agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2015-07-23 | |
Vărul Andrei se însura. Privind invitația elegantă, dantelată, închisă cu un fluture delicat, mov cu borduri aurii, Andrada simți cum îi vine să țopăie de pe un picior pe altul de bucurie. Nu pentru vărul ei, Doamne ferește, pentru că nu o plăcea deloc pe sclifosita care avea să-i fie nevastă, ci pentru planul care îi încolțise în minte. Nunta era ocazia perfectă de a-l impresiona pe Raul. Îl plăcea enorm și, până atunci, nu găsise ocazia de a-l face să înțeleagă că interesul ei pentru el depășea latura amiciției. Cunoscându-l pe Andrei, ar fi băgat mâna în foc că evenimentul anunțat va depăși așteptările tuturor invitațiilor în ceea ce privea fastul. Păi, mătușa Adela nu bea nici apă fără să folosească paharele de cristal cu modele filigran și margini suflate cu praf de aur, atât de vestite în toată familia lor.
Raul păru bucuros de invitație, chiar dacă aceasta fusese făcută pe fugă, pe scările spitalului la care lucra ca medic stagiar. Sau cel puțin așa spera Andrada, anticipând deja momentele în care el o va invita la dans, de preferință un tangou argentinian. Cu gândul la gropița superbă din obrazul lui drept, Andrada își pregăti cu minuțiozitate cea mai spectaculoasă ținută și se rugă în gând ca timpul să treacă mai repede, așa încât să se poată bucura cât mai curând de cel mai important pas din viața ei, așa cum îl vedea acum. Pentru o clipă, se gândi să nu își facă prea multe speranțe pentru a nu fi dezamăgită, nu era necesar să sară calul cu Raul. Acesta era un bărbat inteligent și, cu siguranță, invitația ei avea să fie înțeleasă exact așa cum trebuia. Alungă acel gând. Avea să aprecieze fiecare minut petrecut cu el, iar dacă avea să se întâmple ceea ce spera, atunci ea ar fi ajuns în al nouălea cer, mai rapid decât dacă ar fi folosit o rachetă. Ziua cea specială veni în cele din urmă și, odată cu ea, bătu la ușa ei fantasticul Raul. Andrada își repetă în minte pașii: dimineața începea goana după nași, apoi aducerea miresei, formarea alaiului, cununia civilă, cununia religioasă și, în final, masa, piesa de rezistență cu siguranță. S-ar fi putut întâlni cu Raul abia la restaurant, dar nu rezistase ispitei de a-și petrece o zi întreagă la brațul lui. - Ești foarte elegantă, îi zâmbise el, depunându-i pe obraz un sărut. Frumoasă poate ar fi fost mai nimerit, suspină în gând Andrada, atingând cu vârful degetelor frumoasa gropiță de dreapta. Și nu s-ar fi supărat dacă ar fi primit chiar un sărut adevărat, nu unul prietenesc. - Și tu! Lipită de brațul lui, căută să își păstreze cât putea de mult calmul, deși nebunia ceremoniei o făcu la un moment dat să regrete că îl cărase pe Raul în tumultul rudelor înfierbântate, care strângeau mâini în toate părțile și răcneau de parcă toată lumea era surdă. O strângeau și pantofii cei noi! Îi ardeau tălpile și obrajii, dar îndura cu stoicism, conștientă că Raul îi arunca din când în când câte o privire cercetătoare. Cel puțin toți aveau ținute selecte. Sau, mă rog, cei din familia ei. Îi făcu cunoștință lui Raul cu fratele ei, Tudor, cu soția lui și cu toți verii care se arătau interesați de tânărul cu care venise Andrada la nuntă. - Sunteți o familie mare, îi șopti zâmbitor Raul printre valurile de rude, care nu conteneau să-i asalteze de îndată ce treceau de perechea de miri. Acum chiar că o făcuse, își dădu seama Andrada. Se afișase în familie cu Raul, iar dacă nu ieșea nimic între ei, avea să suporte multă vreme de acum înainte întrebările indiscrete ale mătușilor ei, nu mai puține de șase. Privirea derutată îi căzu pe funda uriașă lipită de posteriorul miresei, sau, mă rog, de rochia ei. - O alegere interesantă, râse Raul urmărind direcția în care se uita ea. - Of, Doamne, scăpă Andrada! Urmară alaiul pas cu pas, nedespărțiți. La un moment dat, Raul o luă de mână și o ținu așa până în momentul în care intrară în restaurant și se așezară. Ah! Pe sub masă, mascată de fețele de masă lungi până la pământ, Andrada își scoase picioarele din pantofi, ca un copil care pregătește o poznă. - Nu te sfătuiesc să faci asta, nu vei reuși să îi pui la loc! Raul se amuza copios pe seama ei. Oftând, Andrada reluă chinuitul picioarelor, așteptând să înceapă acea petrecere care merita toate eforturile ei, cea în care dansa tangou cu Raul, erau serviți cu delicatese și sfârșeau unul în brațele celuilalt, într-un sărut înfocat. După o întârziere inacceptabilă pentru un asemenea eveniment, în fața mesenilor înfometați după atâta alergătură, apăru un aperitiv anemic, cu care s-ar fi rușinat și tușa Veta de la Nima. Clipind în fața feliei ofilite de ardei umplut cu brânză și rostogolind spre mijloc cele două chifteluțe de pe margine, Andrada încercă fără succes să își facă să tacă stomacul răzvrătit. Raul se apropie de urechea ei și îi șopti ușor: - Pâinea e bună! Îi venea să intre în pământ de rușine, dar se îmbărbătă la gândul că, oricum, urma o ciorbă, un fel principal, apoi încă un fel și, în sfârșit, un desert minunat. Muzica pornită brusc, îi ridică firele de păr scăpate din coc. Tare, invazivă, lăutărească… sau ceva pe aproape. Se arcui în scaun, pândind acel tangou… care nu mai venea. În schimb, la un moment dat, veni o supă gălbuie, cu gust oribil de supă-n-plic, pe care ea nu o putu înghiți. Îndrăzni să privească spre Raul. Acesta îi ridică mâna și depuse un mic sărut liniștitor în palma ei. Andrada își strânse degetele, ca și cum ar fi adăpostit în căuș un porumbel care se pregătea să zboare. Nu se ridică să vorbească cu rudele, care păreau să nu bage-n seamă farfuriile în mare parte neatinse. Oricum rămăsese deja fără cuvinte. Muzica continuă pe același ton la nesfârșit și, paradoxal, ringul de dans era plin. Zbânțuiala aceea de corpuri nu semăna cu nimic. Se aplecă spre Raul: - Mi-ar fi plăcut să dansez cu tine și îmi pare rău că nu pot să o fac. El îi oferi gropița dreaptă cu generozitate: - Poate, poate… Acestea fură ultimele cuvinte pe care reușiră să le mai schimbe înainte de catastrofalul fel principal, o farfurie plină ochi cu o mămăligă pleoștită peste care fuseseră aruncate trei sarmale înecate-n varză tocată. Andrada simți că-i dădeau lacrimile. Nu-l văzu pe Tudor decât atunci când acesta deja o apucase de un umăr: - Noi plecăm, copiii sunt obosiți! Fericiții! Ar fi plecat și ea, dar îi era jenă de Raul, care nu abandonase zâmbetul acela fascinant de strălucitor. Îl surprinse cu colțul ochiului însă, atunci când el credea că ea este atentă la ringul de dans, aruncând o privire spre ceas. Până aici! Chiar dacă era vorba de vărul Andrei, chiar dacă era vorba de o nuntă în familie și chiar dacă pierdea pentru vecie prietenia lui Raul, nu putea să-l chinuie în halul acesta. Se ridică ușor de la masă, atentă să nu verse paharele cu apă și îl anunță: - Plecăm! - Deja? Andrada nu putea citi expresia ochilor lui din acel moment, așa că hotărî că era vorba de ușurare. Îi căută pe miri, le ură tot ce își aminti că se ura în astfel de momente, le întinse plicul pregătit de acasă și ieșiră din restaurant, unul după altul. Lovită de aerul rece al nopții, se întoarse căutându-l din priviri pe Raul. Prin pereții de sticlă ai restaurantului, o văzu pe proaspăta soție a lui Andrei aplecată din mijloc, cu funda uriașă tremurându-i pe posterior, deschizând plicul și numărând banii. De ce nu se deschidea pământul în fața ei să o înghită pe loc? Simți brațul lui Raul acoperindu-i umerii. - Te pot invita la un hamburgher? - Þi-e foame și ție, nu se putu abține să constate. Îl privi întristată. Mai voia să discute cu ea? Nu-i dispărea instant din față? Prin zgomotul iritant al mascaradei care nu se putea numi nuntă, tocurile pantofilor ei se auziră ca o muzică celestă. Nu scoaseră nici unul nici un cuvânt până în momentul în care, așezați pe o bancă într-un parc necunoscut, își desfăcură hamburgherii luați de la colțul străzii. - Miros bine, nu-i așa? El o privi amuzat. - Nu se potrivesc cu rochia ta! - Nici cu costumul tău! El își dădu haina jos și o așeză cu grijă lângă el. Mâncară încet, lungind clipele petrecute împreună. O privea din când în când, iar când își termină porția lui, o așteptă în tăcere să termine și ea. - Andrada… - Știu, se grăbi ea să îl oprească, îmi pare rău pentru tot! - Mie nu! Mototolind ambalajul între degete, Andrada nu își feri privirea de a lui. - N-a fost așa cum mi-aș fi dorit. - Poate încă să fie așa cum îți dorești! O lună uriașă, rotundă și cu chip de poezie, își aruncă razele de după un nor rebel, scăldându-i într-o lumină difuză, misterioasă. Poate că nu avuseseră parte de cine știe ce festin și nici de tangouri argentiniene, dar sărutul… jar curat… demonstră în cele din urmă că fusese nunta perfectă. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate