Zorii zilei care urmau să se împrăștie și la fereastra Évorei n-au mai putut fi văzuți de ochii limpezi și triști ai acesteia. La sfînta oră a răsăritului ea încă dăinuia în lumea viselor, cu pleoapele atîrnînd, întunecate de atmosfera mortuară a cămăruței, dezvelită și la fel de înfrigurată ca în restul nopților. Mai erau doar cîteva ore pînă la înmormîntarea Olgăi.
*
Somnul nocturn îi uscase perna de lacrimi și sufletul de neînțelegere. Atunci cînd nu putea să își analizeze stările pentru a găsi explicații, spiritul lua locul minții și acesta dicta negreșit în toată ființa ei. Lacrimile îi spălau neînțelegerea, liniștind-o, urmînd să privească mai atent și îngîndurat ceasurile care ar fi venit. Înainte de prevăzutul somn lung, în muzica picăturilor de ploaie, își trăgea sufletul, goală, pe marginea patului. Lumina dulce și pală a candelei îi îmbălsămau întregul trup și foile caietului în care scria cu gîndul la Luca:
,,Priveghiul domnișoarei Olga luă sfîrșit. Mîine, pe 19 septembrie vor suna ultimele clopote pentru ea; de fapt, este trecut de miezul nopții - și chiar astăzi va începe să le audă din ceruri, desfătîndu-se împreună cu îngerii. I-am cunoscut fratele... în care n-am avut încredere nici o clipă. Nu semănau deloc, trăsăturile copilei erau virgine și idolatrice, iar ale lui, ușor aspre și confuze. De ce confuze? Parcă se mulau după stările mele...
Dar neîncetată, ciudata scînteie putea fi vădită undeva prin adîncul ochilor lui, una de căutare, dar și o liniște pătrunzătoare cum nici un om nu mi-a mai oferit. I-am spus că regret moartea surorii lui, dar în esență m-am bucurat de întîmplare. Olga merita acea tihnă a Raiului, sufletul ei sigur căuta iubire... Știu că n-am să mă trezesc mîine la timp pentru înmormîntare, de aceea, știu și pericolul în care mă aflu, acela că poate n-am să-l mai întîlnesc vreodată. Dumnezeu nu a vrut să ne întîlnim întîmplător, doar ca să ne amăgească. Și am încredere în El. El ne va conduce unde trebuie.
Sper să-i trimiți lui Luca, Doamne, un semn de la mine, să-i spui că regret dispariția sa! - aș fi vrut să-i amintesc să aibă grijă de inima lui, părea că are nevoie. Este pentru prima oară cînd mă bucur că nu-mi mai pot auzi gîndurile din pricina ploii...”
Nu multe zile precum cea a priveghiului îi ofereau prilejul de a-și manifesta instinctele, de a comunica, de a se inspira pentru scrierile ei. Simțămintele domnișoarei soseau și se depărtau de sufletul său, atît de fugitiv și imprevizibil, încît luptele interioare de odinioară deveneau seculare, bîntuindu-i pînă și viețile precezătoare.
Noaptea îi cutreiera interiorul Évorei într-un mod straniu și obositor, abundînd în nenumărate stări - voluptate, delir, teamă, liniște, scîrbă, bucurie, neplăcere; era nimicită de ele pe rînd, ca și cînd ochii săi de pasăre vie dispărură, iar aripile îi erau tacticos jupuite, pană cu pană, de către energii străine.
Peste noapte, doamna R. lăsă ușa deschisă în camera Évorei. Neobosită, își făcea apariția din cînd în cînd lîngă patul ei, ca o fantomă, mîngîind-o atent pe cap, să nu o trezească. Nu îi era absolut necesară prezența la restul funeraliilor. Uită parcă de tot. Simțea o intensă durere după cele petrecute, nu atît pentru Olga, cît pentru amintirea presimțirilor ei cu privire la dispariția soțului. Se întreba ce putea gîndi și simți Évora după travaliul de azi-noapte, fiindu-i teamă de starea ei deprimantă din zori. Își așeza gîndurile despre înmormîntarea la care nu va fi prezentă, întrucît frumoasa ei nepoată nu ar fi putut să se trezească devreme.
Nu avea să reînvie nimic în acea dimineață. Ploile mărunte și dese întunecau răsăritul; norii își mutau aburul lesne pe cer, vîntul treierînd iar și iar crengile plopilor de pe alee.

*

Évora se trezi cutremurată. Își șoptea însăși rugăciuni de preaslăvire a Domnului că a scos-o din acea reverie cumplită care parcă nu mai lua sfîrșit. Săruta crucea de pe noptieră și o strîngea la pieptul ei.

Își simți pulsul de la încheietura mîinii, se ciupi, luă o bomboană de pe marginea patului, încercînd să își astîmpere gîfîiala obositoare. Soarele modest trimitea pe pămînt cîteva raze, printre picurii de ploaie.

Visase scena din noaptea priveghiului, cînd se afla în pragul ușii de la intrare împreună cu mătușa ei, de parcă se regăsea din nou în același loc, strămutîndu-și privirea în aceeași parte, către sicriu, însă unde nu se afla chipul Olgăi, ci al lui Luca.

Visul continuă cu priveliștea de la fereastră care nu mai încadra un apus așa cum văzuse în realitate, ci o ploaie cu odioase cheaguri de sînge în loc de picături; se răzvrăteau din ceruri înspre pămînt, mișcîndu-se mănunchiuri precum trupurile viermilor, zdrobite de dinții unor monștri fără chip.
Coșmarul încetase în momentul în care Évora simți răcimea sordidă a buzelor lui Luca.

Nu mai apucă să scrie în caiet întîmplarea, deși ar fi simțit nevoia, ca să facă mai bine deosebirea între vis și realitate; avea de gînd să păstreze tăcerea față de doamna R. Merse în baie pentru toaleta de dimineață și privindu-se în oglindă își aminti de înmormîntarea Olgăi la care nu ajunse.

În cameră era lăsată să zacă în surdină melodia unei viori, pînă cînd Évora ar fi fost pregătită pentru întîlnirea cu doamna R., însă notele muzicale nu puteau acoperi cu nici un chip gîndurile neîndurătoare. Înainte de a părăsi camera, Évora simți să privească aleile prelungi care dispăreau în orizont împreună cu pomii ale căror frunze începeau să se prăvălească, lăsînd în urma lor dulcea culoare arămie a morții. Moartea naturii era liniștitoare pentru ea, căci atunci însăși ființa ei avea răgaz de înviere.

Coborî scările încercînd să pară voioasă, dar pe la jumătatea drumului, sunetele clopotelor bisericești o opriră. Sunau prelung, tînguitor. Évora se propti în perete, zîmbind amar. Realiza faptul că ultima lopată de țărînă fusese aruncată; își aminti cît se bucură pentru libertatea spirituală a Olgăi. Cu cît se apropia mai mult, cu atît sunetul unui plîns de femeie se putea simți mai apăsător.

*

După ce coborî, o văzu pe doamna R. întinsă pe scaunul cu spătar oval, cu o hîrtie albă în poală. Părea devastată, surescitată de durere și gînduri. În mînă îi atîrna țigara și lîngă scrumieră ședea o sticlă pe jumătate goală de vin roșu. Cărțile ei magice stăteau împrăștiate pe măsuță. Évora se repezi către sticla de vin, o luă cu ambele mîini și o duse în beci. Privi cărțile magice și strîmbă din nas. Lăsa în urma ei o femeie plîngînd tot mai supărător. Fără să scoată vreun cuvînt, Évora, liniștită, se întoarse, luă un scaun și se așeză în fața mătușii ei.

- De ce insiști să îți faci rău, mătușă? întrebă ea cu ochii mari, dînd de înțeles că vrea s-o asculte.

Doamna R. încercă să-și potolească plînsul, se șterse cu batista, o îndreptă către gură și-și șterse și buzele de pielea moartă. Oftă adînc și începu să vorbească amar.

- Copilă... Sper să nu te superi, dar nu mai putem ajunge la înmormîntare. Te-am lăsat să dormi pînă mai tîrziu, pentru că știu cît ești de obosită și chinuită... spuse ea, împăciutor, făcînd pauze lungi între cuvinte. Olga... a fost deja îngropată. Dumnezeu s-o ierte! conchise cu o lacrimă plină de milostenie în ochi.

Évora se simți atunci vinovată, însă știa că va merge cît de curînd să-i viziteze mormîntul pentru a aprinde lumînări. Ar fi vrut să meargă chiar atunci, să îl caute pe Luca; nutrea că ar mai sta încă lîngă crucea surorii sale. Nu spuse nimic. Văzînd cît de amar și trist se căiește mătuși-sa, începînd să plîngă iar, Évora merse la ea și îi cuprinse capul în mîini, lipindu-i-l de piept. Se gîndea că are nevoie de ea, și nu ar fi fost drept să plece în căutarea tînărului la astfel de ceas. Cu toată superficialitatea ei, îi era dragă doamna R. Își îngrijise nepoata de cînd era în fașă, oferindu-i o educație aleasă și toate bunurile de care avea nevoie ca să crească frumos. Dacă se afla ceva profund în ființa ei, probabil ascunse de Évora, deși, doamna R. nu putea fi cunoscută altfel decît colerică. Încerca s-o mîngîie, să-i aline durerea cu mîna ei mică; de altfel, Évora nu oferea astfel de tratamente calme, împăciuitoare, însă în acel moment presimțea că mătușa le merită.

- Da... S-o ierte, mătușă... gîngurea Évora într-un oftat, cu ochii pierduți, neîncetînd s-o mîngîie pe suferindă.

Doamna R. îi simțea căldura și nu dorea să se mai dezlipească din sufletul ei de-atunci. Se gîndea că acest lucru parcă i-a lipsit dintotdeauna, nu banii, nu rafinamentele, nu relațiile și cochetăria, ci căldura sufletului.

Cît Évora își consola mătușa, privi hîrtia albă din poala acesteia și degetele ei mînjite cu cerneală neagră. Penița zăcea căzută pe albul gresiei. Simțindu-și făptura vulnerabilă din brațe, Évora ar fi vrut să îi șterpelească din poală acel document care mai mult ca sigur, în mintea domnișoarei, era o scrisoare. Dorea să afle cărei ființe i-ar scrie cu un grav alai de lacrimi. Évora însă așteptă să își mai revină, nu spuse nimic, gîndind că o astfel de pățanie nu-i va fi necesară. Doamna R. părea că ascunde ceva, dar Évora socoti că dacă într-adevăr dorea să ferească scrisoarea de ochii ei, oricît de vulnerabilă și înciudată ar fi, nu putea lăsa hîrtia atît de aproape de nepoată. Fata așteptă momentul potrivit întrebărilor.

Cu ocazia acestui gînd, doamna R. intuise curiozitatea fetei și privi brusc hîrtia de după brațele Évorei. O strînse puternic o dată, apoi îi dădu drumul ferm și îi zise:

- Îți mulțumesc, draga mea dulce! Mă simt altfel acum... lăsă privirea în jos și zîmbi printre riduri. Nu știu cum, dar altfel! Nu mă așteptam la acest gest din partea ta. Mi-ai făcut un mare bine... spuse doamna R., clătinînd din cap ca și cînd nu-i venea să creadă.

Évora se depărtă de scaunul mătușii, dorind să șadă într-al ei. Își așeză mîinile pe genunchi, continuînd:

- Știu ce înseamnă tristețea, mătușă. Pari că tu așteptai ceva, te-a răpus ceva astăzi. Niciodată nu te-am mai prins într-o astfel de stare. Te-am mai zărit plîngînd, dar fără să știi, căci tu plîngeai în continuare. Ar trebui să-ți intre bine în cap faptul că băutura nu e un refugiu, și dacă este, e mizer, nedemn de tine! Îmi vreau înapoi mătușa senină și realistă de odinioară.

Évora credea că ar fi îmbunat-o pe mătușă vorbind atît de elegant și persuasiv cu ea, impunîndu-i o anumită stare de revenire, ca să-i poată mărturisi despre scrisoare fără să fie nevoie de întrebări.

- Tu ești o persoană caldă și capabilă de foarte multe lucruri, copila mea! Sunt mîndră să te am, să te cresc, spuse doamna R., încercînd să-și potolească plînsul. Dar băutura, să știi, e doar un mod de a-mi îneca lacrimile. Sunt mai slabă de felul meu, și nu am de gînd să mă schimb. După ce beau, de obicei nu vreau să văd pe nimeni și adorm, făcu o pauză de gîndire, ștergîndu-și lacrimile. Oamenii sunt diverși, draga mea, cu toții știu cuvîntul Domnului, dar cu toții preferă să aibă calea lor, să își asume.

Évora nu era în stare să gîndească. O măcina cu adevărat strict gîndul scrisorii, nu cauza durerii mătușii. Începea să-și imagineze lucruri imposibile, cum că Luca chiar ar fi murit și mătușa ar fi știut ce durere mare și cumplită ar fi suferit nepoata ei dacă ar afla; gîndea că poate vrea s-o pregătească de vești îngrozitoare, ori poate Luca inventase o poveste despre ei doi, îi ceru fata în căsătorie printr-o telegramă iar doamna R. n-ar fi putut concepe un asemenea lucru, motiv pentru care ar fi izbucnit în plîns.

Évora lăsa în urma ei o tăcere adîncă. Se trezi cînd un mic impuls de scîrbă o lovi. ,,Cine sunt eu să mă pot gîndi la așa ceva?”. Doamna R. începu să se liniștească sub privirile nepoatei.

- Știu ce spui, mătușă. Dar acum, mai mult și mai sincer ca niciodată, aș vrea să cunosc motivul supărării tale, răspunse justițiar Évora.

- Supărarea mea e una singură, Évora. Este vorba despre unchiul tău, zise ea, cu gura și mîinile tremurînde.

- Se va întoarce într-o zi, doar ți-am promis. Doar Dumnezeu știe dacă e bine, dar eu sunt sigură că va fi acasă, lîngă noi, la un moment dat. Iubirea lui pentru tine e foarte puternică și asta îl ține în viață. Ți-amintești? Eram amîndouă lîngă el cînd a mărturisit aceasta. De atunci, unchiul Ollaf a rămas un măreț exemplu masculin pentru mine, zise Évora amintindu-și de Luca, simțind un nod amarnic în gît.

Doamna R. surîse; o privi în adîncime, măsurînd parcă fragmente anevoie revărsate din spiritul copilei.

- Cu mine se întîmplă ce se întîmplă, Évora, și se întîmplă zilnic, dar mai bine știu ce se întîmplă cu tine! doamna R. își privi nepoata cu ochi iscoditori.
Évora se feri. Încrucișă mîinile, în spirit de glumă, și întrebă:
- Nu mai spune! Tare-s curioasă a ști. Ce se întîmplă cu mine?
Doamna R. rîse și-și încrucișă și dînsa brațele. Făcu o pauză de gîndire, bătu teatral din picior și oftă.
- Crești... Iar sufletul este pe cale să zboară. Vrea să simtă iubire, să îmbrățișeze, să împartă aripile proprii cu un alt suflet, chiar dacă și acela ar avea aripile sale, spuse ea, împachetînd scrisoarea, așezînd-o pe masă. Eu sunt bătrînă și încă mai suport frămîntarea, tu însă nu știi cum s-o porți și te macină fiecare cuvînt, fiecare gînd... Ghinionul este că am o nepoată atît de receptivă, se amuză ea. Nu știu dacă ceilalți pot simți, dar eu te pot citi... Atît de bine...
- Tu m-ai ajutat să înfloresc, nu mă miră deloc. O legătură s-a înfiripat, propriile energii se comportă altfel, probabil își transmit capriciile.
Évora încercă să rîdă ca să-și ascundă, cît de bine se poate, acele taine ale sufletului. Nu s-ar fi putut deschide în fața mătușii pînă nu știa ea însăși ce se petrece în interior.
- Dar e cu neputință să te înțeleg, mătușă, continuă ea. Mi-ai vorbit de parcă tu n-ai avea suflet vulnerabil. Totuși, mă bucur că te-am făcut să crezi asta, zîmbi ea larg. Ți-ai mai revenit!
- Da, mi-am mai revenit, copilă! Abia acum pot spune că îmi simt tălpile atingînd pămîntul, spuse ea, frecîndu-și fruntea cu două degete. Nu știu cum ai făcut, dar m-ai reînviat, zise ea, îndepărtînd cărțile magice cu podul palmei. Cred că se numește ,,încurajarea sufletului”.
- Oricum s-ar numi, ești în siguranță lîngă mine. Secretul tău va fi în siguranță. O așa mare dragoste nu merită grăită oricui. Doar dacă n-ai să mă lași să vorbesc un pic cu Domnul despre asta! În rugăciune piere orice secret, cuvintele ei devin însele o taină mirifică.
Doamna R. oftă. Privi obosit în spatele ei, către fereastră, iar mai apoi către nepoata sa. Părea că se simte urmărită, ori își aminti că așteaptă de mult timp pe cineva. Lumina dimineții încerca să înfrumusețeze încăperea. Évora simți și ea un gol amarnic în piept, cutezînd să ofteze mult mai lung și tînguitor decît femeia care urma să i se destăinuie.

- Scrisoarea asta... Nu știu dacă ar merita să fie auzită de tine. Este mult prea siropoasă, plină de amănunte care îți vor da de gîndit. Cred că nici nu mă voi mai recunoaște citind-o acum.
Amîndouă zîmbiră discret, cu vagă plăcere în ochi. Doamna R. încă era tristă, ascundea motivul durerii ei din acea zi, poate din toate zilele. Évora încuviință; intuia că este doar o mică parte din travaliul lacrimilor ei. Aștepta cu nerăbdare să asculte notele sufletului mătușii, plin de o muzică deosebită. Deseori se întreba dacă a judecat-o greșit în tot timpul acela.
Doamna R. luă o poziție demnă, își arcui spatele, cu degetele tremurînde încercînd să despacheteze scrisoarea. Evita să își treacă ochii peste primele slove. Évora privea cum muta și strămuta nervos penița, de pe masă, la ea în poală, apoi în călimară, apoi în cutia cu celelalte penițe. Presimțea un profund regret pentru ceea ce avea să audă.

Cînd degetele ei osoase desfăcu telegrama, le trecură peste prima pagină, încercînd să-și înghită lacrimile, să-și lase îmbăiate buzele uscate de ele.

,,Scumpul meu Ollaf...O nouă zi mă leagă de arzătoarea rîvnă de a te reîntîlni, de a-ți auzi vocea suavă, de a fi sub aripa ta puternică. Sus, mica noastră fată doarme dusă, neștiind că peste domnișoara Olga respiră deja maldăre de țărînă. Ar fi vrut să o vadă, însă e mai bine să uite de tot și toate. A luat parte la prea multe înmormîntări încă de copil. Acolo nu este nici un strop de iubire... Poate doar fățărnicie și interese ascunse, regrete pentru ființe care doar în ceasul muririi sunt privite cu cea mai frumoasă și caldă umanitate. Sunt despărțiri evidente. Eu... Zilele trecute am mers iară la cimitir. Tind să aduc cu mine și să las unele scrisori lîngă o piatră rece și anonimă, lespezi uitate de un car de ani. Așa aleg să te cred de la un timp - mort, și nu supărat pe mine, reîntregit cu o altă familie; am urcat dealul plîngînd de oboseală și confuzie. Iar am mințit-o pe Évora, spunîndu-i că îmi vizitez prietenele. O mint aproape mereu, murind încetul cu încetul de rușine, întrebîndu-mă pînă cînd va mai dura disperarea. În locul acela singuratic, pe pietrele gri ale colinei abrupte, ori de cîte ori se așterne o altă toamnă, un văl gros de ceață încearca să-mi răpească fiecare bătaie a inimii, aruncîndu-le dincolo de gîrla ce arată zămislită din pucioasă.



Te revedeam în fiecare trunchi de copac, cu crengile înmuiate și tremurînde. Mă opream în loc și îți șuieram numele de înger. Apoi mă trezeam din reverii și sărutam crucea de la gît, închinîndu-mă, cerînd milă ca să nu înnebunesc prea curînd. Mă învîrt de ani de zile într-un cerc punctat de literele singurei întrebări: . N-ai mai venit pentru că te-a întîmpinat moartea? Merg fără știrea nimănui în acel loc gol și retras, crezînd că iubitul de tine se află în pămînt. Te-am înmormîntat cu amintirea chiar în acel loc. Cînd ajung acasă, scriu din nou și mă rog să apari în calea mea, dincolo de giulgiul ferestrei. Fiecare colț din mine tremură cît îți scriu, iar și iar. A devenit o obișnuință, ca un fel de jurnal despre durere și dragoste, simțăminte față de care nu mai am scăpare. Sunt sigură că tu, dacă ai ajuns spirit acum, te plimbi în jurul meu în timp ce scriu, și vezi fiecare literă, citești orice cuvînt în care sădesc dorul meu amarnic, și ți-e milă... Dar un spirit ca tine mă poate simți dinainte de a pune penița pe hîrtie, știe cum mi-ar face bine să-mi vărs întristarea, ori poate știe și cînd mă va răpune din nou dezolarea. Dacă știi tot și vezi tot, de ce nu vii aici, să mă ajuți, să mă scapi de matricea răului, de ce nu îmi cruți ochii tulburi și fierea grea ce abia mai suportă vinul? Moartea nu ne-a despărțit! Vălul ei lugubru n-o să poată acoperi o dragoste atît de mare, doar vezi. Încerc să cred că ești în mine și scrii odată cu mine, citești odată cu mine. Te voi aștepta pe acest pămînt atît cît îmi este sortit. Biata Elena știe, și cred că și ea ar fi făcut la fel cu tot sufletul ei rece, nu doar pentru că suntem surori... Ești un om minunat, Ollaf.


Post Scriptum: ...cînd am ajuns printre morminte, căutînd locul îngropării anumitor amintiri, în acea zi ceața se ridicase și o adiere caldă îmi lovi obrajii zgribuliți. Soarele trimise cîteva raze tot drumul înapoi spre poartă. Cerurile și astrul îmi zîmbeau... Poate dumneata îmi zîmbeai? Îmi amintesc că închisesem poarta cimitirului cînd a trebuit să plec și ceața se strînse la loc, încetul cu încetul. Totul continuase cum și începuse în dimineața aceea, trist și umed, de parcă nici nu ar fi avut loc înseninarea despre care am scris. Sunt oare semnele divine?...”

Tonul vocii doamnei R. fusese pașnic și solemn, întrerupt la răstimpuri de lacrimi mari, calde. Femeia citi rar, calm, de teamă să nu își piardă cumpătul ori să omită vreun cuvînt. Ploaia începu să cadă dincolo de geam cînd vorbi despre vizita ei la cimitir.

Atunci Évora cunoștea partea importantă a poveștii; fusese marcată în acea zi de singurătatea vorbelor citite, de ecoul sumbru și rece al încăperii ce reproducea parcă inexact sunetele femeii îndurerate. Vremea era în asentimentul lor. Amîndouă se simțeau apăsate de suferința interioară, care se răsfrîngea anevoie în inima vegetației, urmînd ca și aceasta să se dezlănțuie. Tăcerea se așternu, întreruptă de un oftat cuprinzător. ,,Așa este și iubirea, Évora... un cumplit oftat înecat într-un ocean de tăcere”.


*

Se făcuse tîrziu. Deși nu era ora după-amiezei, crepusculul părea că începe să se arate. Pendulul bătu ora patru. Évora își simți obrajii ca pete de argilă peste care, șiroind, rîuri negre de supărare și neplăcere se revărsau. Pierdu noțiunea timpului. Trupul ei zăcea înțepenit pe un taburet într-o îngîndurare tristă. O întrebare îi cutreieră frenetic mintea: cine este Elena?

Ritualul se scurse într-o zi, și parcă tot nu era îndeajuns. Se așternu seara, păsările își reprimară cîrîitul, foșnetul aripilor pierzîndu-se în depărtări. După ce nepoata doamnei R. se liniști, aceasta întrebă lucid și aspru:

- Eu mai am o mătușă, așa-i? Cine este sora ta, Elena?

Doamna R. zîmbi laconic, frecîndu-și degetele peste ochi. Înghiți în sec de cîteva ori, și senină, îi răspunse:

- Cred că a sosit momentul, copilo. Voiam să omit acele fraze în care pomenesc despre ea, însă mi-am spus că dacă am lăsat garda jos cu privire la Ollaf și durerea unei mari iubiri, care poate nu te va afecta atît de tare, am hotărît să afli și despre Elena... Elena este mama ta.

Évora făcu un gest zbuciumat, împingîndu-se în scaun parcă fără voia ei, dintr-un instinct sălbatic, ca și cînd cineva i-ar fi înfipt un țăruș în inimă. Doamna R. așteptă apariția unei înseninări desăvîrșite pe chipul Évorei. Fata se ridică și tremurînd, începu să ridice degetul către mătușa ei speriată, pregătită de umilințe cumplite, strîngînd în mîini crusta lemnoasă a scaunului:

- Tu! M-ai mințit, mătușă... Și n-am să ți-o iert în vecii vecilor! M-am gîndit și răzgîndit, înșelat groaznic de tare în privința ta, iar pentru asta regret! Sunt o imbecilă, o nenorocită, mătușă... încheie ea într-o liniștire amară, întreruptă de un plîns chiaun, aproape isteric.



Doamna R. se repezi către Évora, fără discernămînt, voind doar s-o cuprindă în brațe, s-o oprească din fuga ei nebună, vorbindu-i frenetic și șușotit, printre lacrimi, în ureche:

- Nu te mai răzvrăti, Évora! urlă doamna R, zguduind copila din brațele ei. A venit timpul să știi povestea, ești mare, pentru Dumnezeu! Elena e moartă, este sora mea, ea a vrut să rămîi cu mine, pentru că înainte de moarte ea însăși mi te-a lăsat, a vrut să fii în siguranță și să nu afli nimic niciodată, a dorit să te învăț despre iubire... zise ea, încercînd oprească zbaterile fetei.

Évora simți că îi plesnește sîngele urcat pînă-n tîmple; oprindu-se, urlă scurt:

- Destul!... Destul, femeie! Îndepărtează-te de mine acum.



Doamna R. se depărtă, cu ochii mari, schimonosită de spaimă. Teroarea nu încetă pînă nu începu să vorbească. Évora plînse cu vorbe murmurate, ghemuindu-se lîngă scaun, pe podeaua rece. Deodată, se ridică mîhnită, își aruncă peste față un pahar cu apă, începînd să-și mîngîie fruntea. Doamna R. o privea tristă, abținîndu-se din plîns, sperînd că va reveni la normal, voind să fie iertată.

- Nu mai înțeleg nimic. Mai bine mi-ai fi ascuns toată viața acest lucru... încercă Évora să vorbească. De ce a murit... De ce eu nu am știut? De ce n-am meritat să o cunosc? Évora întreba toate acestea cu o frenezie nemaiîntîlnită. Vreau să cunosc totul acum, mătușă, înțelegi?

Încrucișă mîinile, își privi mătușa cu mînie în ochi, șezînd înapoi în scaun, strîngîndu-și părul lung și negru într-un coc.

- Povestea, destinele din poveste sunt foarte încîlcite, draga mea... grăi doamna R., măsurînd cuvintele și gesticulînd calm, ca și cînd aceasta era gata să se ofere pe sine. Dacă mă lași să-ți povestesc, va fi altfel, ne vei înțelege pe fiecare în parte, și se așeză pe marginea scaunului, cu mîinile împreunate. Tu ai apărut pe această lume... din flori de îndrăgosteală inocentă.



În ochii Évorei se citi dîrzenia, dar și fărîmițe de speranță care tindeau să creadă că aducerea la cunoștință a poveștii îi va conferi o schimbare - poate mai multă liniște. Évora ridică bărbia, în semn de încuviințare. Doamna R. continuă.

- N-ai de ce să fii mînioasă. Mama ta a fost o femeie foarte bună, de aceeași vîrstă cu mine. Cînd ai împlinit tu un an, ea s-a sinucis. Cred că ai realizat... Ollaf este tatăl tău, omul pe care îl iubesc atît de tare, și din nefericire, omul care se atașase nespus de mult de Elena, suferind enorm în cele din urmă. Ea a fost mai mică decît mine cu șapte ani. Față de Ollaf, era o tînără splendidă, în căutarea unei iubiri cum doar în cărți se pot întîlni. A fost o femeie foarte inteligentă de altfel, care a dorit să urmeze cursuri de specialitate în domeniul matematicii, însă bunicii tăi nu au avut cum s-o ajute. S-a descurcat singură pînă l-a întîlnit pe domnul Ollaf, care se atașase de ea; îi oferi și un sprijin material optim. Se căsătoriră în secret, urmînd să apari tu. Dar timp de un an, eu și Ollaf rămăsesem singuri, îmi povestea despre cît de insipid se simte în preajma Elenei; aceasta visa la iubire, dar cînd era pe cale s-o trăiască, dădea înapoi. Tatăl tău simțea că nu mai poate ajunge cu adevărat la sufletul ei după ce născuse. Eu de cînd îl văzusem începui să sufăr, simțeam căldura sufletului și tendința aceea de a se oferi pe sine, lucruri la care rîvneam și în fața cărora nu puteam rămîne stană de piatră.

Évora ascultă pierdută, înmărmurită. Se încumetă să întrebe:

- Și cum ai ajuns tu în sufletul lui? Mama ce nu avea, de fapt?

- Ai răbdare, copilă, spuse doamna R., ridicînd un deget. Mamei tale îi lipsea afecțiunea. Absolut toată o acorda copilului ei, chiar ție, iar mai apoi se cufunda în ale ei, în școală, în griji viitoare. La un moment dat, îi interzisese lui Ollaf să se mai apropie de tine. Văzîndu-l ignorat și supărat, am început să-l descos. El nu a ripostat, ba din contră, a dorit să mă cunoască mai bine. Ne-am împărtășit pasiunile și ideile, sentimentele, și începea să-mi spună că apreciază mult maturitatea mea, prin preajma-mi simțindu-se împlinit.



Doamna R. închise ochii. Știa că trebuia să îi spună în ce condiții a murit mama ei. Évora se gîndi la același lucru. Își trecu mîna prin păr și iar se încumetă să întrebe:

- Cum a murit mama?

- Nu știu cum se întîmplă, dar după un an de ignoranță din partea Elenei și de fascinație între mine și Ollaf, mama ta s-a sinucis. Într-o vară merse la mare singură. Cunoscînd-o, ea nu știa să înoate, și mă gîndeam adesea că poate a fost un accident... Dar ea sigur ne văzuse pe mine și pe Ollaf cochetînd, chiar dacă încercam să ne ascundem simpatia și alte sentimente mai puternice. Eu cred că gelozia a omorît-o... conchise doamna R. cu un glas hipnotic.

- Și dumneata cum îndrăznești să fii atît de senină în astfel de explicații? Nu-ți simți conștiința încărcată?

- Numai Dumnezeu știe ce a fost în sufletul meu. Au trecut aproape nouăsprezece ani, Évora. Trebuie să gîndești faptul că eu v-am iubit mai mult decît orice pe lume, necondiționat. Pe tine și pe Ollaf de cînd ați apărut, iar pe Elena... Nici nu îți pot explica în cuvinte. Tu n-ai de unde ști, nu ești și nu vei fi în sufletul meu, ca să vezi, dar Dumnezeu, Évora... Apoi cît am plîns, umăr lîngă umăr, împreună cu amarul de Ollaf? Lacrimile acelea cred că ne-au spălat pe veci de păcate. Dragostea noastră, să știi, nu s-a putut întrupa niciodată. Ne-am respectat reciproc, dar dragostea a fost nețărmurită. Te-am îngrijit ca pe propriul copil, Évora. Am sădit în tine tot ce trebuia să îți ofere Elena, care acum nu mai e...

Doamna R. merse în beci, luînd o altă sticlă de vin, neîncepută. O desfăcu în fața nepoatei și umplu două pahare pînă la refuz. Îi înmînă fetei cupa cu un vin roșu ca sîngele. Évora nu se împotrivi, înmuindu-și buzele în el. Se așternu seara. Femeia o privea cu drag în veșnica ei întristare, temîndu-se de alte lacrimi sau răzvrătiri.

- Îți mulțumesc că m-ai ascultat, Évora. Știu că vei înțelege. Nu am vorbit noi două prea mult, dar simt că știi ce reprezintă adevărata iubire. Îți sunt ca o mamă, simt ceva de nedescris pentru tine și cei ce nu mai sunt, continuase doamna R. ca să nu o întîmpine iară agonia.

- Nu mai simt nimic, mătușă, acum, spuse ea, privind golul din vinul ce reflecta chipul ei. Știu doar că povestea asta încearcă acum să-și facă loc în mine și mi-e greu s-o primesc, s-o accept. Nu credeam că mi s-ar putea întîmpa mie așa ceva. Te voi prețui mereu, indiferent de consecințe, cel puțin pentru educația și mediul oferite.

- Ți-ar plăcea să vezi niște fotografii?

Évora făcu ochii mari, așezînd pe măsuță paharul pe jumătate golit de vin. Se apropie de doamna R. și o îmbrățișă sincer, într-un suspin chinuitor. Se depărtară, apoi merseră împreună în fundul camerei, șezînd pe un fotoliu mare. Doamna R. oftă, scoase de sub saltea un album mare cu fotografii. Évora îl știa pe de rost. La un moment dat, se opri în dreptul penultimei pagini. Sub o foaie de plastic, neagră, se afla poza Elenei.

Portretul ei era ușor șters de timp, însă chipul imortalizat era alb și strălucitor ca al unei zîne. Ochii păreau desenați cu funingine, buzele frumos conturate, somptuoase, își regăseau firea și pe chipul fiicei sale. Pletele ondulate îi brăzdau umerii ca dîrele de abanos. Évora o privi, o mîngîie și o strînse la piept, murmurînd ca pentru sine. Doamna R. îi mîngîie părul, atingîndu-i obrazul drept cu o palmă osoasă și rece.

- Vezi cît de tînără și splendidă era? Tu ai părul și buzele ei... Chipul de marmură al cui ar putea fi?

- Cred că al lui Ollaf... cuvîntă tristă Évora.

Doamna R. abia își stăpîni zbuciumul, chicoti cu drag la urechea nepoatei sale, strîngîndu-i iarăși trupul șifonat în brațe.

- Doamne, mătușă... Ce poveste!... Pot lua fotografia mamei în cameră?



Doamna R. încuviință. Își mîngîie nepoata pe creștet și îi sărută mîinile mici. Évora mulțumi, făcu la fel, anunțînd că se va retrage, că-i foarte obosită, putînd să mai povestească doar următoarea zi. Mătuși-șa era îngrijorată, dar se gîndi că un timp singură îi va face bine Évorei, pînă va analiza și se va obișnui cu trecutul familiei lor. Pe lîngă acestea, ziua trecu inimaginabil de repede. Stelele împrășitau energie luminoasă și caldă precum aburul unui felinar palid din parc. Cerul se învineți și el de înghețul propriului plumb.

*

Pentru Évora, ziua continuă aidoma, chiar dacă se înnoptase. Nu avea să doarmă acele ore. Își îmbăie trupul, deznădăjduită. Se îmbrăcă în dantela unei rochii albe de noapte. Întinsă pe pat, se gîndea la toată învălmășeala trecutului ei, care de fapt nu făcea parte din propria viață și experiență, însă putrezeau în urma ei sub forma unor secrete provenite din spiritul dătător de viață, iar acest lucru se arăta nespus de important pentru ea. Privi fotografia mamei ei, pierdută, analizînd fiecare por, întrebînd-o unde se află, de ce a părăsit-o. Poate nici pe ea n-o cunoscu nimeni...

Cu lacrimile șiroindu-i din nou obrajii, trase draperiile de catifea, lăsînd doar fereastra întredeschisă; dorea ca răcoarea nopții să se strecoare la picioarele ei, s-o învăluie cît va sta de veghe; se repezi mai apoi către cutia cu lumînări. Aprinse una și o abandonă în candelă. Lumina ei sfîntă încălzea lacrimile, îmbrățișa fiecare încăpere sufletească.



Privi lumînarea un timp, zîmbind, apoi o așeză pe pian. Évora avea în gînd să așeze chipul mamei sale aproape de ochii ei, și o sprijini de candelă. Atunci, fotografia se îmbăia de lumină, deosebindu-se de celelalte obiecte obscure ale camerei. Așa hotărî Évora să-și preaslăvească mama în acea noapte, să-i cînte necontenit spiritului ei dar și unui chip care în acele momente se cufunda într-o aură de frumusețe. Clapele pianului erau slab luminate, însă Évora lăsa ca spiritul să-i fie ghid; cînta o melodie tristă, ceva ce compusese cu mult timp în urmă. Nu îi cîntase niciodată mamei ei, nici mătușii. În pauzele melancolice ale melodiei, își privea mama și simți că nu fotografia o inspira, ci chiar aburul ființei sale, de parcă ajunse să stea și să răsufle lîngă trupul Évorei care plîngea și tremura încet.

Cîntă astfel mult timp, privită pe ascuns de doamna R. Nici dînsa nu dormita. Spre dimineață, umbra înnegurată a doamnei R. se apropia de Évora, luînd parte în tăcere la cîntarea nepoatei sale. Se așeză pe scaunul Évorei, aceasta lăsîndu-se la pieptul doamnei R., rămînînd să plîngă împreună pînă la epuizare, așteptînd semnele unor altor zori de zi.