Vacanță. Plictiseală. Mara fusese din nou trimisă la bunici. Nu că nu i-ar fi plăcut acolo, dar nu avea copii de seama ei prin preajmă, iar oamenii mari nu aveau timp pentru ea. Pe de altă parte, Ica nu avea cărți, nu avea calculator, nu avea videoplayer, nu avea multe… Încercase să o ajute cu grădina, dar legarea roșilor îi lăsase un miros greu și pete pe mâini, așa că renunțase. Se învârtea cât era ziua de lungă prin curte, căutând ceva cu care să se joace. La un moment dat, Ica îi dăduse o cratiță veche, cu emailul sărit în mai multe locuri și un cuțit bont și o sfătuise să se joace de-a făcut mâncare. Mara adunase frunze, luase chiar și un cartof, le tocase pe toate mărunt, le amestecase cu apă și puțin nisip, apoi le pusese la fiert pe o cărămidă din spatele magaziei de lemne. Toată activitatea n-o ținuse ocupată prea mult.
- Ce faci tu acolo la voi la oraș în vacanță, o întrebase Ica la un moment dat?
- Oooo, multe! Mă întâlnesc cu prietenii, mă joc în parc, mă uit la desene animate, mă joc pe calculator, citesc reviste, din astea, știi tu!
Ica dăduse din cap, deși era clar că nu știa. Mara avea opt ani, iar pe măsură ce zilele treceau, bătrânei i se părea din ce în ce mai greu să îi intre în voie nepoatei sale. În cele din urmă, își luă inima în dinți și se duse cu copila la preoteasă. Nevasta popii avea și ea o fată cam de vârsta Marei, iar Ica se simți foarte fericită atunci când femeia acceptă ca fetele să se joace împreună în curtea casei parohiale. Și Mare se înveseli. Fata popii era cam tăcută, dar o putea învăța câteva jocuri, chiar dacă erau la țară și nu aveau cine știe ce jucării la dispoziție.
Săriră coarda cu schimbul, până ce Mara se sătură să o învețe pe Cristina figuri noi și să țopăie pe dalele pătrate care acopereau mare parte din curte.
- Haide să ne jucăm de-a magazinul, vrei?
Cristina dădu din umeri.
- Cum să ne jucăm?
- Păi eu sunt vânzătoarea, tu ești cumpărătoarea. Uite, tu strângi frunze în loc de bani, eu adun marfă. Ziceam că pietricelele sunt cartofi, frunzele astea ciudate sunt salată, iar florile astea care atârnă pe gard, ziceam că sunt fructe.
Mara se învioră brusc la ideea noului joc. Găsi lângă scările care dădeau în casă o cutie de plastic în care dormea o păpușă fără brațe și o goli pentru a-și aduna marfa.
- Ce culori frumoase au florile astea! Cele albe ziceam că sunt ouă, cele roșii ziceam că sunt mere, iar cele mov pot fi vinete, zise trăgând una câte una florile ascunse sub frunzele păroase agățate prin ochiurile gardului de sârmă.
Aranjă florile în cutie după culori, apoi le înșiră în ordine crescătoare pe scările devenite rafturi pentru marfă. Îi plăceau acele flori, chiar tare mult. Nu știa ce nume au, dar nici fata popii nu știa. Erau chiar interesante. Mărunte, fără tulpină, cu codițele prinse de subsuorii frunzelor, semănau cu niște gura-leului mici. Mara iubea florile. Toate florile. În camera ei de acasă, covorul avea imprimeu floral, perdeaua era albă cu flori roz, pe dulap avea lipite abțibilduri cu flori. Asemena flori, însă, ea una nu mai întâlnise.
Cât dură jocul de-a magazinul, reuși să culeagă toate florile. Păcat că nu le puteau aduna măcar într-un păhărel cu apă, să le păstreze proaspete cât mai mult. Când veni Ica după ea, apăru și preoteasa în capul scărilor, amabilă și zâmbitoare. Cele două femei priviră spre scări și dădură cu ochii de flori, moment în care se făcură atât de albe la față, încât puteai crede că au văzut o stafie. Mara avea încă zâmbetul acela larg de mulțumire pe buze când preoteasa începu să se vaite. Ica își apucă de mână nepoata, trăgând-o după ea spre poartă, înșirând mii de scuze, care mai de care mai umile și pline de durere. Nu o lăsă să culeagă florile de pe jos, nici măcar nu așteptă să își ia rămas bun de la fetița cu care se jucase atât de frumos.
- Ica, am făcut ceva rău?
Bunica nu îi putu răspunde decât în momentul în care ajunseră în curtea lor și reuși să își tragă sufletul, rezemată de zidul casei.
- Din fiecare floare pe care ai cules-o, trebuia să iasă o păstaie. Ai lăsat-o pe preoteasă fără fasole, Mara!