotoliul de lângă ușă, fără a mă pofti înăuntru. Gestul m-a surprins, pentru că Adina era, mai presus de orice, o persoană manierată, cu mult bun simț. Mă săgetă ideea că poate nu era singură. Trecuse doar o săptămână de când plecasem, dar… ea era o femeie frumoasă, realizată…
- Ascult!
I-am întins aparatul, urmărindu-i atent reacțiile în timp ce privea fotografia acelui cadru minunat, în care, în plin soare, la marginea unui șanț, un copilaș tuciuriu în pielea goală, zâmbea strâmb, culcat drăgăstos pe spinarea rozalie a unui porc imens. Capul copilului, rezemat de gâtul porcului, dovedea încrederea nelimitată în animalul pe care-l cuprinsese cu mâinile și picioarele rășchiate, iar întreaga poziție a animalului demostra totala supunere a acestuia. Fotografia aceea eram eu cu adevărat. Adina zâmbi fără să mă privească, după care îmi întinse aparatul.
- Ai reușit să te regăsești!
Atât. După care, își trecu ambele mâini prin păr, conștientă că era ciufulită și într-o ținută nepotrivită pentru vizite. O maree puternică de sentimente mă sufocă brusc. Femeia aceasta…
- Dacă nu te superi, intru iar de gardă peste trei ore și aș vrea să mă mai odihnesc puțin.
Trebuia să mă retrag, nu? Așteptasem ca fotografia mea să o dea pe spate? Să mi se arunce în brațe și să-mi spună că va face orice pentru a fi cu mine? Nu fusesem eu cel care o respinsesem? Ce Domane iart-mă căutam aici? M-am repezit ca un nebun spre dormitorul nostrum, pardon, al ei. Nu era nimeni acolo. Doar umbra plăcută a jaluzelelor în culoarea lavandei și așternutul presărat cu florile macilor de pe lenjeria de pat, într-o dezordine ordonată.
- Ce cauți?
Vocea ei era aproape de limita supărării. M-am întors și am prins-o în brațe, ignorându-i împotrivirea.
- Mărită-te cu mine!
Dacă o va face, prima mea expoziție de fotografie se va numi “Secretele Adinei”, iar piesa de rezistență va fi fotografia din care copilul tuciuriu în pielea goală, cățărat pe spatele rozaliu a unui porc imens, va lumina asistența cu un surâs mai enigmatic decât cel al Monalisei.