agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2604 .



Ziua prostului
proză [ ]
Plagiat Opera Omnia

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [anton ]

2015-07-10  |     | 




„Un scriitor care nu are curajul să trateze cazuri și probleme banale este un scriitor minor” (Petre Pandrea)




În localul domnului Gigel Alexandru Biboiu, cunoscut cetățenilor micului târg de provincie drept Bicuță, se aflau, ca de obicei, câteva personaje, care, cu timpul, reușiseră să lustruiască scaunele de lemn, modelul de acum treizeci de ani al fabricii de mobilă „Înfrățirea”, din localitate.
Cârciuma, un chioșc din tablă vopsită în maro, ieșea în evidență prin accesoriile de care patronul era foarte mândru: un peretar cu răpirea din serai, un ceas de perete care n-a funcționat decât o singură zi și rămăsese blocat la orele 14:35, drept pentru care mulți clienți pierduseră autobuzul sau întârziaseră acasă, și un „candelabru” cu ciucurei din plastic vopsit în mai multe culori. În spatele barului se aflau rafturi cu sticle prăfuite al căror conținut putea fi subiect de studiu. Cârciuma se numea „Fără grijă” și aici se putea servi orice sortiment de băutură pe care clienții o puteau aduce, cu condiția să plătească sporul de restaurant și serviciile, plus bacșișul. Se putea plăti și pe caiet, la chenzină, aspect deloc de neglijat în condițiile de criză prin care trece țara.
Dintre clienții prezenți în local îi remarcăm doar pe cei mai fideli și-i vom numi după numele mic sau poreclă.
Profesorul – un individ care chiar este profesor la o școală generală, aproape de vârsta pensionării, constituție atletică și păr grizonat. Îi place să dea sfaturi și îi place și coniacul. Bere bea doar vara, dar preferă vinul alb, rece. Plătește când are bani, de regulă la salariu, după caiet.
Săndel – inginer de profesie, patruzeci de ani, mic de statură, chelie și mustață. Pensionat pe caz de boală, în prezent administrator cu jumătate de normă la un liceu. Consumator de vin, de preferință produs din via lui, de la țară. Acceptă și băuturi fine dar, de regulă, nu-și permite. Plătește tot pe caiet, ca toată lumea, dealtfel.
Dan a lu’ Nașu - după cum spune și porecla, șef de tren la CFR. Între două vârste, blond, cu început de chelie și burtă. Băutor de bere și votcă. Uneori, combinate.
Poetul – numele adevărat nu interesează pe nimeni. Înalt și slab, redactor la o publicație locală și profesor cu jumătate de normă. Bea cel puțin patru cafele zilnic, însoțite de coniac Miorița „minoră” (adică de 12 ani vechime). Varianta „majoră” are 18 ani și, normal, e mai scumpă. Plătește tot pe caiet.
Mișu Electricianu’ – de profesie lăcătuș, bun la toate, ca un român adevărat. I se spune electricianu’ de când s-a electrocutat și a stat în comă două zile. De atunci bea orice „de la gaz în sus”, cum îi place să se laude. Plătește cu banii jos, nu suportă să fie dator. Cu toate astea, figurează și el pe caiet.
Micăle – fata de la bar. I se spune așa de la apelativele „Micăle” și „Ticăle” cu care își numea părinții. Absolventă de management, facultate particulară, filială locală. E angajată pe pile, fiind un fel de nepoată prin alianță.
Micăle este cinefilă. Mai mult decât atât, după ce vizionează un film, intră in pielea personajului, mai precis în pielea personajului care a impresionat-o și nu iese din ea până la următorul film, perioadă care, de obicei, durează câteva zile. Acum, de exemplu, se un personaj feminin dintr-un film de Woody Allen, drept pentru care a și spart câteva pahare și are o stare oarecum melancolică.
Și nu în ultimul rând, Bicuță, negustor din tată în fiu, brunet (poate prea brunet), scund, gras și foarte sentimental. Adică, plânge de grija clienților care uită, sau amână să plătească consumația. Caietul, însă, este martorul tăcut al nenumăratelor momente de glorie sau decădere ale consumatorului perseverent. În el poți citi, printre rânduri, adevărate povești de viață, un adevărat jurnal al vieții provinciale cu mici satisfacții și drame înnecate în alcool, cu momente de fericire și de cumpănă, așa cum apar ele în viața fiecărui individ, fie că își trăiește viața în Bangkok, Oslo, Aix-en-Provence sau aici, în orășelul prăfuit din Câmpia Burnasului. Dacă și-ar propune să-și scrie memoriile, Bicuță ar avea la îndemână suficient material scris cu creionul chimic sau, în ultima perioadă, cu pixul, creioanele chimice nu se mai fabrică.
Aici, la cârciuma „Fără grijă”, se consumau pe lângă celebrele combinații alcoolice „Adio mamă” și „6 din 9” și adevărate discuții legate de diversitatea vieții cotidiene, de la politică până la viața culturală, de la clima globală la natura umană, adică cel mai larg spectru posibil. Bicuță alesese numele cârciumii inspirat fiind de numele unui bar „No problem”, deschis de un țigan din oraș pentru conaționalii lui, a căror prezență în localurile mai răsărite din târg nu era văzută cu ochi buni nici de patroni, nici de clienți. În barul „No problem” se puteau asculta manele cu difuzoarele date la maxim și nu se elibera bon fiscal clienților, e drept, toți fiind de aceeași etnie. În ciuda numelui sau poate chiar din cauza lui, a fost vizitat de câteva ori de poliția locală și de fisc, iar în final s-a închis publicului larg, rămânând doar cu rol de sufragerie.


- Nu știu dacă v-am povestit până acum de pățania unui confrate scriitor, începu Poetul. E interesantă, plină de învățăminte și se încadrează perfect în realitatea zilelor noastre.
- Nu ne-ai spus. Cine e ăla? întrebă Săndel.
- Nu cred că-l știi. Dar nici nu contează foarte mult. Îl cheamă Grigore Leonard și este prozator, un scriitor talentat, dar puturos. Ca să scrii proză, trebuie să ai oase tari, perseverență și talent, desigur. Trebuie să fii și un bun observator și, mai ales, să ai o oarecare disciplină și spirit organizatoric.
- Și să fii și nițel nesimțit, completă Profesorul. În sensul că, în proză, mai spui și adevăruri care s-ar putea să-i atingă pe cei de lângă tine. Ia scrie tu, de exemplu, de concursurile trucate pentru ocuparea posturilor în învățământ. Sau spital...sau orice alt domeniu care-ți vine în minte. Sau leagă-te de vreo secretară sau directoare de instituție fără să știi a cui amantă este. Nu ți-ai pune administrația locală în cap? Și asta e valabil oriunde în țara asta, după cum ați văzut și voi. Așa...zi-i înainte cu Grigore al tău.
- Cum spuneam, Grigore era cam puturos și nu-și putea scrie romanul vieții pentru că mereu se împiedica de ceva. Ba nu avea hârtie, ba îl împiedica serviciul...apropos, lucra la Direcția de Cultură, ceva referent, parcă. Era într-o așteptare permanentă, dar nici el nu conștientiza ce anume.
- Așteptarea este lungă și la fel de bine, scurtă pentru că ne consumă un timp pe care nu îl trăim sau pe care nici nu îl folosim. Thomas Mann spunea asta, citez din memorie, interveni Profesorul.
- Mann ăsta nu juca la Arsenal? întrebă Mișu electricianu’. Sau parcă la Manchester United...
- Era un scriitor, lămuri Profesorul. Un neamț.
- Și Grigore scrisese vreo patru cărți, în tiraje minuscule, pe care le dăruise apropiaților și care zăceau pline de praf pe rafturile din spate ale bibliotecilor. Avea totuși câțiva prieteni de cenaclu, scriitori anonimi ca și el, cu care însă putea schimba opinii sincere. Printre aceștia prozatorul Ică Stroescu pe care-l cunoscuse la cenaclu și cu care îi plăcea să discute la o cafea sau un șpriț. Stroescu nu publicase nimic, decât foiletoane în presa locală, dar se lăuda că scrie de câțiva ani un roman pe care singur îl considera ca fiind „revoluționar” și pe care spera să-l publice în scurt timp. Nu prea avea nici el spor la scris, mai ales că avea și niște probleme cu scufița și din când în când se mai interna la spitalul din B. situat la câțiva kilometri de oraș. Într-o zi, Stroescu l-a invitat pe Grigore la el acasă, sau poate Grigore s-a autoinvitat, nu pot decât să presupun, să bea niște vin de Troianu, din ăla de-ți sparge măseaua. Au băut ei ce au băut și la un moment dat, Stroescu scoate manuscrisul dintr-un sertar și îi dă lui Grigore să citească primul capitol. Citește el și, probabil că i-a plăcut foarte mult, pentru că a rămas o jumate de oră pe gânduri și de atunci relația lor s-a cam răcit. Asta știu eu, dar sunt și alte variante.
- Probabil din invidie scriitoricească, zise Săndel. Că scriitorii ăștia sunt toți individioși unul pe altul, mai ales când au succes.
- Se pare că da, altfel nu se explică ce-a urmat, zise Poetul. La scurt timp, Stroescu face o criză de nervi, că ajunge din nou la ospiciu, de data asta pentru o perioadă nedefinită. La vreo două săptămâni, trece pe la el pe acasă și Grigore, motivând că și-a uitat ochelarii. Nevasta lui Stroescu îl lasă în camera bărbatului, să-și caute ochelarii, dar ăsta, de fapt, căuta manuscrisul lui Stroescu. Ce și-a zis omul: „Dacă tot nu se mai întoarce de la balamuc, nu e păcat de munca lui? Și dacă se întoarce, oricum e dus cu pluta, nu-l va lua nimeni în seamă”.
- Adică voia să-i fure cartea, zise Bicuță. „Plangiator”, cum ar veni.
- Mai rău, interveni Profesorul. Plagiatul este după ceva ce deja s-a publicat, ăsta era furt de-a dreptul.
- Numai că Stroescu, nebun-nebun, dar se pare că mai mult simula scrânteala, își luase cu el și manuscrisul. Unii spun - și înclin să-i cred - că el, de fapt, se tot interna la balamuc pentru că acolo găsea mediul perfect să-și scrie cartea, mai ales că medicul șef al spitalului îi era și cam rudă, un fel de verișor. Și găsea acolo destule teme și personaje care să-l inspire, așa cum făcea poetul Tair când se ducea în cârciuma gării.
- „Pierde tren”, interveni Săndel. Știu asta, l-am întâlnit și eu acolo de câteva ori, da’ nu știam că se inspiră de la drojdieri sau de la navetiști.
- Și ce-a mai urmat cu Stroescu? întrebă Dan a lu’ Nașu. Și eu îl știu pe tip, călătorea la București și niciodată nu-și lua bilet.
- Și asta te deranja foarte tare, bănuiesc, zise Săndel? Sau din contră?
- Aș zice că din contră. Plătea și el ca toți ceilalți. Pleca cu trenul ăla de cinci dimineața cu care merg și femeile din Peretu cu gălețile cu brânză, „doamnele Danone”, cum le zicem noi. Da’ io nu prea le luam bani, însă îmi lăsau fiecare o bucată de brânză, că făceam cam de-o găleată la o tură. Îmi cumpărasem o găleată special pentru asta, o țineam în compartimentul controlorilor, că ăla era încuiat, nu riscam s-o fure careva. Mă scuzați, mă duc până la toaletă, ține-ți povestea până mă întorc.
- Zice el așa, că nu prea lua bani, dar năravul n-are lecuire, zise Săndel. Uite, dacă vreți facem un experiment. Când se întoarce de la veceu, mă duc eu, ne întâlnim lângă bar și dau mâna cu el. Și palmez în mână zece lei, să vedem ce reflex are, dacă îi ia sau nu.
Zis și făcut. Săndel palmă o hârtie de zece lei și, când Dan a lu’ Nașu își făcu apariția în ușa toaletei, porni și el în direcția lui. La mijlocul cârciumii se întâlniră și Săndel întinse mâna spre el și îi strecură în palmă bancnota, urându-i „Să-ți fie de bine!”. Dan a lu’ Nașu îi răspunse „Până unde”? Apoi, în râsetele asistenței o drese: „Hai că m-am prins, nu mai râdeți degeaba. Și uite, cu banii ăștia fac cinste”. Bicuță, două beri, una la Săndel și una la mine! Hai cu povestea aia, că devine interesantă.
- Singura posibilitate să intre în posesia manuscrisului era să ajungă la spital, așa că Grigore îl vizită în vreo trei rânduri, dar fără succes. Ori era pacientul în criză, ori spitalul era în carantină.
- Da’ de unde știi matale toate astea? întrebă Bicuță. Că nu văd pe cineva să dea din casă chestii care l-ar putea crimina. Eu sunt mai cârciumspect la povești d’astea.
- Chiar așa, zise și Săndel. Nu văd pe niciunul normal la cap să povestească așa ceva. Sau e doar o invenție de-a ta și vrei s-o testezi pe noi?
- E chiar adevărat, replică Poetul. Le-a scris însuși Grigore într-un fel de jurnal care, din pură întâmplare, a ajuns la mine. Și dacă vă interesează, mâine vin cu el să vă citesc.
- Sigur că vrem, zise Săndel, altceva ce să facem? Să discutăm despre vreme, politică sau sport? Astea sunt subiecte pentru oameni plictisiți, nu ca noi...Prefer subiecte rupte din realitate, de lângă noi.
- Realitatea îți apare uneori ca un muc pe reverul cămășii. Îl vezi și parcă nu-ți vine să crezi că poate fi acolo, sub ochii tăi. Și, deși există material, nu se potrivește în context. Ca vila țiganului din parcul central.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!