agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1586 .



Blue Angel din Drăghia
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [samsungul ]

2015-06-08  |     | 



O să vă povestesc ceva absolut remarcabil, cel puțin pentru mine. Povestea aceasta se cerea scrisă cu ardoare, poate chiar de dinainte de a să se fi întâmplat. Știu că sună ciudat, recunosc că ceea ce zic, sfidează temporalitatea și succesiunea firească a scrierii unei povești. Totul e de-a-ndoaselea față de clasicul mers al lucrurilor. De obicei, întâmplarea se întâmplă mai întâi, abia după aceea se găsește povestitorul care să traducă faptele și emoțiile gata întâmplate, în cuvinte inteligibile, logice sau măcar puțin, cât de cât raționale. Așa ar fi normal. Ei bine, de data această povestea nu are vreun timp anume, o porțiune temporală în care nu doar să se întâmple, ba mai mult, ea este gata scrisă undeva adânc în povestitor și caută asemenea apei din adâncuri, o cale să răzbească cumva spre suprafața izvorului și să spargă stânca, plonjând din înălțimile aerate ale ideilor spre locuri din care să țâșnească spre văile adânci, fertile ale cuvintelor. Povestea aceasta m-a chemat spre ea, mă folosește de fapt, ea m-a angajat să o scriu, e chiar neverosimil. Hei, e o ciudățenie de fapt, cum ai putea scrie despre o culoare? Da, această poveste este despre albastru. Și despre îngerași, dar ei sunt timizi, delicați și extrem de volatili, nu stau niciodată cuminți anume pentru ca tu să-i prinzi în cuvinte.
Cuvintele sunt pentru îngeri mici capcane în care ei nu doresc să fie amestecați sau prinși. Își fac ei treaba lor colea, mișcă lumea cu învârtelile lor fine, maeștrii ai energiilor subtile, ei călătoresc și se joacă la un subtil nivel al ideilor, pe, prin, peste, sub, alături de cuvinte, acelea care par a alcătui povestea în sine. Însă nici vorbă, nu cuvintele sunt cele care scriu povestea. Dar asta urmează să afli, desigur. Așadar povestea m-a căutat și m-a găsit, îngerașul albastru m-a chemat, folosind energia cuvintelor magice.
În urmă cu mulți ani, de fapt un sfert de veac am fost cu tatăl meu la rudele sale din satul maramureșean Drăghia, locul unde el s-a născut și de unde ne tragem noi obârșia. Povestea era în modul următor, tatăl meu fusese crescut în Brașov fiind cel mai mic dintre frații lui în număr de patru, ceilalți au fost crescuți fiecare de către alte rude din Dej și Drăghia, Coroieni. Erau anii extrem de dificili ai ruperii Ardealului de patria mama, iar multe familii erau dezbinate, împrăștiate care încotro. Bunica mea rămăsese singură cu cei patru copii, soțul ei, Victor Corui I murise în condiții ciudate, neelucidate. Era gardian și escorta împreună cu alți doi colegi gardieni, un renumit răufăcător din acea vremea, spre locul de detenție al închisorii Brașovului. Tâlharul împreună cu relațiile sale din pușcăria din care pleca, organizaseră o evadare, pe porțiunea pe unde convoiul urma să treacă. Totul era bine organizat, ceilalți doi gardieni erau plătiți și gata de orice. Erau vremuri tulburi. Victor a fost asasinat cu sânge rece de către ceilalți doi, criminalul scăpase și fugise fără urmă. Tatăl meu, pe nume tot Victor, avea șase luni, nu a apucat să-și cunoască părintele. Bunica s-a trezit fără vreun ajutor, cu cei patru copii de crescut, posibilitățile mici și disperarea a făcut ca ea să fie ajutată de către rudele din nord, care i-au adoptat pe copiii mai mari, Rozalia, Nelu și Sandu Corui, fiecare în parte la câte o rudă anume. Tatăl meu, Victor II Corui, era însă prea mic, el rămăsese cu mama lui, bunica Varvara, a fost crescut la Brașov si ceilalți frați în nord, la Dej, la Drăghia și Coroieni, ulterior au revenit doi dintre ei la Brașov, iar Sandu la Onești. În fine, ideea era că tata adesea ne tot vorbea de satul lui de unde se trage, despre Drăghia și Coroieni, zone frumoase de poveste unde familia își afla rădăcinile. În miezul atâtor frământări și drame umane, exista un loc miraculos, unde strămoșii își aveau obârșia, o zona neîntinată de unde ne legam toți visele. Ei bine, acum 25 ani eu nu știam toate astea,e ram un copil, dar am crescut în acest vis al reunirii întregii familii a Coruilor. Uh, sunt atât de multe de zis despre aceasta!
Tocmai săptămâna aceasta, eu împreună cu fratele meu Bebe Corui și soția mea, Diana, am refăcut această călătorie spre Maramureș, la chemarea verilor și rudelor de la Drăghia, să ne vizităm și regăsi unii pe alții. Ceea ce am și făcut, nu fără emoții desigur. Acum la vârsta de peste patruzeci de ani și la înălțimea experienței mele lucrurile par total altfel decât atunci ca și copil la doișpe, totuși din fragedă copilărie încă, tatăl meu ne-a însămânțat mie și fratelui meu Lucian căruia îi ziceam Bebe, ideea că există un loc pe acest pământ căruia îi putem zice “acasă”, iar acest vis continuă să stăruie în adâncul minții și sufletului nostru. Eu locuiesc acum la Târgu Mureș, fratele meu la Mediaș, fiecare cu familiile lor, iar verii, Manuela, Cristina, Tania și ceilalți, de prin toată România împrăștiați care încotro, ne continuăm viețile și destinele care cum. Numele Corui nu e un nume des întâlnit, iar când un Corui întâlnește alt Corui, e parcă o mică minune. Ei bine, în acest week-end, aveam să întâlnesc mai mulți Corui de cât mi-am putut imagina, pe ulițele satului sau pomeniți pe crucile de piatră ale cimitirului de pe deal. Pe toți i-am văzut, pe cei vii i-am salutat direct cu un “bună ziua” limpede, pe ceilalți de dedesubtul păturii de pământ i-am văzut cu ochii minții, i-am salutat de la acel nivel mintal al inimii, atunci când mă plimbam pe aleile cimitirului din Drăghia cu o lumânare neaprinsă în mână, iar de gât aveam atârnat aparatul foto. Printre crucile de piatră, am citit texte oarecum asemănătoare cu cele de la cimitirul vesel de la Săpânța, doar că mesajele erau mai serioase, mai profunde. Am citit așa: “… omul e o umbră, viața e un vis…aici se odihnește Aurel Corui și Tatiana Corui…” și alte mesaje, unul mai adânc decât altul, ce mai, o altă înaltă înțelepciune la care nu are acces oricine, deh.
Cum ziceam, am fost invitați de către cei din Drăghia, mătușa Mărioara mică a sosit tocmai din Toronto ca să ne adune, pe noi cei mai tineri. Ea a împlinit venerabila vârstă de șaptezeci și cinci de ani, a simțit că e timpul să transmită Coruilor tineri, dar și a celor din ramura Blenche și Radu, ele fiind înrudite într-un anumit fel cu Coruii, acest mesaj transmis din veacuri, din om în om, de la mama la fiu, de a rămâne strânși uniți, între noi dar și de locurile de unde părinții noștri s-au născut. Acel acasă, care ne cheamă, e cât se poate de real, pentru prima oară în viața mea, am simțit că e real acel sentiment de dor, și apartenență, sau poate mai curând, am ajuns la vârsta înțeleaptă a înțelegerii fine a acestor lucruri. Chemarea străbunilor este o vibrație adevărată, eu unul am simțit-o, în acest scurt popas la Drăghia, găzduit fiind de către verii mei, Sorin și Radu și familiile lor minunate.
Mai e ceva însă, un detaliu care e neastâmpărat rău, povestea se derulează cumva încurcat, anevoie între faptele reale șic ele simțite în straturile emoțiilor mele, dar de care actualele evenimente se leagă. Cu vreo șase ani în urmă, pusesem bazele unui mic club de baschet juvenil în locul în care locuiam, încet-încet, mi-am dat seama că acești mici sportivi pe care îi antrenez, au devenit baza vieții mele profesionale. Adică da, încă lucrez ca și inginer în industria extracției gazelor naturale, desigur, dar asta o făceam ca să-mi câștig pâinea cea de toate zilele, după amiezile îmi sunt umplute cu glasuri vesele de copii. Îndrum patruzeci de copii în tainele baschetului, clubului meu i-am pus numele de “Baschet Club Together, Târgu Mureș”, iar în cadrul lui antrenez copii cu vârste cuprinse între cinci și doisprezece ani, efectiv iubesc ceea ce fac, o fac cu mare aprindere sufletească, cu pasiune, cu toată știința sufletului și minții mele. Iubesc copiii și ei pe mine, asta e clar. Un fapt important e că la început, atunci în 2009 când am început construcția acestui club de baschet copii, grupele de copii le-am botezat „Blue Angel”, lor le-am confecționat la comandă echipamente albastre ca și cerul și altele aurii ca și grâul copt, aceste două culori fiind și culorile reprezentative ale micului clubușor de baschet târgumureșean. Astfel, copiii primiseră numele de „Blue angel”, iar în componența grupelor, sunt și fete dar și băieți, de-a valma, amestecați după criterii doar de vârstă. Eram și sunt foarte mândru de copiii îngeri albaștrii ai clubului meu. Simt că ei sunt oarecum speciali, ca niște îngeri adevărați, ca și cei care fug de cuvinte dar aduc vești importante. Este la urma urmei, o posibilitate, de ce nu? În sigla ce reprezintă clubul nostru de baschet, am imaginat un îngeraș dolofan cu aripi, care poartă o minge de baschet. Este un simbol, dar e unul cu noroc, eu așa cred, cel puțin. În orice caz, clubului Together, îi este atașată sigla cu micul îngeraș albastru.
Lângă casa părintească, acolo pe dealul alăturat, peste coama firavă, acoperită cu iarbă verde, tronează cam de trei sute de ani o biserică din lemn, construită cu un țugui înalt tare, cu șipci și îmbinări doar de lemn, după un proiect atât de inteligent încât acele tehnici secrete de construcție, astăzi s-au pierdut. Ei bine, micuța biserică din lemn din Drăghia, este acum în patrimoniu național și al U.N.E.S.C.O., această construcție creștină, e de o frumusețe fără seamăn, patronează valea satului și e complet funcțională, atâta doar că acum sătenii au în vale jos, o biserică mare, frumoasă și luminoasă la care merg și pe care o frecventează uzual. Dar, bisericuța din lemn este deschisă zi și noapte, oricărui om care dorește să o viziteze. Nu e nicio restricție în acest sens, familia Radu și Corui o prezervă și întrețin generos prin grija lor personală, pentru toți și în numele tuturor, de-a lungul vremii. E efectiv o bijuterie arhitectonică și de cult, iar oamenii atent preocupați de ce fac. Gabi și Neli, fiicele preotului Radu, se ocupă în mod special de aceasta.
Ieri, am intrat și eu înăuntru ca să vizitez bisericuța și am intrat plin de smerenie, m-am aplecat atent la poarta de intrare, căci e o intrare foarte joasă, eu am o înălțime de doi metrii, intrarea cred că e undeva la 1.60m, pesemne înaintașii noștri erau mult mai scunzi decât noi acum, în orice caz, cel puțin intrările construcțiilor de acest gen, sunt foarte joase. Totul e frumos aranjat, picturile scorojite și unele dintre ele restaurate cu mare grijă, altarul din lemn, câteva fresce din același material, prapori, toate de aceiași culoare, albastră. Îmi rotesc privirea prin bolta azurie, și o anumită pictură îmi sare în ochi. Era atât de cunoscută, încât am tresărit. Micul îngeraș albastru al clubului meu, era acolo, pictat perfect pe bolta altarului, în mijlocul lui, de fapt. Era identic cu cel din sigla mea, doar că fără mingea pe care i-am atașat-o eu, era de-a dreptul formidabil. Și ochii îi erau de un albastru neverosimil, foarte pătrunzători. Mă așezasem crucit pe unul din scaunele de lângă micul altar de lemn, scârțâitul strident m-a alungat adânc, în lumea visării și uimirii. Nu puteam să nu observ incredibila sincronicitate, de-a dreptul fenomenală. Adică, doamne, ce șanse erau ca acel îngeraș pictat pe fresca bisericească, să fie identic cu cel luat de mine de undeva de pe internet, atunci când am inventat sigla clubului Together?
Surpriza avea însă să-mi fie și mai mare atunci când la ieșirea din bisericuță, am observat numărul scris pe umărul fratelui meu, Bebe, pe tricoul lui cumpărat din Anglia, el corespundea identic cu numărul înscris pe bisericuța de lemn din Drăghia, anume treizeci și nouă, ba mai mult, tatăl meu era născut chiar în ’39!!Ce mai…
Atunci, în acea clipă instant, am realizat țesătura infinit de fină a îngerilor, numerele lor ciudate și potrivite, felul în care lucrează ei, la ce nivel informațional fin țes ei destinele oamenilor, aranjează întâlnirea dintre ei, îmbină întâmplările cu miracolul întâmplărilor. Așa creează ei poveștile.
Gândirea cade și-și recunoaște neputința ei logică și deductivă, rațiunea ea te poate duce până la un anumit punct, dar aici, în acest punct al miracolului, ea trebuie smerită să renunțe. Am înțeles că sunt acolo în nordul țări cu un anumit motiv inteligent, că viața mea se derulează cu sens și că nimic nu e întâmplător în întreaga mea viață, aleatoriul este un inteligent cu scop, și el are un sens adesea mai adânc decât rațiunea noastră poate pătrunde. Am înțeles cum că Dumnezeu e miracolul, că Dumnezeu e noul din viețile noastre, că eu personal sunt pe drumul cel bun al destinului meu. Da, îngerașii albaștrii îmi vestesc mie acest lucru. Vouă nu?

Coachzen
08.06.2015

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!