Balonul imens care acoperea bazinul, devenise neîncăpător pentru furnicarul de oameni care se formase înainte de începerea competiției. Înotători de toate vârstele, așteptau grupați sub însemnele fiecărui club să fie chemați la start de vocea efervescentă a unui crainic ascuns în spatele panourilor publicitare. Reporterii, cameramanii, ziariștii, organizatorii și toți cei care se plimbau în voie de-a lungul bazinului olimpic, păreau străini de emoțiile părinților înghesuiți în spatele cordoanelor grele care delimitau zona de acces la linia de start, precum vitele într-un țarc.
Înghesuit între două doamne trupeșe și guralive, Marian se străduia să își găsească o poziție din care să poată urmări mai bine grupul de copii, agățați parcă de antrenorul care în preajma lor semăna cu un uriaș. Din grupul de capete acoperite cu căști multicolore, cea de un verde fosforescent, imprimată cu trăsăturile unui rechin, se vedea doar parțial, pentru că deținătorul ei era atât de mic încât era acoperit de trupurile coechipierilor. Bărbatul zâmbi identificându-și copilul, un puști care împlinise deja cinci ani, chiar dacă arăta de trei sau, hai, patru.
Silviei îi intrase în cap ideea că înotul ar fi ajutat copilul să depășească handicapul de dezvoltare cu care se născuse, așa că, Marian, tatăl băiețelului cu casca-rechin, se văzuse nevoit să rezerve câte trei ore în fiecare din cele două zile pe săptămână, antrenamentelor la bazin. Începutul nu fusese unul promițător. În prima oră, copilul alunecase în apă de pe marginea acoperită cu gresie albastră, într-un moment în care antrenorul stătea cu spatele la el, împărțind indicații înotătorilor mai mari. Din spatele geamurilor duble, Marian așteptase, cu stomacul urcat brusc în gât, ca adultul ce le purta de grijă copiilor să se întoarcă, să vadă că băiețelul dispăruse și să-l scoată la suprafață. Răcnise ca un animal, lovind cu pumnii în sticla securizată, după care începuse să se roage fierbinte, înghițindu-și lacrimile care-i inundau vederea. Secundele scurse până ce antrenorul își dăduse seama de pericol și scoase copilul din apă, i se părură tatălui ore întregi. Îl ridicase din bazin vânăt, tremurând din toate încheieturile și scâncind ca un pisoi abia fătat. Neștiind cum ajunsese acasă cu copilul, Marian se certase cu Silvia. Acum, privind mogâldeața cu creștet de rechin,alături de colegii lui, își aminti fiecare cuvânt pe care i-l scuipase nevestei în față.
- După ce că abia ai fost în stare să faci un copil, acum vrei să-l omori și pe acesta? Ia-ți gândul de la sport! Nu vezi ce greoi merge și așa? Nu vezi cât de diferit este față de alți copii?
Silvia nu-i făcuse jocul. Ar fi putut să urle și ea, să îi reproșeze câte-n lună și-n stele, doar se găseau oricând motive de ceartă. Dar ea îl privise fix, silabisindu-i ca unui tolomac pe care voia să-l facă să înțeleagă cât mai bine:
- Dacă nu te duci tu, am să merg eu cu el!
O lăsase câteva antrenamente, crezând că femeia, obosită după serviciu, nu va face față sarcinilor suplimentare. Dar ea, prefera să nu gătească, să nu spele și să nu se mai ocupe de casă decât să renunțe la înot. Marian schimbă la un moment dat tactica. Îl luă deoparte pe copil și încercă să îl facă să înțeleagă că oricând s-ar fi putut întâmpla ceea ce se întâmplase la primul lui antrenament. Știa că băiatul fusese speriat, îi simțise groaza în fiecare zvâcnet al membrelor firave pe care le atinsese în momentul îmbrăcării.
- Mama spune că am să fiu ca Superman dacă am să învăț să înot.
Cuvintele copilului îl lăsaseră interzis. Își amintise atunci de ce se însurase cu Silvia, de zilele acelea în care ambițiile și visele ei frumoase îl făcuseră pe el, un om pragmatic, să înceapă să viseze în culori. O anunțase în cele din urmă că se va ocupa el de antrenamentele copilului, dar nu văzuse pe chipul soției sale nici o urmă de satisfacție sau de superioritate asumată. Își trecuse doar mâna prin părul lipsit de strălucire, își masase ușor ochii cu buricele degetelor, ca și când ar fi vrut să își șteargă cearcănele adânci, după care intrase în bucătărie.
Ascultând forfota primului concurs la care băiatul participa, Marian își dădu seama că, pe nesimțite, în inima lui se formase un glob auriu de mândrie paternă. Începuse odată cu momentul în care antrenorul îl anunțase că Rareș va participa la Cupa Cluburilor și prinsese a crește în intensitate de fiecare dată când își anunța colegii și cunoscuții că fiul său va participa la o competiție de înot. Înainte de începerea competiției, își schimbă locul, căutând să aibă un câmp vizual cât mai deschis asupra zonei din care se dădea startul. Tresări puternic când auzi vocea crainicului anunțând cursa copiilor născuți în anul în care se născuse Rareș. Își simți tremurul mâinilor instalându-se odată cu teama că băiatul nu va putea înota. Doar nu îl văzuse niciodată înotând, nu? Silvia, în schimb, ori de câte ori el încerca să-i spună că aruncau banii pe geam, îl asigura că băiatul începuse să înoate destul de bine.
- De unde știi tu, se rățoise odată la ea?
Îl privise surâzând ușor, ca și când urma să îi împărtășească un secret.
- Sunt camere de luat vederi la bazin, Marian! La ora antrenamentului, nu trebuie decât să intru pe internet, pe site-ul Primăriei și să accesez transmisia live de la bazin.
Marian înghețase. Femeia lui avea o minte care o depășea pe cea a lui James Bond. Cunoscând-o, nu își explicase de ce ea fusese atât de liniștită în privința copilului și nu manifestase dorința de a vorbi personal cu antrenorul. Abia atunci înțelese că, de fapt, ea nu avusese nevoie să vorbească cu nimeni, pentru că știa în orice moment, chiar mai bine decât el, cum evolua copilul.
- …pe culoarul șase, Rareș Goia…
Tatăl își mușcă obrazul pe dinăuntru, identificând silueta firavă care se poziționă corect la start, în rând cu ceilalți copii. Rechinul strălucea în lumina reflectoarelor, fără a trăda vreo emoție. Când se dădu startul, Marian încremeni. Rareș intră în apă cu un plonjon corect, o secundă mai târziu decât ceilalți, dar mișcările ample și ritmate, tăind apa pe lângă casca fosforescentă, îl făcură pe bărbat să i se umezească ochii. Chiar știa să înoate! Chiar avansa pe culoarul lui, alunecând lin, ca un rechin pornit la vânătoare. Acum, în pieptul bărbatului încolți sămânța ambiției. Oare, copilul putea câștiga un loc pe podium? Privi spre ceilalți înotători, încercând să compare distanța până la finiș. Rareș era undeva pe poziția a patra. Dacă trăgea bine…Băiețelul se opri, apucă separatorul culoarului și privi în jur.
- Dă-i bătaie, strigă tatăl cu toată forța corzilor vocale!
Rareș mai dădu de câteva ori din brațe, apoi se opri din nou. Traversase mai mult de jumătate din bazin și nu mai era chiar atât de mult până la final. Ceilalți copii ajungeau deja la capăt, unul câte unul. Marian era atât de încordat, încât își simțea venele umflate de-a lungul gâtului. Pleosc… pleosc… ritmul brațelor subțiri care băteau apa, încetinise vădit. În bazin nu mai rămăsese acum decât rechinul, care se lupta să termine cursa. Ajunse la capăt și ieși din apă năuc, căutând coridorul pe care trebuia să se întoarcă. Marian îi sări în ajutor, cuprinzându-i trupușorul mărunt într-o îmbrățișare puternică.
- Tată, m-ai văzut? Am câștigat?
Marian simți când valul lacrimilor îi rupse digul stăpânirii de sine. Rareș reușise. Nu câștigase nici o medalie și cu toate acestea, el nu-și simțea mândria știrbită. Văzuse cu ochii inimii sale amare plonjonul arcuit și elegant, simțise cu fiecare bătaie a sângelui din venele dezmorțite brusc lupta brațelor plăpânde cu apa, iar plămânii i se umflaseră cu aerul îmbâcsit din balon, atunci când băiatul urcase singur, tremurând, pe marginea bazinului. Silvia avusese dreptate, iar faptul că recunoștea asta nu reușea acum să-i știrbească orgoliul. Lângă el, copilul strânse la piept prima diplomă din viața lui. Îl sărută pe creștet și îi șopti cu toată convingerea:
- Ești un campion!