agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2015-08-07 | |
Mădălina se juca cu păpușile în dormitorul părinților, nederanjată de pregătirile febrile pe care aceștia le făceau pentru a merge la nuntă.
- Nu-mi pun, dragă, nici o cravată, nu mă pregătesc de spânzurătoare! - Nu se poate, Gigi, uite, una care se potrivește cu rochia mea! - Nu puteai să-ți alegi altă rochie? Parcă fac reclamă la portocale! - Hai, dragă, nu mai comenta, fă-ți nodul și gata! Un norișor de parfum ajunse în dreptul fetiței, care începu să strănute, dar nu se ridică de pe covorașul din fața ferestrei, pe care își înșirase toate jucăriile. Razele soarelui pătrundeau prin perdeaua fină, făcând picăturile de lac din părul mamei să strălucească. - Mami, ești frumoasă ca o prințesă! - Vezi, dragă, ar trebui să fii mândru se nevasta ta! - Dar, tati, nu e frumos? - Ca un balaur, râse mama. - Nuuu, ca un prinț, zâmbi știrb Mădălina. Mama răsturnă caseta cu bijuterii pe pat, răscolind prin mormanul sclipitor cu unghiile frumos lăcuite. Pescui un colier și se întoarse spre tata ca să o ajute să-l închidă. - Mult te mai foiești în fața oglinzii, măi femeie! E o nuntă, nu un bal cu cine știe ce fițe! - Lasă că nici cu tine nu mi-e rușine, așa-ți stă părul, de zici că ai vărsat un borcan de miere pe el! - Zii că nu-s frumos, se încruntă tata, atingându-și creasta din vârful capului cu buricele degetelor! Mama îi trase un sărut zgomotos pe obraz și se întoarse după brățări. - Dă-te jos, Mădă, alungă copila care se urcase pe pat pentru a fi mai aproape de podoabele colorate, stai cu păpușile până ce mami și tati își termină pregătirile. - Dacă și le mai termină vreodată… - Hai, Gigi, că nu-i așa de târziu! Vezi dacă a venit mama să stea cu Mădă, până îmi caut inelul cu rubine. Tata părăsi camera cu pași de motan, lăsând-o pe mama să răscolească micul munte de bijuterii. Piesă cu piesă, le așeză la locul lor în cutie, după care trecu la măsuța de toaletă, pe care o mătură cu palmele, iar în cele din urmă, începu să smulgă cu furie sertarele de sub oglindă. - Gigi, nu mi-ai văzut inelul ăla de aur cu rubine? Tata băgă uimit capul prin deschizătura ușii: - Nu ți-e în casetă? - Nu-i acolo! Nici în sertar, nici pe măsuță! - Când l-ai purtat ultima dată? - La concertul de joi! - Și unde l-ai pus? - Păi, eu așa țin minte că în casetă. - Atunci, acolo trebuie să fie! - Nu-i acolo, nu înțelegi? - Crede-mă că înțeleg, dar nu ți-am umblat eu cu el. Nu port inele! - Nu e de glumă, Gigi, e inelul acela de la bunica! - Da, bine, păi, eu ce să fac? - Caută-l și tu? - Bine, mă duc să-l caut în bucătărie! Oftând zgomotos, mama prinse a scoate toate cutiile din dulap, răscoli prin poșete, aruncând apoi pe jos hainele trase de pe umerașe, pe care le buzunărise bine. Când, în sfârșit apăru bunica, mama plângea cu lacrimi uriașe, care îi spălau rimelul proaspăt întins pe gene. - Dumnezeule, ce s-a întâmplat? A îndrăznit Gigi să dea în tine? Mama începu să plângă și mai tare. Tata îi aduse o batistă și o ajută să-și curețe urmele negre de sub ochi. - Și-a pierdut inelul cu rubine, o lămuri el pe bunica! - Nu mi l-am pierdut, strigă disperată mama! - Atunci unde e? - Nu mai pune și tu paie pe foc, îl repezi bunica pe tata! - Haide, dragă, o să întârziem la nuntă! - Nu mă duc la nici o nuntă! Vreu inelul meu de aur cu rubine! - Și eu de unde să ți-l scot? Bunica și tata o așezară pe mama cu grijă pe fotoliul din hol și începură să întoarcă amândoi casa pe dos. Nu scăpă nici un colț neverificat, din baie și până în cămară. - Asta e, zise tata într-un târziu, trebuie să te obișnuiești cu ideea că l-ai pierdut! Mama începu să plângă și mai tare. Mădălina o privea cu ochișorii ei rotunzi scăldați în lacrimi. - Superi copilul, o avertiză bunica. Ia, aranjează-te și mergeți liniștiți. Nu ești nici prima nici ultima care a pierdut o bijuterie. - Nu e orice bijuterie, își trase mama nasul! - E de aur masiv cu rubine, dădu din cap tata! - Mă rog, admise bunica, dar asta nu oprește viața din mersul ei. Ia, treci repejor la oglindă și să nu te mai văd că plângi! Tata oftă, aruncând o privire pe furiș către ceasul de pe telefon. Într-un târziu, printre sughițurile din ce în ce mai rare, mama reuși să-și tragă pantofii cu toc în picioare, să își aranjeze poșetuța cu paiete și să iasă pe ușă. Mădălina dădu fuga la fereastră, așa cum făcea de obicei când părinții o lăsau în grija bunicii, pentru a-i urmări cu privirea. Înainte de a ieși pe poartă, mama se întoarse pentru a-i face cu mâna, moment în care căscă ochii ca o broască și începu să râdă nebunește, cu lacrimi de crocodil șiroindu-i din nou pe obrajii, într-un șuvoi negru de rimel. - Ferească sfântul, a înnebunit de durere, se bătu cu palma peste gură bunica! Mădălina făcu și ea cu mâna, lipind de geam păpușa pe care o ținea în brațe, la gâtul căreia strălucea frumos noul ei colier, cu pandantiv din aur cu rubine. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate