Trăia odată la malul mării, o femeie sărmană care împletea plase de pescuit. Bărbatul său fusese unul dintre cei mai buni pescari, dar pierise într-o furtună, lăsând-o pe săraca femeie singură pe lume. Puținii bani pe care îi câștiga, abia îi ajungeau să ducă un trai sărăcăcios, așa încât, de multe ori, putea fi văzută căutând scoici pe plajă, pentru a-și potoli foamea.
Într-o dimineață, după o furtună care scormonise mult timp marea, femeia ieși să vadă ce aruncaseră valurile pe nisip. Nu mică îi fu mirarea când nu găsi altceva decât câteva alge bătrâne. Cum foamea nu îi dădea pace, porni de-a lungul țărmului, răscolind cu un băț prin nisipul umed. Se îndepărtase destul se mult de casă, când lovi un obiect tare, îngropat adânc în apropierea unei stânci care semăna cu un chip de om. Se aplecă de îndată și dezveli o cutie metalică închisă. Neputând deschide încuietoarea, o scutură de câteva ori, pentru a vedea dacă nu este goală. Obiectele din interiorul cutiei se izbiră de pereți cu un zornăit care îi trezi femeii speranța că a descoperit o comoară. Se grăbi către casă și, cu un cuțit de curățat pește, forță capacul, întristându-se când dădu cu ochii de o simplă stea de mare și un inel tăiat din piatră. Așeză steaua pe măsuța de lângă geamul la care stătea de obicei și lucra, iar cutia cu inelul de piatră, o aruncă în lada de provizii rămasă goală în podul casei.
Într-o noapte, nu mult timp după ce găsise cutia pe plajă, femeia cea sărmană fu trezită de o lumină verde care se plimba prin casă.
- Nu te speria, îi spuse fata frumoasă ca o zână, înveștmântată într-o rochie verde strălucitoare, care apăruse în fața ei, eu sunt steluța de mare pe care ai găsit-o lângă Stânca Moșului. Sunt Stela, stăpâna stelelor de mare. Am fost vrăjită de regele racilor pe care am refuzat să îl iau de soț și închisă în cutia din care m-ai salvat.
Femeia se bucură mult că nu mai era singură:
- Rămâi cu mine, te rog! Voi avea grijă de tine ca de fiica mea!
- Spune-mi, te rog, nu ai găsit în cutie și un inel?
Gândindu-se că o va pierde pe fată dacă îi va înapoia inelul, femeia răspunse că nu a găsit altceva în afară de steaua de mare. Așa rămase Stela în casa de la malul mării, înveselind zilele femeii, care deveniră din ce în ce mai îmbelșugate. Stela aducea mereu pește proaspăt și se pricepea de minune să țeasă pânze de pescuit trainice. Dar, în fiecare seară, fata se ducea în locul pe care-l numise Stânca Moșului și își căuta inelul prin nisipul spălat de valurile înspumate, de multe ori sub privirile celei care îi devenise mamă. Bineînțeles că nu avea cum să îl găsească și de aceea nevasta pescarului nu avea nimic împotrivă ca stăpâna stelelor de mare să îl caute cât poftea.
Femeia, însă, nu se gândise că regele racilor avea să afle de la supușii săi că Stela fusese văzută plimbându-se pe plajă și avea să îi apară în prag, așa că se sperie când dădu cu ochii de bărbatul acoperit cu o mantie roșie, căruia nu i se puteau citi trăsăturile sub părul alb, lung și barba neagră, învolburată.
- Unde e?
O dădu pe femeie la o parte din prag fără a mai aștepta răspunsul și se năpusti în casa mică și întunecată. Stela era ca de obicei la Stânca Moșului, așa că regele plecă cu mâna goală, reușind totuși să o sperie pe stăpâna casei. Aceasta o așteptă ca pe jar pe stăpâna stelelor de mare să se întoarcă, pentru a-i spune:
- A fost aici, a aflat!
Stela înțelese imediat despre cine era vorba și se schimbă la față:
- Trebuie să găsesc inelul! Fără inelul meu, voi fi din nou transformată, iar de data aceasta va avea grijă să nu mai fiu găsită.
- Putem pleca de la malul mării, spuse femeia. Am o soră departe de aici, căsătorită cu un brutar. Sunt sigură că m-ar primi pe mine și pe fiica mea.
- Nu pot pleca, suspină Stela, nu pot trăi prea mult pe uscat dacă nu mă odihnesc în apa mării în care trăiam înainte de a fi transformată.
- Vom găsi noi o soluție, o asigură femeia pe tânără, nu voi lăsa ca acest rege cumplit să se apropie de tine!
- Dar tu nu ai nici o putere!
Ba avea, își spuse femeia. Îl va aștepta pe rege și, când acesta va apare din nou în pragul ei, îl va ucide. Necăjită de veștile aflate, Stela își înteți eforturile de căutare a inelului. De-acum, își petrecea cea mai mare parte a timpului la Stânca Moșului, răscolind nisipul cu degetele ei subțiri. Așa se făcu că, atunci când regele racilor apăru a doua oară la casa femeii sărmane, aceasta era tot singură. Înainte ca ea să poată măcar să se gândească la ce are de făcut penrtu a scăpa de bărbatul în mantie roșie, acesta o transformă într-o scoică pe care o aruncă în valurile mării, apoi porni să o caute pe stăpâna stelelor de mare prin împrejurimi, negăsind-o nici de data aceasta.
Întorcându-se târziu la casa de pe malul mării, Stela înțelese că se întâmplase ceva rău în lipsa sa. Porni să o caute pe femeia cea sărmană peste tot, din încăperea de jos și până în pod, unde dădu peste lada de provizii. Ridicând capacul din lemn al acesteia, dădu peste cutia în care stătuse închisă ani de zile, iar în cutie, peste inelul ei de piatră. Bucuroasă, îl trase pe deget și îl sărută. De îndată ce îl atinse cu buzele, inelul de piatră se transformă într-un inel aurit, cu o stea magică incrustată în ămpletitura strălucitoare. Stela alergă către mare și se aruncă în valuri. Călăuzită de lumina stelei magice, porni să înoate către soare-răsare și nu se opri până ce nu ajunse la poarta Palatului de Smarald.
- Vreau să vorbesc cu regele peștilor, strigă balenei care dormita în fața intrării!
Uriașa creatură deschise un ochi și privi alaiul format din stelele de mare care își urmaseră stăpâna.
- Pentru ce dorești să vorbești cu regele nostru?
- Este în palat, sau nu?
- În acest palat nu se intră oricând și oricum! Unde te crezi?
Balena plesni puternic cu coada, iar valul stârnit o împinse pe Stela departe de Palatul de Smarald în care locuia regele peștilor. Tocmai când se gândea să facă o nouă încercare, în apropiere se auzi sunetul prelung al unui melc de mare. Tânăra văzu câțiva bărbați trăgând după ei resturile unei corăbii scufundate și îndreptându-se spre palat.
- Vă rog, se repezi spre ei cu palmele lipite una de alta în dreptul inimii, mă puteți ajuta să intru și eu la regele peștilor?
Oamenii mării se priviră între ei, iar cel mai înalt, care ăîrea conducătorul lor, îi făcu semn să se apropie de grup.
- Cine ești și de ce dorești să intri în Palatul de Smarald?
- Sunt Stela, stăpâna stelelor de mare și sunt urmărită de regele racilor. Abia am reușit să scap odată din cleștii lui, dar încă sunt vânată și nu mă pot ascunde toată viața! Sper ca regele peștilor să mă ajute să scap din necaz.
- Cum ai găsit palatul? Este un palat secret și numai peștii știu unde se află.
- Inelul meu magic îmi arată calea către locurile în care doresc să ajung.
- Bine, spuse tânărul cel înalt, poți intra cu noi, dar odată intrată, te descurci singură.
Stela fu recunoscătoare, gândind că nici nu avea nevoie de mai mult de atât. Intrată în strălucitorul Palat de Smarald, însă, își dădu seama că nu avea cum să ajungă la rege de una singură. Peste tot patrulau gărzi, iar coridoarele lungi, desenau un adevărat labirint, greu de descifrat de către cei care nu cunoșteau locul. În timp ce se gândea în ce direcție să o apuce, se trezi în mijlocul unui banc de pești care păreau mânați de furtună.
- A venit bucătăreasa, strigă o rândunică de mare, care o trase brusc pe Stela după ea și nu se mai opri decât într-o încăpere uriașă, mobilată cu mii de dulapuri străvezii. Momeala recuperată e în partea dreaptă, captura e în partea stângă. Masa se servește de două ori pe zi, dimineața la șase și seara la șase. Dacă nu te descurci, vei fi înlocuită, așa cum a fost fata dinaintea ta.
Înainte de a-și da seama, Stela se trezi înconjurată de peștișori argintii care îi așteptau comenzile pentru a pregăti următoarea masă, care avea să fie cina regelui. Bine, era ocazia perfectă de a se prezenta, dar nu o putea face fără să umple tăvile de cristal. Se strădui să pregătească o masă uluitoare, combinând fructe de mare, salate și momeli, într-o sofisticată paradă de aperitive, feluri principale și deserturi.
-Tu rămâi aici, o opri rândunica de mare în momentul în care Stela dădu să însoțească în sala tronului platourile pregătite!
Fetei îi dădură lacrimile de supărare, dar nu scoase un cuvânt. Acum era în palat și trebuia doar să facă care să atragă atenția regelui. Norocul îi surâse căci, încântat de masa servită, regele o chemă pe bucătăreasă pentru a o lăuda.
- Ai grijă să nu scoți o vorbă, îi atrase atenția rândunica de mare, regele nu stă de povești cu servitoarele!
Dădu din cap supusă și înotă în urma peștilor care purtau desertul. Pătrunse într-o sală imensă, împodobită cu o mulțime de flamuri, printre care recunoscu și flamura regelui racilor. Ce se întâmpla dacă ultima ei șansă de salvare se dovedea o greșeală? Dacă regele peștilor era prieten cu regele racilor? Dacă ceva poate să meargă rău, de ce ar merge bine, se dovedi a fi un proverb care funcționa de minune în lumea peștilor. La masa care se întindea pe toată lungimea sălii, erau prezenți zeci de invitați, printre care și regele racilor, care, de cum o văzu, se ridică strigând:
- Prindeți-o! E prizoniera mea!
Stela nu apucă să scoată măcar un sunet. Nici măcar nu reuși să vadă capătul mesei, în care stătea regele peștilor. Fu înconjurată și se trezi cu mâinile legate la spate. Steluțele ei de mare fură călcate în picioare de gărzi. Împinsă din toate părțile, ajunse în fața stăpânului Palatului de Smarald, în dreapta căruia îl zări pe tânărul cel înalt datorită căruia intrase se afla acum în acel loc. Regele peștilor avea o pereche de mustăți subțiri și lungi, care se unduiau în față, amenințătoare. Stela auzise că în acele mustăți stătea toată puterea regelui peștilor, așa încât încercă să nu calce pe ele când fu îmbrâncită spre el.
Regele racilor se ridică de la masă și pluti repede către ea, agitându-și cleștii prinși de încheieturile brațelor. Stela privi cu disperare către tânărul căruia îi povestise necazul ei. Acesta se aplecă la urechea regelui peștilor și îi șopti ceva. Mustățile regale se mișcară în direcția Stelei și o cuprinseră peste brațe, într-o strânsoare care aproape o sufocă.
- Vreau să aflu de ce e prizoniera ta această domniță, Racule?
Regele racilor se înroși atât de tare la față că aproape nu se mai deosebea de mantia pe care o purta.
- A furat din palatul meu!
- Ce a furat?
- Un inel magic, îl puteți vedea pe degetul ei!
- E inelul meu, strigă Stela, încercând să-și smulgă brațul drapt din strânsoarea mustăților care acum îi cercetau mâna. Mi-a fost dăruit la naștere de nașa mea, Zâna Scoicilor!
- Ce convenabil, clămpăni regele racilor din clești, Zâna Scoicilor e demult spumă de mare, nu are cine să susțină minciunile tale!
- Eu nu mint! Eu sunt stăpâna stelelor de mare care nu mint niciodată, dar niciodată!
- Ești o hoață și o mincinoasă!
- Ai grijă ce scoți pe gură, îl avertiză regele peștilor pe regele racilor, fiul meu îmi spune că această domniță este aleasa lui, deci va fi nora și protejata mea!
Toată lumea se întoarse spre tânărul cel înalt aflat la dreapta regelui peștilor. Acesta se ridică de la masă și se apropie de regele racilor.
Va trebui să demonstrezi ceea ce spui, altfel ar însemna că umbli cu lucruri necurate în Palatul de Smarald, iar peștii nu tolerează vrăjitorii, răufăcătorii și mincinoșii.
- Dacă voi demonstra, cer măritului rege al peștilor să-mi predea fata, pentru a fi judecată în Þinutul Racilor!
Dacă vei demonstra că inelul ți-a fost furat de această domniță, așa va fi, acceptă mustăciosul stăpân al peștilor, nu voi accepta să intre în familia mea o hoață! Până atunci, însă, copila va rămâne în Palatul de Smarald, alături de Somn, întâiul meu născut, iar inelul va rămâne sub paza mea.
Până să înțeleagă mai bine ce se întâmplă cu ea, Stela rămase fără inelul pe care mustățile i-l scoaseră de pe deget. Regele peștilor îl învârti câteva momente studiind împletitura aurie și steaua de mare incrustată în el, după care îl trecu prin lanțul gros pe care îl purta la gât, întorcându-se la masă. Îi făcu semn Stelei să se așeze alături de Somn.
- Ai gătit bine! Dacă vei deveni nora mea, ție îți va reveni sarcina de a administra bucătăriile regale. Ce spui?
Stela privi tremurând în ochii rotunzi și sticloși ai regelui peștilor. Îi era teamă de el, chiar dacă se spunea că niciodată marea nu avusese un rege mai înțelept și mai cinstit.
- Cum vă e voia, șopti abia auzit, emoționată și mai mult de prezența tânărului prinț al peștilor în stânga ei.
Mulțumit de răspuns, regele peștilor făcu semn mesenilor să se întoarcă spre platouri și să continue masa. Stela nu putu înghiți nimic. Gândurile îi călătoreau înapoi în timp, pe vremea când tatăl ei, cavaler al Ordinului de Coral și mama ei, stăpâna stelelor de mare, mai trăiau încă, protejând-o de toate pericolele din mare sau de pe țărm. Copilăria ei frumoasă se încheiase odată cu furtuna aceea cumplită în care, încercând să salveze o corabie de pescari, părinții ei își pierduseră viața. Din acel moment, Stela preluase îndatoririle mamei sale, stelele de mare devenind singura ei familie. O urmau pretutindeni, mulțumite de grija pe care stăpâna lor le-o arăta. Fusese fericită până ce regele racilor se hotărâse să o ia de soție și începuse să o urmărească peste tot. Multă vreme nu reușise să ajungă la ea, pentru că, stelele de mare având ochi pe fiecare braț, reușeau să vadă în cinci direcții în același timp, așa încât racilor le era greu să se apropie de ele, iar inelul magic le călăuzea pe fundul mării pe niște trasee necunoscute crustaceelor. Fusese nevoie de magie pentru a o răpi, dar cu toate acestea, nu fusese supusă. Acum, simțea că mai avea puțin până ce urma să fie supusă într-un fel sau altul, fie de regele racilor, fie de regele peștilor. Avea nevoie să se gândească la o scăpare, dar cum să facă asta fără inelul ei?
- Nu mănânci?
Îl privi pe prințul peștilor, neînțelegând pe moment ce dorea de la ea. Era un tânăr cu trăsături frumoase și un început de mustață care anunța că, în ani, va semăna cu tatăl său din acest punct de vedere.
- De ce ai spus că sunt aleasa ta?
- Te-a deranjat?
O privea atent, iar în ochii săi, Stela văzu înțelepciune și liniște.
- Nu știu, ajută la ceva?
Somn râse ușor. Așeză câteva midii zemoase în fața ei și îi spuse:
- Ai nevoie de hrană. Vei gândi mai bine și vei avea mai multă putere.
Avea dreptate, desigur.
- Regele racilor îi va convinge pe toți că sunt o hoață și o mincinoasă, suspină Stela.
- Ești?
Fata abia se abținu să nu-i arunce mâncarea în cap la acea întrebare. Încet, mânia i se transformă în disperare, apoi în durere. Somn părea să citească corect toate stările prin care trecea ea și nu o mai asaltă cu alte întrebări.
- Nu sunt, răspunse ea într-un târziu. Nu-mi doresc decât să mă întorc în micul meu castel, să am grijă de stelele mele de mare și să fiu lăsată în pace. Nu am căutat să mint pe nimeni și nu am furat de la nimeni. Nu înțeleg de ce regele racilor m-ar dori de soție tocmai pe mine și de ce nu acceptă decizia mea.
- Nu înțelegi? Somn îi mângâie ușor conturul feței. Ești incredibil de frumoasă. Și eu mi-aș dori să te am de soție…
Stela își aplecă privirea încurcată.
-… doar că mie, continuă prințul peștilor, nu mi-ar face plăcere să îți forțez mâna și aș fi de-a dreptul încântat să îți dorești și tu acest lucru.
- Sunt atâtea sirene frumoase în mare…
- Niciuna nu este atât de minunată ca tine!
Nemaigăsind ce să-i răspundă și încurcată de felul în care vorbea cu ea, Stela privi către regele peștilor, observând că acesta îi privea fix, legănându-și mustățile.
- Tatăl tău ne privește, îi șopti prințului.
- Sunt sigur că e încântat de ideea de a avea o noră atât de frumoasă și pricepută.
- Te cam grăbești cu concluziile!
- Crezi?
Zilele pe care le petrecu Stela în Palatul de Smarald continuară în același fel în care începuseră, cu tachinări din partea prințului, cu priviri iscoditoare din partea regelui și cu mese nesfârșite, la care participau tot felul de invitați și de care ea trebuia să aibă grijă pentru a fi perfecte. Aproape că uitase de regele racilor când acesta își făcu apariția într-o zi la porțile Palatului de Smarald însoțit de două sirene și o întreagă armată de raci cu clești uriași.
- Am venit cu dovada, îl anunță pe regele peștilor! Aceste două sirene pot depune mărturie că au văzut cum mi-a fost dăruit mie inelul magic și cum mi-a fost furat de către stăpâna stelelor de mare.
- Așa deci, zise regele peștilor, să fie adusă Stela în fața mea, avem o judecată de făcut aici.
Somn o însoți pe fată în sala tronului. Ascultară amândoi ce avea Rac de spus. Stela nu-și putea lua ochii de la cele două sirene martore. Nu le văzuse în viața ei și chiar crezuse că le cunoaște pe toate sirenele mării.
- Ce ai de spus în apărarea ta, o întrebă regele peștilor?
- Eu…ezită Stela, ce să spun? Inelul mi-a fost dăruit de nașa mea…
- Ai mai spus asta, sări regele racilor.
Întristată, stăpâna stelelor de mare povesti cum trăise liniștită până ce Rac se hotărâse să o ia de soție, cum îl refuzase, cum fusese transformată în stea de mare, cum o găsise femeia cea sărmană și cum scăpase în cele din urmă din cutia în care fusese închisă.
- Și unde e acum femeia care te-a salvat, sări regele racilor?
- Aici eu pun întrebările, îl atenționă calm regele peștilor! Deci, unde e acea femeie?
Stela trebui să recunoască că nu știa unde dispăruse femeia.
- A dispărut odată cu apariția regelui racilor în casa ei.
- Asta e închipuire ta, sări din nou Rac, cum poți dovedi?
- Poate ai transformat-o, așa cum m-ai transformat pe mine.
Regele racilor râse în hohote:
- Eu am adus dovada, tu nu poți dovedi nimic din ceea ce ai spus!
Dovada ta sunt vorbele acestor sirene pe care nu le-am întâlnit în viața mea, se aprinse Stela.
- Ia să vedem, își întinse regele peștilor mustățile, care dintre cei doi minte? Racul a adus două martore care susțin că inelul i-a fost dăruit lui. Cine a făcut un asemena dar, întrebă brusc?
- Zâna sirenelor, zise regele racilor, mi l-a dăruit în semn de recunoștință pentru sprijinul meu la construirea noului ei palat, de aceea sunt aici aceste două sirene să depună mărturie.
- Și cum ți-a fost furat?
- Ea, arătă Rac către Stela, mi l-a cerut să îl privească, după care și l-a pus pe deget și a dispărut cu el.
- Așa, iar cele două sirene au fost de față și nu au putut-o reține.
- Nimeni nu s-a așteptat la așa ceva din partea unei domnițe, replică regele racilor, din ce în ce mai roșu la față.
- Sunt curios, zise regele peștilor, ce puteri are acest inel magic?
- Încă nu l-am încercat, mi-a fost furat înainte de a-l folosi.
- Ce puteri are inelul, Stela?
Fata tresări și privi mustățile care se unduiau în fața ei.
- Este condus de puterea gândului și luminează traseul pe care ți-l dorești, chiar dacă e vorba de căutarea unui obiect pierdut sau a unui drum secret.
- L-ai folosit?
- Da.
- Înainte sau după ce a fost furat?
- Eu nu l-am furat! L-am folosit încă din copilărie, când mi-am căutat părinții…
- Așa deci, păi unde dispăruseră?
- Au plecat în timpul unei furtuni să salveze un vas de pescari.
- Și i-ai găsit cu ajutorul inelului?
- Am găsit doar locul în care au pierit.
Regele peștilor scoase inelul de pe lanțul de la gât și îl plimbă de-a lungul unei părți de mustață, apoi de-a lungul celeilalte.
- Ce să facem, deci? Să-l desfacem în bucăți, să vedem dacă descoperim cui a aparținut de fapt, Zânei Sirenelor sau Zânei Scoicilor.
Regele racilor ridică din umeri, fiind sigur că un astfel de gest era inutil. Studiase inelul și în forma strălucitoare și în forma pietrificată, dar nu găsise nici măcar o zgârietură pe suprafața împletiturii sau pe steluța magică incrustată în aceasta. Stela, însă, își împreună palmele în dreptul inimii și începu să se roage:
- Te rog, nu, prea-bunule rege, este o moștenire și se va distruge.
- Altfel nu am cum să judec această pricină. Sau… dacă recunoști că nu îți aparține, atunci nu mai are rost să îl desfacem.
Stela amuți și își aplecă privirile. Pe trena rochiei sale verzi, urcau câteva steluțe de mare, fixând-o cu ochișorii lor umezi. Ezita între a lăsa inelul nașei să fie distrus și a renunța la libertatea ei, recunoscându-se pe nedrept prizoniera racilor.
- Deci, să-l desfacem!
- Nu, strigă Stela, nu e al meu, după care se prăbuși plângând în sughițuri la picioarele tronului.
Regele peștilor se ridică cât era de lung își flutură amenințător toate înotătoarele:
În Palatul de Smarald nu este permisă minciuna, strigă tunător! Iar acum am forțat o copilă să mintă pentru a-și salva darul prețuit, numai ca să pot afla un adevăr ascuns chiar de un rege. Racule, nu ți-a păsat de inel, l-ai fi lăsat făcut bucăți pentru că nu însemna nimic pentru tine, pentru că era al Stelei. Am judecat pricina și te găsesc vinovat de toate acuzațiile aduse ție de stăpâna stelelor de mare. Vei fi exilat și nu vei mai putea pătrunde în Þinutul peștilor fără voia noastră, dar, înainte de asta, vei transforma la loc toate viețuitoarele care au căzut pradă magiei tale!
Toți racii fură scoși din Palatul de smarald, sirenele recunoscură că, prizonierele racilor fiind, fuseseră obligate să depună mărturie falsă, iar Somn îi ceru mâna Stelei în fața tuturor peștilor. Când fata accesptă să îi devină soție, regele peștilor își întinse mulțumit mustățile, gândindu-se deja la mesele bogate și minunate pe care le putea organiza nora lui.
În nopțile cu lună plină, la stânca asemănătoare unui chip de om, cunoscută sub numele de Stânca Moșului, pescarii povestesc că apare o femeie neasemuit de frumoasă, care pare să caute pe cineva de-a lungul țărmului. Doar noi știm că Stela speră ca regele racilor să transforme la loc toate ființele care au căzut sub vraja lui și astfel, ea să o găsească pe femeia cea sărmană care a salvat-o din cutia îngropată în nisip. Eu am încălecat pe o scoică brună și am plutit pe mare să mai culeg încă o poveste bună.