Anticariatul mă aștepta, parcă, să îi descopăr eleganța. Dacă cineva mi-ar fi cerut să îi asociez un cuvânt, acela ar fi fost bijuterie. Într-adevăr, chiar și de la distanță îți dădeai seama că înăuntru și-au găsit loc bunul gust și rafinamentul, eu însămi eram cucerită de impresia, destul de serioasă de altfel, că m-aș fi translatat pe unul din cochetele bulevarde pariziene, cu esențele lui aerate și boeme amestecându-se cu aroma de cafea columbiană și mirosul discret de cetină dinspre brăduții cochetați la stas. Mi-am revenit, sunt totuși în orașul pe care credeam că îl cunosc din scoarță în scoarță, și totuși, strada aceasta ascunsă este o descoperire cu totul neașteptată, în contextul dispoziției mele de placiditate care m-a încercat până acum, pare o bijuterie încropită cu măiestrie dintr-o piatră oarecare. Încercam deja să descopăr firul surprinderii mele, să recunosc locul cu pricina, să mi-l imaginez așa cum credeam că îl știam de mai demult, din plimbările mele anterioare pe acolo, și totuși nu recunoșteam nici măcar o amărâtă bornă a trecerilor mele anterioare. De când oare să nu fi fost pe aici? Nu puteam spune, nu îmi puteam explica misterioasa existență a anticariatului, nu îi puteam asocia nici măcar o plasare a lui într-un moment temporal anume, și asta îmi provoca o oarecare neliniște, pe care încercam din toate puterile să o astâmpăr. După câteva minute mi-am abandonat întrebările interioare într-un amărât ungher, încercând să mă las cu totul pradă surprinderii. O alee pietruită își făcea loc printre perimetrele cu iarbă proaspăt cosită, cât să te îndrume să treci pragul. Un gard scund, cu înflorituri de metal, de culoare neagră, părea să îi sporească farmecul și îți lăsa o impresie de familiaritate. Amplasamentul fusese ales cu grijă. Locul în sine degaja un sentiment dulce-acrișor de încântare, nu te-ai fi așteptat să găsești în spatele străzii principale un asemenea perimetru aerisit. Parcă ar fi fost păzit de labirintul de străzi pe care tu, ca viitor client important, musai ar fi trebuit să îl urmezi, aproape ca într-o inițiere. Pur și simplu îți apărea în cale la fel cum apar minunile, și ai fi spus, doar zărindu-l, că ai fost privilegiat. Prin fereastra uriașă din partea stângă am întrezărit teancuri mari de cărți care așteptau să fie categorisite și aranjate. În partea dreaptă, o altă fereastră lăsa la vedere contururi ademenitoare de alamă, pocale, statuete, păpuși de porțelan, vechi monede, statuete din lemn și alte obiecte uzuale, păstrate într-o stare excelentă. „Trebuie neapărat să intru!”, mi-am spus. Emoția nu m-a lăsat nicio clipă în pace cât timp am fost înăuntrul celor trei camere ce adăposteau atâtea comori, că ai fi fost năucit. Într-adevăr, dacă te-ai fi oprit doar la picturile în ulei, nu te-ai mai fi îndurat să ieși pe poartă. Era o zi de duminică, și în mod obișnuit anticariatul ar fi trebuit să fie închis. Totuși, înăuntru se aflau doi bărbați cu aerul pedant, purtând, cu vocea coborâtă, o conversație asupra căreia, mărturisesc, mi-aș fi aplecat și eu urechea, că deh, mă cam încerca - păguboasă - curiozitatea, cu privire la tot ceea ce ținea de mirobolanta descoperire. Nu am cedat însă ispitei, dintr-un respect adânc și conform cu principiile mele elementare, de la care nu aș fi abdicat prea lesne. Așadar, după uzuala formulă de salut, m-am îndepărtat suficient de mult ca să nu deranjez. Unul dintre bărbați era înveșmântat cu o robă lungă, neagră, era foarte înalt și avea niște ochi mari, pătrunzători. Cred să fi fost călugăr, așa mi s-a părut, după haină, deși eram încă oarecum contrariată de statura lui mândră, ușor înțepată. Glasul său blajin mi-a sporit însă impresia caldă pe care am trăit-o acolo tot timpul. Am fost lăsată să mă bucur în voie de vizita mea, cu toate că era duminică, știam, deja, că voi cumpăra ceva, dacă va fi cu putință. Mi-a atras atenția o mașină de scris, nu era scumpă și îmi satisfăcea oarecum dorința mea de a mă depărta cât puteam de mult de capcanele tehnologizării excesive, se supunea, de altfel, numai bine, restricțiilor pe care, poate naivă, mi le stabilisem. Nu ar fi avut nevoie decât de o panglică cu tuș, pe care aș fi găsit-o on-line. „Da, va fi certitudinea că această vizită a fost cât se poate de concretă”, mi-am spus, „Voi cumpăra această mașină de scris și abia atunci voi începe să scriu viitoarea mea carte, aceea pe care mi-am dorit atât de mult să o scriu, la care m-am gândit de atât de mult timp, deja. Așadar, o să o cumpăr.” Și am cumpărat-o. Și am găsit și bandă cu tuș. Nu aveam decât să mă pun pe treabă. Au mai trecut însă două anotimpuri până când am început-o. Astfel m-am trezit că au trecut și primăvara, și vara, și primele luni din toamnă. Nu face nimic. E mai plăcut să te dedici unei astfel de activități o dată cu ploile de toamnă târzie care bat cu degetele lor transparente în geamuri.