Clopotele băteau prelung, însoțind pașii hotărâți ai popii din Sărmășel. Maria lu’ Coțob, stafidită și încovoiată, îl însoțea ca de fiecare dată când se prohodea, jelind de mama focului. Cele patru femei îi priveau de pe terasa casei de la marginea satului, pregătite și ele să participe la comândare.
- Pe mine să nu mă duceți la capelă, auzi, Leană !?
- Da’ ce-o fi dacă te-oi duce, întrebă cea mai tânără dintre femei, strâmbându-se la soacra ei care coborâse cu greutate cele patru trepte ale terasei, îndreptându-se către poartă?
- Ba, să nu mă duci pe mine să stau singură în capelă noaptea, că te-oi bântui toată viața! Să mă țineți la casa mea până vine popa după mine!
Celelalte două femei, dădură din cap, fiind de acord cu femeia rotofeie, care se pornise pe drum în fruntea lor, dreaptă de spate, ca un căpitan.
- Da’ ce? Þi-o hi frică o noapte singură în capelă?!
- Tu s-asculți ce-ți spui io amu, se răsti soacra către nora care începuse să râdă încetișor! Pentru casa me, mă poți ține în odaia din față până vine popa!
- Poi, ce? Vrei să vie Coțobârla și să umple satul că ți-s crepate trepțile, că nu ți-s spoiți pereții sau că vede vreun păianjăn prin vreun colț?
- Lasă tu, că până la comândarea mea, oi pune ceva de-o parte, mi-oi aranja toată casa și mi-oi schimba și ușa să poată intra ăl mai scump copârșău!
Femeile se alăturară cu pași îngreunați alaiului care se formase în drum spre biserică. Soacra apucă brațul nurorii, trăgând-o mai aproape de ea, pentru a-și sprijini o parte din greutate pe trupul tinerei femei.
- Auzi, mamă? Mie mi-i cam frică de morți! N-o să mai intru veci în odaia din față după ce-o să te ia!
Soacra țâțâi din buze sfidător, ridicând fruntea acoperită până la sprâncenele groase de baticul negru.
- Să aveți grijă să-mi luați un copârșău pe măsură, să nu hie prea strâmt!
- Da’ cum boala om putea noi știi asta?
- Să-l încercați, cum alta?
Nora amuți la gândul încercărilor prin care trebuiau să treacă pentru a găsi copârșăul destul de larg cât să cuprindă trupul imens al mamei omului ei. Îl vedea parcă pe Tănase rostogolindu-și mama moartă dintr-un copârșău în altul, până nimerea măsura. Se cutremură din cap până în picioare. Ridică privirea spre capela nouă, acoperită, suficient de lungă cât să adăpostească toți sătenii participanți la o comândare.
- Dacă plouă, începu cu glas firav, n-ai vrea să-ți care toată lumea tina pe covoarele tale noi!
- Las’ că n-oi muri să speli în urma mea ! Atâta lucru poți face, că vă rămâne casa vouă!
Începu prohodul, cu Coțobârla cântând în față cu mare foc și rostogolindu-și ochii mici în căutătura iscoditoare pe care i-o cunoșteau cu toții prea bine. Nora se văzu parcă la comândarea soacrei. Îl putea convinge pe Tănase să o ducă pe mă-sa la capelă. Nu se vedea stând în casă cu moarta, înconjurată de lumânări și de oameni care vorbeau în șoaptă la priveghi, de parcă un mort ar fi putut auzi ce-și spun. N-ar mai fi putut mânca la masa pe care avea să stea copârșăul și n-ar mai fi putut da cu ochii de odaia cea mare fără să-și aducă aminte de trupul neînsuflețit al soacrei. Strecură o privire furișă către femeia de lângă ea. Bătrâna îngâna cu ochii închiși cântarea bisericească pe care o lălăia Maria lui Coțob în față. Gușa imensă tremura la baza gulerului rochiei largi care ascundea doar o parte din faldurile de grăsime de pe pântece. Se scutură de groază. Pentru nimic în lume n-ar fi vrut să fie bântuită de soacra ei pentru tot restul vieții! Privi întristată pereții albi ai capelei, luându-și gândul de la comândarea soacrei sale.