Dormitorul era roșu iar aerul din el era greu, vegetal, ca-ntr-o pădure tropicală. Clara își lăsă neglijeul de mătase neagră să-i cadă pe covorul lățos și se întinse pe o parte în patul cu baldachin și tablou erotic pe peretele de la căpătâi. Nu te dezbraci, iubi?, îl întrebă pe un ton mieros și fals ca o programă electorală. Nu era frumoasă. Ce era al ei, însă, după părerea lui Anghel, erau ochii de pisică sălbatică și pielea prăjită prin excursii exotice, atuuri care, alăturate tinereții ei vertiginoase, erau suficiente ca să aprindă dorința oricui. Bărbatul își dădu jacheta jos și, pe drumul de nici un metru către cuier, observă o poză înrămată pe comoda de lângă ușă. Imaginea o înfățișa pe Clara râzând cu gura până la urechi alături de o altă femeie. Nimic deosebit, doar că acea altă femeie era fiica lui Anghel. Acesta apucă fotografia și, arcuindu-și sprâncenele, i-o arătă Clarei. E prietena mea cea mai bună, iubi, cea care m-a băgat în lumea asta a curvelor de lux și mi-a arătat toată splendoarea jegoasă a banilor din amor. Care splendoare îmi place, iubi... Da' ție îți place prietena mea? Da, mult, mustăci Anghel, sprijinit de perete ca să nu leșine și gândind dintr-o dată ca un om mare, filozofal și filozofic, că în viață există uși pe care e bine să nu le deschizi niciodată.