Cei neiubiți ajung la orfelinat, așa spune mama. Iar orfelinatul ăsta e un fel de casă mai mare, în care fetițele sunt închise, noaptea, în dulap. Cum ar veni, sunt mereu pedepsite. Sunt puse să doarmă acolo. Și să viseze. Visează că locuiesc într-un palat și că sunt prințese. Că se plimbă într-o caleașcă de aur trasă de un căluț care are un corn în frunte. Când este mânat năvalnic, copitele lui scânteiază. Dii, căluțe, că-ți dau jar, mama ta de potlogar! Dacă spui această vrajă, poate zbura. Poate zbura atât de sus câ imediat ajungi la râurile care curg în cer. Când se supără, râurile din cer cad pe pământ sub formă de ploaie.
Fetițele care dorm în dulap cred că păpușile pot vorbi. Mură-Mură, taci din gură! Dar păpușa nu mă ascultă. Îmi spune că a răcit. Și tușește. Tușește și ziua, dar tușește și noaptea. Iar eu nu pot dormi, deși sunt atât de obosită... Vede ea pe dracu! La noapte, o să stea cu întunericul, iar eu am să închid ușile dulapului cu cheia, clanț, să se învețe minte! A stat în ploaie, s-au supărat râurile din cer, așa că au căzut toate la scara blocului nostru. Și Mură a stat multă vreme acolo, în ploaie, până am venit. Am fost plecată să fac rost de bani pentru mâncare. Și-i arăt ce am în sacoșă: cafea, țigări, suc de fructe. Farduri, gene false, rujuri și ojă. Pentru tine mă zbat atât, așa să știi! Păpușa, însă, are șosetele ude. Are și rochița udă. Și tremură. Și-mi spune că a fost tare cuminte. Mami, nu-i așa că am fost fetiță cuminte? Nu-i așa?!
E rău să nu poți vedea absolut nimic. Cum ar veni, să-ți crească întunericul în ochi. Așa se întâmplă cu cei neiubiți. Dar mama mea, în schimb, mă iubește. Foarte mult. Așa îmi spune: Zgâtie mică, habar nu ai cât de drag îmi e de tine, că mai bine nu te nășteam! Și își aprinde o țigară. O ține între cele două degete de lângă degetul mare, adică între ăla care te ceartă și ăla care te bate. Degetul care te bate e mai puțin rău decât degetul care te ceartă. Cel care te bate, dacă se îndoaie, se transformă într-o castană. N-ai fost cuminte, așa că poc o castană! Și încă una! În total zece castane. Dar zece castane date în cap nu înseamnă mare lucru comparativ cu durerea care ți-o poate face degetul care te ceartă. Zgâtie, de ce tușești? Iar asta e o întrebare la care nu ai nici un răspuns. În schimb, mama are. Atunci prinde viață și degetul care te ceartă. Cu ăsta amestecă mama bomboanele în apă. Se duce la bucătărie, îmi caută ceșcuța, o umple cu apă, o gură, două guri, după care scotocește într-o pungă plină cu bomboane de toate culorile, ținute în cutii de plastic. Tii, unde dracu e Lexotanilul? Și-l găsește. Pune în apă cât poate ea de multe. Na, să dormi dusă, poate așa nu te mai apucă tusea și nici foamea. Și poate mori! Degetul care te ceartă îl folosește să amestece bombonelele cu apă. Și tu trebuie să bei totul, dar absolut totul, dintr-o suflare. Gata, mami, uite, am băut totul, nu-i așa că sunt fetiță cuminte?
Dar nu mă aude, vorbește la telefon: Da, dragule, te aștept. Da, dragule, nu îți face griji, o las la o vecină, la ora aia o să doarmă dusă. Și zâmbește. Gesticulează și zâmbește. Mama devine brusc un fel de salcie care se îndoaie de la umeri, de la coapse. Îi râd ochii. Dacă ar fi pisică, aș spune că s-a apucat să toarcă. Se uită pe pat, după listă, o găsește și se apucă să o citească la telefon: Da, vreau așa: vin, șalău, lămâi. În rest, vezi și tu cu ce mai vii, că ești băiat mare! Da, banii la urmă. Sigur. Pa-pa, te iubesc! Cum suntem numai noi în cameră, mă gândesc că mie mi-a spus asta. Mură, ai auzit, mami te iubește!
Dar Mură tace, îi crește întunericul din ochi. Se abține să tușească, trebuie să fie atât de cuminte încât să nu știe nimeni că ea e acolo, în dulap, care nu e totuna cu orfelinatul, unde ajung cei neiubiți. Dulapul se poate transforma oricând într-un castel, tu ești o fetiță care nu a stat la scara blocului, în ploaie, ore în șir, ci o mică prințesă, ai o caleașcă trasă de cai nărăvași, dii, căluțe, printre nori, așa că imediat poți ajunge la apele din cer, ai luat și păpușa cu tine, Mură, să taci, dracului, din gură, încerci ușa dulapului, nu se deschide, se vede că mama a avut grijă s-o închidă cu cheia, mama gâfâie, parcă e o altă femeie, are vocea schimbată, patul din cameră parcă a prins viață, vorbește și el din arcuri, se aude și o altă voce, groasă, de bărbat, repetă tot timpul: Tare, tare, tare...
Iar tot ce te sperie nu sunt vocile pe care le auzi dincolo de ușa dulapului unde ești închisă, ci întunericul. Întunericul crește din ochii celor neiubiți. Vine pe dedesubt, din interior. Tot ce trebuie să faci este să găsești forfecuța mamei, printre lucrurile din dulapul în care ești închisă. Pipăi după capul păpușii, iei forfecuța și o apeși în dreptul ochilor. Adânc, adânc, tot mai adânc. Sau, cum spune nenea ăla, tare, tare, tare. Măcar așa ai garanția că nu vei ajunge niciodată la orfelinat, care e un fel de casă mai mare și unde sunt duse să fie pedepsite păpușile care tușesc tot timpul și care nu vor să doarmă decât dacă se visează prințese, mergând într-o caleașcă trasă de un cal nărăvaș, cu un corn crescut în frunte.