Demult, pe când Cerul și Pământul erau două regate vecine, minunate, legate prin zeci de trepte care pătrundeau prin nori, Soarele era un rege mândru care stăpânea Cerul, locuind într-un palat strălucitor cu sora lui, Florica, o prințesă drăgălașă, cu părul auriu, ochii verzi și trupul mlădios, îndrăgită de toți supușii. Florica obișnuia să coboare de multe ori pe Pământ și să se plimbe pe câmpuri. Se juca cu iepurașii, cânta împreună cu păsările, își prindea flori în cosițele lungi și se plimba până ce cumnata ei, Luna, își scotea capul dintre nori și o chema acasă, trimițându-i un alai de steluțe să îi lumineze calea.
Nimeni nu bănuia că regele Pământului, un foarte mare vrăjitor al munților avea să se îndrăgostească de ea, văzând-o azi, văzând-o mâine, tot așa, zile în șir. Hotărât să și-o facă regină pe sora Soarelui, vrăjitorul porni spre palatul regelui Cerului, însoțit de armata lui de soldați din piatră. Trecu de cetele de nori dansatori, de stolurile de porumbei albi care se roteau în cercuri largi peste podurile de curcubeie și pătrunse în palatul Soarelui, tocmai când acesta ședea la masă cu soția sa, Luna.
- Soare, am venit să-mi dai sora de soață, tună glasul puternic al vrăjitorului.
Soarele se înecă cu boaba de strugure pe care tocmai o băgase în gură. Luna sări de la locul ei să îl ajute. Revenindu-și, regele Cerului se ridică de la masă, mânios:
- Nu mi-ai trimis nici o solie înainte să îți anunți vizita, vrăjitorule. Ai pătruns pe furiș în regatul meu, în palatul meu, m-ai deranjat de la masă, nici măcar nu mi-ai dat binețe și te aștepți să-ți dau cu dragă inimă pe sora mea, lumina ochilor mei și alinarea sufletului meu?
- Nu te-ai pune rău cu mine, ești prea deștept pentru asta!
Soarele se înroși de furie.
- Nu ți-aș da-o pe Florica pentru nimic în lume! Cu toate că ești rege, nu știi ce e politețea, ce sunt bunele maniere și, pe deasupra, sora mea nici nu te iubește!
- Nu trebuie să mă iubească ea pe mine, o iubesc eu pe ea, trebuie doar să-mi fie regină. Gândește-te la sora ta ca la viitoarea regină a Pământului.
- Ieși afară din palatul meu și să nu te mai văd prin Cer!
Soarele își aruncă sulițele de foc după oștenii de piatră, alungându-i din regatul său, cu vrăjitorul lor în frunte, care nu părăsi palatul înainte de a amenința:
- O să-ți pară rău pentru asta! O să-ți pară rău!
Soarele însă, nu mai putea răsufla de supărare. Draga lui Luna nu reuși să-l liniștească decât mult timp după ce oastea de pe Pământ se făcuse nevăzută.
- Trimite porumbeii să o caute pe Florica, tresări Soarele la gândul că sora lui ar putea să fie în pericol, undeva pe Pământ.
Luna alese zece porumbei albi și îi trimise în grabă după cumnata ei. Apoi își adună toate stelele în juru-i, hotărâtă să apere palatul Soarelui în fața oricăror vrăji ar fi înțeles regele Pământului să le arunce asupra Cerului. Însă, nu se gândi că vrăjitorul avea să își arunce prima vrajă asupra ei. Auzi înălțându-se blestemul, mult prea târziu. Se trezi aruncată în întuneric, departe de palatul soțului său, având doar stelele alături.
- Ajutor, soțul meu, regele meu, apucă să strige înainte de a fi înghițită de întuneric!
Soarele se repezi printre norii opriți din dansul lor.
- Unde e Luna? Unde sunt treptele spre Pământ? Ați găsit-o pe Florica?
În timp ce în Cer începuse furtuna stârnită de vrăjitor, sora Soarelui se plimba liniștită pe Pământ, însoțită de un pui de căprioară, un bursuc și doi iepurași, care îi povesteau despre viteazul Pumn-de-Fier, un fierar cu suflet mare, care salva animalele rănite de vânători și îi pedepsea pe cei care le asupreau. Când ridică ochii spre Cer, mirată că se întunecase, în fața ei apăru regele Pământului cu alaiul său de soldați din piatră, care o înconjurară imediat.
- Ce se petrece aici, întrebă îngrijorată Florica?
- Te vei cununa cu mine, asta se petrece!
Florica, se dădu câțiva pași înapoi, privindu-l cu teamă pe vrăjitor. Zece porumbei albi coborâră într-un zbor rapid, formând un cerc în jurul ei. Erau porumbeii trimiși de Luna, cumnata ei. Soldații de piatră își rotiră brațele, ca pe niște moriști, încercând să alunge păsările. Porumbeii fluturară din aripi, dar nu își părăsiră stăpâna. Atunci, vrăjitorul chemă vânturile turbate și îi risipi pe toți zece, în toate direcțiile.
- Nu vreau să fiu regina ta, începu să plângă Florica, ești crud!
Supărat, vrăjitorul o transformă într-o floare, înaltă și mlădie precum era trupul ei, cu petale galbene, amintind de cosițele ei aurii. Părăsită în câmp, sora Soarelui privi cu tristețe către Cer, acolo unde fratele ei pierduse într-o clipită tot ceea ce îndrăgise mai mult. Nu își mai putea întâlni regina, căci Luna fusese vrăjită să nu se mai poată apropia de soțul ei și nu își mai putea întâlni nici sora, transformată în floarea-soarelui.
Departe, într-un colț al Pământului, trăia voinicul Pumn-de-Fier. Cu barosul său cât o roată de moară, bătea fierul încins cât era ziulica de mare. Într-o dimineață, voinicul se trezi cu un pui de căprioară, un bursuc și doi iepurași în fața casei sale. Animalele păreau speriate și obosite, așa încât, flăcăul le puse ceva de-ale gurii în față și le pofti să se odihnească o vreme înainte de a-și spune păsul.
- Nu e vreme, chițăi bursucul, vrăjitorul va veni în curând după Florica. Vine în fiecare zi să o întrebe dacă s-a răzgândit. Văzându-și fratele supărat și despărțit de soața lui, fata va accepta să-i fie regină și atunci va fi prea târziu!
- Cine e Florica și cine e fratele ei?
Iepurașii se grăbiră să-l lămurească pe flăcău ce se întâmplase în Cer și apoi pe Pământ și îi cerură ajutorul. Pumn-de-Fier rămase o clipă pe gânduri. Nu că s-ar fi temut de vrăjitor, pentru că el nu se temea de nimeni, ci pentru că vrăjitorul era regele Pământului și avea o armată mare de soldați de piatră. Până la urmă, însă, nu putea refuza să îl ajute pe Soare, căci fără regele Cerului nu ar fi putut trăi nici Pământul. Își adună armele și porni în urma micuțelor animale.
Pe câmpul părăsit, floarea își ridicase petalele către Soare, care o mângâia cu blândețe. Atunci când apăru vrăjitorul împreună cu soldații săi, Soarele dispăru între nori.
- Te-ai răzgândit, sau nu, urlă vrăjitorul?
Floarea-soarelui nu își întoarse petalele, ci rămase îndreptată spre cer. Atunci, vrăjitorul își scoase sabia, gata să reteze tulpina mlădioasă. Lângă el, apăru ca din senin voinicul Pumn-de-Fier și îi reteză brațul. Dar vrăjitorului îi crescură alte două brațe în loc. Se încinse o luptă aprigă între vrăjitor și voinic. Un stol de porumbei albi apăru de îndată, răcorind cu aripile lor fruntea flăcăului, în timp ce sulițele de foc ale Soarelui încingeau tot mai mult brațele vrăjitorului. Cu toate acestea, regele Pământului, nu se lăsă învins cu una cu două. Făcu o vrajă și din pământ, rădăcini groase cuprinseră picioarele voinicului, împiedicându-l să se miște. Flăcăul reteză imediat rădăcinile, se eliberă și reuși să îl lege pe vrăjitor în lanțuri groase, de trunchiul unui copac bătrân, crescut la marginea câmpului. Soldații de piatră încremeniră fiecare în locul lui, un morman de bolovani fără suflet.
Bursucul cel mărunțel, se apropie de vrăjitor și îi smulse cu dinții lanțul de la gât. Voinicul Pumn-de-Fier, zdrobi cu barosul său medalionul greu, transformându-l pe regele pământului în fum. Floarea se transformă în frumoasa soră a Soarelui, care îi mulțumi flăcăului cu lacrimi în ochi. Impresionat de frumusețea și cumințenia fetei, voinicul rămase alături de ea și, împreună, luară locul vrăjitorului, stăpânind Pământul. Numai Soarele rămase singur, pentru că, în Cer, vrăjile nu mai putură fi dezlegate. Nu o mai putu întâlni niciodată pe draga lui Luna. Rămaseră despărțiți pentru totdeauna, privind, unul ziua, altul noaptea, către draga lor Florica, devenită soața voinicului Pumn-de-Fier și regina Pământului.