În urmă cu ani buni, o femeie foarte frumoasă m-a iubit treizeci și două de zile cu cele treizeci și două de nopți ale sale. O chema Francesca deși nu știa italiană și nici nu auzise de Dante. Era fotografă. În visurile sale. M-a cunoscut în timp ce mâncam cornuri cu ciocolată pe o terasă din Rosetti și-mi scriam gândurile pe un șervețel. M-a abordat spunându-mi că i-a sărit în ochi pofta mea. Nu știu dacă de cornuri sau de scris. Am invitat-o să ia loc. La al cincilea corn deja mi-a spus că mă iubește. În dimineața celei de-a treizeci și treia zile a dispărut. Atunci a fost când am început eu s-o iubesc.