agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4055 .



Scala Glasgow
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [grupex_2007srl ]

2015-10-24  |     | 



Îți propui sã scrii, cu mâna pe ceas, 10 minute. Este 13:52. Și numeri: un mort, un mort, un mort, în total 8 morți. Procurorii au declarat doar trei. Și faci un bilanț, pe repede-înainte. Cazul a explodat sâmbãtã. Locul? Un sat de câmpie, cândva nod de cale feratã. Tot cândva, de la o fereastrã cu gratii, priveai triajul și cocoașa de deal unde se legau vagoanele de marfã. Cum spui tu: își legau sufletele. Dacã aveai în mânã și o bucatã de zahãr-candel, se chema cã ești un copil fericit. Și tot pe repede-înainte: un sat, un sat, un sat, în total 5. Morți? 6 într-un sat, 2 în alt sat. Intoxicați cu alcool metilic. Zeci de oameni cãrați pe la spitale. Unii au început sã se rãreascã doar de câteva zile. Alții au început sã-și ia catrafusele, de pe lumea asta, încã din urmã cu douã luni. Iar polițiștii acum s-au prins cã e o intoxicare în masã. Derulatã în mod constant. Adrenalinã, nene, adrenalinã! Ți se umflã vena, îți spune Ia, cu i lung, un fel de Iia. Abia aștepți sã ajungi acasã și sã țipi, virtual: Bãã, dați-vã demisia! Toți!

Mesaj: Bunã ziua, M. Mai posteazã și tu ceva, cât sã vadã omu' cã trãiești. O zi fainã!

Ai stat 25 de minute, cu ochii pe ceasul afișat de telefonul tãu Nokia X1, un fel de dinozaur al telefoanelor mobile. În fața ta, la coadã, 8 persoane. Un singur ghișeu deschis. Oficianta, adipoasã, o chinuie tiroida, respirã greu, tasteazã și mai greu. Sã pleci, sã nu pleci?! Alte trei oficiante își fac de lucru. Una leagã niște plicuri. Alta își dã cu cremã. Sã-ți dai cu hemorzon, fã, îți vine sã-i scuipi! Facturi la Distrigaz. Cel ce plãtește numãrã de douã ori restul, bate bancnotele de ghișeu, le împãturește, niște mãrunțiș, în fața ta un nenișor trimite mandat poștal printr-un satuc din Suceava, Vicocu de Sus, doamnã, aia tasteazã, abia tasteazã, poate o sã și fete între timp, îi ia banii, se uitã pe mandat, domnule, ați greșit. Cum așa? Pãi ai scris destinatarul la expeditor și invers. Cine dracu sã priceapã, ãla?! Într-un final, ajungi fațã în fațã cu oficianta. Îi întinzi cuponul, ai un plic venit prin Prioripost, aia se apucã sã scotoceascã prin cele de format A5, doamnã, vedeți cã e un plic A4, aa, de ce nu spuneți așa, de-al dracu, smulgi plicul, o întrebi de ce nu se mai deschide un ghișeu când e atâta lume la coadã, nu mai asculți ce bâiguie, marș, fã!, în plic, Dominican Selection, Balmoral Since 1989, țigãri de foi, venite de pe lumea cealaltã. Sau, cum spui tu, dintr-o altã realitate. A ei.

Mesaj: Ești un fel de Eros Ramazzotti (el scrie cu un singur z), un Claiderman (Clayderman!) al poeziei dunãrene, dar cu multe artificii (cu a mare) kalașhnikov (cu c și fãrã h etc.) spre eternitate, puritate proprie deșanțatã la superlativ...

Era sã-ți stea pãrul pe moațe! Mesajul e de la Nespãlatul. În gurã are o adevãratã carierã de calcar. Poate asigura necesarul României pe urmãtorii 10 ani. Poet, spune el, doctorul certificã altceva: schizofrenie. Se tunde la aceeași frizerițã, tu îi spui simplu, Frizerița, asta se plânge cã doar ce a divorțat. O varã de-a ei a turnat-o masculului cã stã noaptea pe site-urile de socializare și cã agațã bãrbați. Ãla, normal, a luat foc. Iar ea are fața lungã. Și plinã de pistrui. Nu te atrage. Și-ți explicã: A dracu, ea vorbește? Lucreazã la un restaurant, îți spune numele, e rãu-famat, ea vorbește, care pleacã cu clienții și le face sex-oral, apoi vine și servește la mese cu muia-n pãr? Tunde și-i merge gura. E revoltatã. Și bãrbații ãștia o fac pe proștii. Te invitã la un ceai. Fã, mergi cu mine la un ceai? De ce sã mã invite la un ceai când ei nu vor altceva decât pizdã? Ce, nu e așa?! Vrea s-o aprobi, așa cã dai afirmativ din cap, dar cu grijã sã nu-ți facã ditamai cãrarea pe creștetul capului, mașina de tuns bâzâie, Frizerița bâzâie și ea. E tânãrã, e supãratã cã pânã și vecinul de spațiu comercial a aflat cã ãla a bãgat divorț. Cicã e bodiguard, pe nou. Paznic, pe vechi. Am ajuns țarã de paznici. Iar vecinul e un croitor bãtrân, specializat în tivit fuste. Și-i place sã bârfeascã. Frizerița se învârte-n jurul tãu, îți aranjeazã perciunii, tu stai cu mâinile-n poalã, nu vrei s-o atingi când se împinge pe lângã mânerele scaunului. Și-ți murmuri: Pãcat cã-i proastã...

Mesaj: Frumos periplu prin poemele poetului, totul se dezvãluie concentric având ca punct de pornire melancolia, apoi penduleazã între polul singuratãții și cel al echilibrului.
În schimb, nu ai mai scris un vers din secolul trecut, expiri cuvinte fãrã sens, / le desenezi cu umerii sub tavanul care te strânge, / esta noche es un faro que brilla bajo las olas, / hai sã ne socotim dupã vârsta pe care o mai avem de trãit, /sã învãțãm cã viața e o boalã teribilã, / se poate muri din asta, / dragostea e o boalã la fel de teribilã, și din asta se poate muri, /sã ne ținem în brațe / când nu ne mai putem suporta, / my darling is not responding...

Ești certat cu Ia. Exact, cu i lung. De douã zile. Ți-a spus cã pleacã, seara, cu 8, așa-i spui tu, deși la fel de bine-l poți numi Misionarul. 8 o iubește, ea nu. El e clar cã trece prin criza vârstei a doua. Ai trecut și tu prin asta. Te-ai vindecat. Și ce vrei sã fac, ți se lamenteazã, când și când. Dupã un timp, o întrebi unde a fost, 8 n-a vrut sã-i spunã unde o duce, ea îți rãspunde repezit: De ce vrei sã știi asta? Insiști. Îți rãspunde la fel. Mi-ai spus cã pleci cu 8, acum e firesc sã fiu curios sã știu unde te-a dus. O țineți un timp în felul ãsta. Pânã izbucnește: De ce vrei sã știi unde am fost sã facem dragoste?! Contabilizezi: cu 8, Ia face dragoste. În schimb, tu și cu ea din cealaltã realitate, vi-o trageți. Așa spune Ia. Ultima oarã ați fost la Venezia. A very stylish and elegant executive hotel, which provides the independent traveler with maximum comfort. Ați mâncat, pe fugã, câte un sandwich cu carne de vitã, la Subway, dupã care ați fugit în camerã. Cu ochii sticloși. De la ger. Sau de la nerãbdare. Înainte, ai avut grijã sã cumperi gel de duș, Nivea, suc Orange Juice Concentrate, Rafaello, apã carbogazoasã, perii și pastã de dinți, tot îți spune, hei, vreau Rafaello, îmi iei Rafaello?, rahat turcesc, Hacizade, Turkish Delight, rose and lemon. Ați dormit puțin. Extrem de puțin. La un moment dat, te-a trezit: Hei, sforãi! Te duci în baia îngustã, stai și fumezi acolo, sorbi dintr-o zeamã cu gust de cafea, o lași sã se linișteascã, arunci ocheade prin ușa întredeschisã, ea doarme de-a curmezișul. Cum spui tu: e un cocon în ceașafuri.

Asearã, ai adormit repede. Te-ai uitat la televizor, de fapt mai mult ai ascultat, asta pânã când, pur și simplu, te-a luat somnul. Niște unii vorbeau despre Muc cel Mic, care urmeazã sã vinã neapãrat anul ãsta. Și estimau ãia: Va avea între 6,4 și 7,8 maxim, pe scara Richter. Ai mai prins un Muc cel Mic, în '77, aveai aproape 8 ani, tot așa, erai adormit la ora aia, a fost undeva dupã 21:00, vinerea. Ai tãi se uitau la film, Dulce și amar, producție bulgãreascã. Și se purtau de parcã anterior nu se întâmplase absolut nimic. Tatãl avea, totuși, o fațã de vinovat etern. Cu douã zile în urmã, fusese program de apã caldã. Iar verișoara ta, Lina, venitã la voi, la oraș, a avut chef sã se bãlãceascã în cadã. Și ți-o amintești: puțin plinã, cu 6 ani mai mare ca tine, fațã rotundã, pulpe groase și degete ferme, puteau curãța un știulete de porumb uscat cât ai bate din palme. Iar el bãuse vin, vin de masã, te-a luat de ciuf, mergi fuguța și ia douã sticle, a bãut ce-a bãut, ați rãmas doar voi în casã, Lina era în cadã, se auzea apa curgând, stãteai sub masã și-ți fãceai temele, Ana are mere, apoi a început tãrãboiul, ai auzit strigãte din baie, te-ai dus repede sã vezi ce se întâmplã, Lina țipa, unchiule, ce vrei sã faci, unchiul, adicã tata, avea pantalonii în vine, vara tremura toatã, sãrise din cadã, avea sfârcurile negre, avea un smoc de pãr între picioare, tot negru, cârlionțat, plângea, a reușit sã-l împingã, s-a dezechlibrat și s-a prãvãlit peste chiuvetã, Lina a ieșit pe hol, despuiatã, te-ai tot uitat la ea, de ce dracului are pãr între picioare? Și de ce nu are puțã?! Și de ce țipã?!

Citești în Biblie, tipãritã sub îndrumarea și cu purtarea de grijã a Prea Fericitului Pãrinte Teoctist, cu aprobarea Sfântului Sinod, București - 2005, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române: Luca 3 - Și Iisus însuși era ca de treizeci de ani când a început (sã propovãduiascã), fiind, precum se socotea, fiu al lui Iosif, care era fiul lui Eli, fiul lui Matat, fiul lui Levi, fiul lui Melhi, fiul lui Ianai, fiul lui Iosif,..., fiul lui Matusala, fiul lui Enoh, Fiul lui Iaret, fiul lui Maleleil, fiul lui Cainam, fiul lui Enos, fiul lui Set, fiul lui Adam, fiul lui Dumnezeu.
Te luminezi: Adam a cunoscut iarãși pe Eva, femeia sa, și ea, zãmislind, a nãscut un fiu și i-a pus numele Set, pentru cã și-a zis: Mi-a dat Dumnezeu alt fiu în locul lui Abel, pe care l-a ucis Cain.
Biblia Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea, nedatatã: Adam s'a împreunat iarãș cu nevastã-sa; ea a nãscut un fiu, și i-a pus numele Set; "cãci", a zis ea, "Dumnezeu mi-a dat o altã sãmânțã în locul lui Abel, pe care l-a ucis Cain".
Esența e aceeași. Și te duci la Sfânta Evanghelie dupã Luca, pur și simplu. Citești acolo cã, pe locul denumit Cãpãțânii, Iisus a fost însoțit, printre altele, de 3 femei: Maria Magdalena, Ioana și Maria lui Iacov. "Și era acum ca la ceasul al șaselea, și întuneric s-a fãcut peste tot pãmântul pânã la ceasul al nouãlea". Îți imaginezi un tablou: Iisus, în plin supliciu, bãtut în cuie pãtrãțoase, vechi, ruginite, cu coroana de spini pe cap, un INRI pe o tãblițã deasupra și pe Maria Magdalena fãcându-i sex-oral. Eli, Eli, lama sabachthani? Iadul te mãnâncã!
Te gândești cã-ți batjocorești credința cum și alții batjocoresc credința altora. Și sunt împușcați pentru asta. Mama ta nu te-ar fi împușcat. S-ar fi mâhnit. Ceea ce ar fi fost cu mult mai rãu.

Mesaj: Ia, ce îți dorești de ziua ta?
Rãspuns: O inimã.
E clar, iar are tensiune.

Nespãlatul te roagã sã-l ajuți, mâine, cu o mașinã. Se duce sã-și ia ajutoarele primite de persoanele defavorizate. Ulei, x litri, fãinã, x kilograme, macaroane, biscuiți, paste, conserve de carne. Și altele. Și cã nu le poate cãra pânã acasã. Adicã la camera lui de nefamiliști, transformatã într-o garsonierã confort 3. Sau 4. Ai stat și tu în ceva asemãnãtor. Hol de 1 metru pãtrat, o baie, adica grup sanitar și chiuvetã cu apã care curenteazã, o camerã de 7 metri pãtrați. Și încã nu ai uitat ce înseamnã sã-ți fie foame. Nemâncat, cel mai mult ai stat 5 zile. În a 6-a zi, te-ai dus pe prival și-ai prins doi pești. Doi carași ca palma. I-ai înfulecat cu tot cu oase.

Îl mai suni și tu din când în când. Ceva de genul de Paște și de Crãciun. Atunci îi duci vin, Motonel, un lichid de o culoare îndoielnicã, ambalat la PET, oase garf, de cele mai multe ori afumate, orez și pâine. El te invitã, așa spune, în casã. Refuzi de fiecare datã. Dacã el pute ca o hazna, la el în casã nu are cum sã miroasã a apã de trandafiri. Ai mai fost în case sãrãcãcioase. Ai dat peste una tot într-un sãtuc uitat de lume. În prima odaie, vorba vine odaie, ceva construit din cartoane, din prelate electorale, ți s-a spus cã e bucãtãria. Un aragaz, câteva oale, un pãtuț. Acolo dormeau, spunea mama, bãieții. Adicã doi mucoși. Cel mare merge la școalã, clasa a III-a. Blond, pistruiat, cu șosete din praf. Ha! Îl cunoști atât de bine! În cealaltã odaie, tot micã, tot întunecatã, abia încap un pat, un televizor conectat la o antenã satelit și un dulãpior plin cu boarfe. Numeri: un copil, un copil, alt copil. Sunt 6. Fetele dorm cu pãrinții. Deci, în patul ãla, cu arcurile sãrite, se înghesuie 4 copii și 2 adulți. Ea e casnicã, el e cioban. Pânã sã-ți faci curaj sã pãtrunzi în ceea ce femeia aia-i spune casã, o guralivã, cu mâinile în solduri, îți urlã de peste un gard: Bããã, nu intra! Te umpli de pãduchi! Dai roatã prin sat și te oprești la școalã. Asta ți-a rãmas în minte, ce au scris copiii pe un perete: Ardei umplut cu întuneric. Îi întrebi ce au mâncat de prânz. Cartofi prãjiți. Cu carne. Tocanã de cartofi. Cu carne. Ciorbã de legume. Cu carne. Și-l crezi pe Nespãlat când ți se plânge cã nu a mâncat de 3 zile. Și cã știe ce are sã facã. Se duce la spital, poate se îndurã careva sã-i facã o perfuzie. Și ce zici cã avem la cinã?! Ceva extrem de bun! Glucozã. Douã flacoane.

Tot în sãtucul ãla uitat de lume ai ajuns, odatã, și pe la miezul nopții, în același timp cu procurorul. Știi cã se fãcuse vinul. Încã mai puteai merge în cãmașã cu mânecã scurtã și în bermude și papuci. Pânã acolo, ai privit prin parbriz cum se însera. Și cum ardea câmpia, din loc în loc. Cã nu mai stã nimeni sã adune paie. E o cheltuialã inutilã. Cel mai simplu e sã pui foc la aria unde ai treierat grâul. Ai ajuns undeva dupã ora 22:00. Ea încã zâmbea din fereastrã, ca o gutuie. De fapt, numai capul ei. Restul corpului era la câțiva metri, prãbușit pe podea. În întunericul ãla ireal, ai redescoperit stelele. Ai privit în sus, iar ele erau acolo. Mari, ude. Pulsau. Ți-ai spus cã printre ele e și Dumnezeu. Un mic punct. Un mic cap zâmbind de la o fereastrã. Ca o gutuie. Oamenii au nevoie de Dumnezeu pentru cã: 1. fãrã el devin anxioși; 2. au nevoie de un complice; 3. trebuie sã fie cineva vinovat. Așa a vrut Dumnezeu!

Șofer 2. - Șefule, orașul ãsta e de cãcat. Unde dracu sunt oamenii?
Te uiți pe strãzi, din goana mașinii. Cenușiu, cenușiu, cenușiu. Nu e cer. E doar o pâclã. Apãsãtoare. Și-așa e: nu sunt oameni. Nici umbre.

Primești date de la instituția care se ocupã cu protecția copilului. Anul trecut, aici, s-au cumpãrat 121 de teste de sarcinã. Contribuabilii au scãpat ieftin: dacã se achiziționau prezervative?! Și de ce nu-i învațã pe adolescenți metoda coitului întrerupt? Sau a calendarului?

Tot aici ai prins o poveste ciudatã. O fatã, luatã de asistentul maternal de la vârsta de 9 luni, la sfârșitul lunii trebuie datã altcuiva în plasament. Fata, între timp, a fãcut 16 ani. Iar motivul e unul cât se poate de cinic: asistentul maternal, de care copilul s-a atașat emoțional, a ieșit la pensie. A împlinit vârsta de 63 de ani, așa cã trebuie sã iasã din sistem pentru a face loc altor asistenți maternali mai tineri. Cum ar veni, fata respectivã poate fi plasatã oricui, important e ca ãla sã nu fie ieșit la pensie. Cã și fata aia e un fel de unealtã, poate fi datã de la o generație la alta, în funcție de cine rãmâne salariat. Te-ai dus sã vorbești cu fata. I-ai spus sã-și ridice mânecile. Nu avea urme de tãieturi. Nu-ți mai dai seama de ce aveai în cap faptul cã a încercat sã se sinucidã. Telefoane. Drumuri. Ai ajuns la tutore, adicã la directoarea care crede cã protejeazã copiii abandonați. Doamnã, aveți o atitudine greu de înțeles. Mã mâhniți. A dat din umeri. Ai fi vrut sã-i spui altceva: Pe lumea asta, oamenii mai și îmbãtrânesc. În 16 ani, unii îmbãtrânesc berechet! Cã așa sunt oamenii, cretino! Se nasc, copilãresc, învațã alfabetul, devin adolescenți, tineri, maturi, fac copii, cresc copii, ajung la vârsta a doua, îmbãtrânesc și mor, în pula mea, în cele din urmã!

Nu reușești sã-ți amintești ce ți-a cerut Dia: Sã nu te... Sã nu te ce?! Asta nu reușești sã-ți amintești. Au trecut câțiva ani de-atunci. A folosit un termen din dicționarul urban, unul ciudat, nu înțelegi de ce nu l-ai reținut. Știi cã înseamnã sã nu te transformi în ceva comun, într-un individ ca toți ceilalți, anost, cu o privire de om viclean, șmecher, dar care nu are nimic, dar absolut nimic de spus. De transmis.
Te gândești cã vorbești cel mai mult mai ales atunci când taci.

Tot așa: nu reușești sã-ți amintești numele unei plante perene, care crește peste tot prin câmpie. Nu e golomãt, scai tãtãresc nici atât, nu e mãcriș, nu e pãlãmidã, nu e știr, nu e cãprițã. Crește micã, atât cât sã poatã ascunde o vrabie, cu frunze în formã de limbã de gușter. Face semințe albicioase, apoi verzui, prin iulie, cafenii puțin mai târziu. Când erau verzui, le adunai în pumn. Erau cât o boabã de piper. Una, una, una. Pânã fãceai de-o îmbucãturã. Apoi mestecai cu furie. Sora ta cea mare aduna și ea. Mai vrei? Mai vreau. Acelor semințe le spuneați pâinici. Și mâncai multe. O groazã de pâinici. În loc de pâine.

Te sunã Boschet. De pe telefonul unui nu știi cine. E sãritor, mereu te întreabã: Nu ai nimic pentru mine? Adicã ceva de lucru. Sã dea cu o cârpã pe caroseria mașinii. Sã-ți ducã gunoiul. Sã-l trimiți la cimitir, sã dea cu sapa în locul unde o sã dormi tu mult și bine. La nesfârșit. Pânã la învierea morților. Unde ai de gând sã plantezi și un liliac alb. Ai pus deja trandafiri cãțãrãtori. Ce zici?! Și Boschet zice sã-i dai mãcar 2 bãnuți, sã-și ia pâine. Tu știi cã minte, își cumpãrã un lichid ciudat, cu gust metalic, vândut prin bodegi și botezat vodkã. Un pahar, un pahar, alt pahar. Sunã și cere pe unde poate. De când l-ai vãzut plin de bube, el a spus cã sunt fãcute pe stres, de nemâncare, de sãrãcie, cã așa a zis și doctorul, eviți sã mai dai mâna cu el. Nu se spalã. Nici nu are cum. Stã la etajul 4, într-un bloc vecin, are pãturi puse în loc de geamuri, niște cartoane la altã camerã, la el nu ajunge apa curentã, nu ai habar la ce gãtește sau dacã gãtește. Are și barbã, deasã, nu o dã jos pentru cã și o lamã costã suficient de mult pentru el. Nu-și permite sã-și cumpere un aparat de ras câtã vreme costã cât un pahar din lichidul ãla cu gust de metal ruginit. Când ai spart prin casã, l-ai pus sã care saci întregi cu moloz. Se opintea, cobora scãrile în vitezã, le urca la fel. Spune cã în zilele alea a fost și el sãtul de-adevãratelea. L-ai cãutat și tu. I-ai spus sã mai ia 4 bãieți la fel ca el. I-ai îmbrãcat ca de carnaval. Le-ai dat fluiere. Suflau în ele și râdeau cu gura pânã la urechi. Le-ai dat și pãlãrii, cu borul larg. Viva el Mexico! Viva la Revolucion! Și ai avut grijã sã-i îmbeți. Le-ai pus o barcã gonflabilã în brațe și i-ai dus în mijlocul unei mulțimi furioase. Care spunea cã, la votul urmãtor, trebuie sã iasã partidul cu doctrinã de stânga. Și te simți vinovat de atunci. Nu-i uiți figura speriatã. Bãã, vã omor! Sã-i omorâm! Boschet e cel care ți l-a inspirat pe Filip. Pe Filip cel Bun. Ai zis sã scrii continuu despre el, sã-l arãți lumii, sã fie descoperit, bucatã cu bucatã. N-ai reușit sã duci proiectul ãsta pânã la capãt.

Dacã e întuneric, e simplu: poþi sã-þi subþiezi ochii pânã când aceºtia devin un fel de brici care emite luminã. ªi stai aºa ºi te concentrezi: se va face luminã, se va face luminã. Sau te crezi pisicã ºi-þi spui cã tu poþi vedea ºi noaptea. Aºa cã te concentrezi iar: poþi vedea sau nu? Dar nu mai aºtepþi sã te dumireºti care e adevãrul. În fond, ºi cu pisica asta, futu-i morþii-n cur, ea are nouã vieþi, pe când tu ai numai una. ªi mai iei un gât de bere, Skol, sã þi-o scol, e normal sã te apuce râsul, iar Laura sã te priveascã miratã. Aºa simþi tu, cã te priveºte miratã. Pânã ºi Dumnezeu, care e mai mare decât o pisicã, avea ºapte biserici, chiar dacã se dãdea el cel dintâi ºi cel de pe urmã. Deci: avantaj pisica! Sau, ºi mai simplu, prin podea, auzi televizorul vecinului de dedesubt. Sunetul înseamnã neapãrat ºi luminã, e ca fumul ºi focul, ca cioara ºi parul, ca sãrãcia ºi pãduchii.
- Ei, ia te uitã, Ovidiu ºi Miruna!... Ce þarã micã!... Câteva mese. Ah, fantastic de bine arãtaþi amândoi! Mai rar în zilele noastre un cuplu atât de reuºit!
Pe aceastã replicã, iatã, vezi cum se lumineazã camera. Sunt patru pereþi, plini de umbre. Aºa îþi place sã crezi, însã tu ºtii foarte bine cã e mucegai. Evident cã te apucã tusea. ªi tuºeºti aºa, vreme de douã minute. O ghiceºti pe Laura cum stã chircitã-ntr-un colþ. Îi e foame. ªi þie îþi este foame, dar nu atât de tare, ai burta umflatã, e bunã berea asta, Skol, sã þi-o scol.
- Domnule Puiuþu, îmi pare rãu, nu pot sã merg mai departe, e sub demnitatea mea.
- Demnitatea ta?! La banii tãi, tu-þi permiþi sã ai demnitate?
ªi-þi faci socotelile, rapid-rapid, sã vezi câþi bani ºi câtã demnitate ai avut azi: 10 lei de la vãrzar, cã l-ai ajutat sã descarce un camion de varzã, e bunã varza, era de Dâmboviþa, omul s-a oferit sã-þi dea ºi þie douã, dar nu ai vrut sã te cari cu ele, la aºa ceva îþi trebuie ºi ulei, dar ºi pâine, cã doar n-o sã mãnânci varzã crudã, cã nu eºti iepure. Însã, uite, era bunã acum, Laura nu mai se strângea de burtã ºi nu þi se mai agãþa de pantaloni, tatii, mi-e foamee, ai rabdare, fã! ªi-apoi, la ce o gãteai?! ªi cine dracului stãtea sã gãteascã, la ora asta, varzã, chiar dacã aveai aragaz? ªi-aragazul ãla cu ce merge, cu aer? Baþi din palme ºi-þi vine, direct pe geamul de la bucãtãrie, un duh cu o butelie-n braþe. 10 lei înseamnã doi litri de bere ºi 4 þigãri, luate la bucatã. Cum ar veni, dimineaþa a fost nemaipomenit de bine. Aºa simþeai tu atunci, cã ziua asta va fi minunatã! Dupã care ai dormit pânã spre amiazã, iar Laura s-a jucat în camera cealaltã, pe salteaua unde a bolit mã-sa, fut-o-n cur moartã! Mare ºtoarfã!
Abia spre searã ai coborât scãrile, cu fetiþa agãþatã de tine. E frumoasã broasca! Dai ocol pe la magazinele din cartier, bunã-ziua, doamnã, sã vã mãtur prin faþã? Iar doamna, plictisitã, îþi face semn cã nu. Insiºti: Nu vreau bani, mãcar un pachet de biscuiþi, pentru asta micã. Iar aia, doamna, se uitã acru: Scuteºte-mã, bã! Dar Laura ºtie lecþia: Doamlã, tati face lunã, vã log. Iar proasta pune botu', cine vrea sã vadã o fetiþã de 5 ani cum se milogeºte? I-ai cerut mãtura ºi ai ridicat tot praful, cale de douã scãri de bloc. La schimb, ai primit un borcan, Arovit, dulceaþã cãpºuni, fondat 1942, expirã la 9 septembrie, adicã fix acum 10 zile, dar e taman ce are nevoie Laura la ora asta, cã tot se smiorcãie ea cã nu mai poate de foame. Deci atâta demnitate ai avut, azi: 10 lei. Plus sticla asta de bere, Skol, sã þi-o scol, datã de vecinul de la 3, ãla cu televizorul cu sonorul dat la maxim, e bãiat deºtept ãsta, ºtie cã sunetul înseamnã ºi luminã, e ca fumul ºi focul, i-ai spãlat maºina, þi-a pus o cârpã-n braþe, þi-a dat o gãleatã cu apã, Filipe, sã fie lunã, bã, iar îþi subþiezi ochii, poate se face luminã, cum stai aºa, pe o parte, pe preº, aºteptând sã nu mai chiþãie asta micã ºi sã poþi dormi, sã vinã o altã zi în care totul va fi altfel. ªi broasca prinde curaj. Tu-þi dai pantalonii jos, îi arunci în cealaltã parte a camerei.
- ªi zici cã þi-e foame, fã? Cine are cel mai bun tatã?
Iar broasca spune cã ea are. Desfaci borcanul cu dulceaþã expiratã, te freci uºor pe coapse, mai iei un gât de bere, bunã berea asta Skol, sã þi-o scol, ºi chiar þi se scoalã, bagi degetele în borcan ºi te ungi bine-bine de tot, îþi dai ºi la coaie, dupã care-i faci semne Laurei cã poate sã vinã ºi sã lingã absolut tot.

La proza asta, un cretin te face atent cã scrii "la banii tãi". La-ba-nii-tãi! Cum sã-i explici amețitului cã este un citat din "Filantropica" lui Nae Caramfil? "Mâna întinsã care nu spune o poveste, nu primește pomanã!"

Ia, cu i lung, aproape de miezul nopții: Mi-e rãu, am tensiune și atac de panicã.

Folosește ceai de valerianã în loc de Xanax, tu-i spui pe denumirea științificã, alprazolam, iei și tu, jumãtate din doza minimã, 0,25 împãrțit la 2, nu trebuie administrat în monoterapie, ci în combinație cu un depresolitic, îți dã dependențã, tu folosești cu Fevarin, comprimate de fluvoxaminã. Scrie așa: Acționeazã prin inhibiția specificã a recaptãrii de serotoninã în neuronii de la nivelul sistemului nervos central.
Îndrãgostiții au nivelul de serotoninã cu 40 la sutã mai scãzut decât al subiecților normali. Mai puținã serotoninã, mai multã dragoste. Strigi și tu: Inhibați serotonina, bãã!

La tine, depresia a venit în urmã cu 10 ani. Nu știai ce e aia. Credeai cã e ceva care te întristeazã, ca pe fetele mari pãrãsite de iubiții plecați în armatã. Și rãmași pe-acolo. Și, pur și simplu, dintr-o toanã, te apuci sã-ți secționezi venele. Pe lung, ca sã fii sigur.
Mãcar sã fi fost atât de simplu. Mergeai pur și simplu și, preț de o fracțiune de secundã, creierul tãu afișa off. Realizai cã în clipa aia n-ai mai fost prezent. Nicãieri. Te mirai cã rãmâi în picioare. Și plecai mai departe. Te-ai întrebat, dar nu insistent: Ce dracu e asta? Apoi ai început sã te simți din ce în ce mai obosit. Citeai. Literele fugeau din carte, de pe monitor, de pe ziare. Nu realizai când te fura somnul, nu îți dãdeai seama dacã ai dormit. Sau dacã ai dormit vreodatã. Primul medic a zis cã e anemie. D, B12. Calciu. Al doilea medic, neurolog, ți-a dat Betaserc, un medicament pentru vertij, i-ai spus cã ai stãri de amețealã, uneori de leșin iminent. Ai stat, înainte, sã aștepți. În fața ta, un cuplu, la vârsta a doua. El avea fațã de spãșit. De vinovat etern. Ca taica-tu. Așa arãtai și tu. Ea, în schimb, avea gușã și mãrgele. Au intrat și ai ascultat, din sala aia micã de așteptare, cei dinãuntru vorbeau destul de tare, era suficientã liniște ca sã poți auzi. Cucoana plângea. Plângea în hohote. Ți-o închipuiai cum îi tremurã gușa, cum îi saltã mãrgelele.
- Domnule doctor, nu i se mai scoalã pula.

Lucrezi în neștire. Scrii, așezi, trimiți pe e-mail, la tipografie, ceea ce tu numești Bãlãria. Bãlãria asta îți asigurã traiul zilnic. 500 de exemplare, cu vânzãri de care îți este rușine. Nici nu-ți mai amintești când ai mai fãcut o ediție care sã se vândã în 20.000 de exemplare. La începutul presei libere, se tipãrea orice. Se citea orice. Se vindea orice. Publicații cu denumiri șocante: Țâțe, Y love you, Șic, Silicoane, Balcoane, Prostituția. Scoteai o ediție și-ți luai televizor color, Telecolor 5601, fabricat la Electronica. Mai scoteai una și-ți luai și videoplayer. Cum ar veni, ajungeai la standardul de viațã al fotbaliștilor de top din campionatul intern. Se tipãrea cu litere times, cu corp 8. Uneori și cu corp 6. Spovedaniile unei prostituate. Se inventau povești, se decupau fotografii din reviste deocheate din Occident, dacã puneai un sfârc pe prima paginã, succesul comercial era garantat. Sau anunțai cã publici lista cu foștii colaboratori ai serviciilor secrete. Puneai un titlu de acest gen, cu litere mari, cu corp 36. Sub el, cu litere de 6, scriai așa: Amãnunte în numãrul viitor. Se înghesuiau berbecii sã cumpere maculatura. Se prindeau târziu cã au luat plasã. Așteptau cu sufletul la gurã numãrul viitor. Scriai nume la întâmplare, luate din cartea de telefoane. Se fãceau scenarii. Popescu. Ion Popescu. Fiecare avea un vecin care se numea Ion Popescu. Adrenalinã, nene, adrenalinã, vorba Iei. Tu zici invers: Bagã-i în draci!

Rememorezi: Nu-ți pui întrebãri. Nici cum te-a gãsit, dar nici de unde știa cã azi e zi de salariu. Ești la masã, în zețãrie, și-ți turuie gura. În fațã, ai un teanc de șpalturi, de pe care citești cât poți de repede, șeful e în dreapta, lângã scaunul tãu, și se uitã pe manuscrise. Sunteți de rând, la corecturã. Și, normal, nu îți pui întrebãri: Cum dracu se face cã, de la un timp, numai tu și șeful sunteți de rând, la corecturã? Citești și, în același timp, bați în masã, cu vârful pixului, semnele de punctuație: virgula e o singurã ciocãniturã, douã puncte sunt douã ciocãnituri, punctul și virgula înseamnã o ciocãniturã scurtã urmatã de o alta, oarecum prelungã. Apoi intrã Jeana, zețãreasa, grasã, asudatã, și-ți strigã: Vezi cã te cautã tac-tu! Mai apuci sã arunci o ocheadã fetei de la linotip, e dincolo de geamuri, acolo e sector periculos, se lucreazã în mediu toxic, așa cã toatã secția unde sunt puse mașinãriile, vechi de 50 de ani, rusești, e înconjuratã cu un perete de sticlã. Lângã ușã, e agãțatã o tablã: Laptele se dã la ora 10:00. Îi faci un semn șefului, ca și când i-ai spune s-o lase moartã.

Mesaj: Accident rutier soldat cu o victimã încarceratã, DJ201B.

El n-a intrat în curte. Poate cã știe și de ce. Și tu, când ai pãtruns prima datã dincolo de gard, n-ai apucat sã faci trei pași cã te-ai trezit apucat de glezna dreaptã. Javra te-a mușcat fãrã ca mãcar sã latre. Dar au lãtrat ceilalți: Marș, fir-ar mã-ta dracu! În ziua aia ai mers șchiopãtând. Așa cã ieși dincolo de poartã și te uiți prin el. Simplu, fãrã nici un fel de întrebãri. În fond, ce sens are?! Nu-ți spui cã au trecut 10 ani de când nu l-ai mai vãzut. E mic, e slab, atâta distingi, parcã îl suge pãmântul. Ce faci, bãiete? Nu-i rãspunzi; privești așa cum ai obiceiul, de la un timp: prin el, prin lucuri, prin pereți, prin toți ceilalți oameni. Se apucã sã-ți îndruge o poveste, cum cã vremurile sunt grele, cã nu are de treabã, cã ar vrea sã-și facã pașaport și cã va pleca sã lucreze undeva, prin Ungaria. Cã a auzit el cã acolo se câștigã bani frumoși.Turuie și el, iar tu, atent, în timp ce vorbește, apeși pe capãtul pixului, vârful pastei iese-intrã-iese, ca și când ai bate semnele de punctuație din propozițiile care-i ies pe gurã. Înțelegi, într-un final, cã vrea bani. Mai precis, 4.000. Asta înseamnã sã mai rãmâi tu cu 200 și cã urmeazã sã te descurci, toatã luna, cu o astfel de sumã. Dar nu îți pasã. Vrei doar sã nu-l mai vezi, sã plece, sã disparã așa cum a fãcut și pe vremea când încã erai un copil. Și când singura masã, pe zi, erau douã felii de pâine cu brânzã. Bagi mâna în buzunar. Îi vezi doar palma întinsã. Tremurã. Și-i numeri 4.000. O sutã, douã sute și tot așa, pânã la suma pe care ți-a cerut-o. Sã n-ai grijã, vin și ți-i aduc! Și-și îndeasã ghemotocul de bani în buzunarul de la spate al pantalonului. Acum te uiți cã fluturã pe el. Te uiți la el în timp ce-ți întoarce spatele și calcã repezit. Da, uite, semãn la mers cu el. Și iar nu-ți pui întrebãri: Oare la ce mai semãn cu el? Oare la ce?? Dupã care apare șeful și te ia pe dupã umeri: Puștiule, hai sã mâncãm. Înțelegi vag cã sunteți invitați la o colegã acasã, stã aproape, puștiule, zice cã are mâncare de cartofi, cu sos. Adicã fix ce mâncai tu, când erai mic, pe vreme când te țineai de poala mã-tii, în vreme ce ea deretica prin spitalul ãla de psihiatrie, din mijlocul câmpiei. Mâncare de cartofi, cu sos, înainte sau dupã Haloperidol? Asta n-ai reușit sã știi nici acum. Cum e mai bine, antipsihoticul se ia înainte sau dupã masã?

Mesaj 1: Și-am cumpãrat cutia aia cu atâta bucurie.Îmi imaginam mirarea ta și nerãbdarea cu care desfãceai plicul, curiozitatea și plãcerea cu care le-ai mirosi, așa cum am fãcut și eu.
Mesaj 2: 100 de kilometri mai puțin ar fi fost atât de mult...

Te uiți pe cutie: Balmoral - Domenican selection. Cigars for connoisseures who appreciate authentic quality and on adventurous spirit...
Tutunul dãuneazã grav sãnãtãții.

Fumezi 30 de țigãri pe zi. Kent 8. Scurt. Și tușești. Folosești Ventolin, un bronhodilatator, douã pufuri seara, înainte de culcare. Și-ți amintești cã ai vãzut bolnavi de cancer. În plinã metastazã. O astfel de vecinã folosea un aparat de respirat, conectat la prizã, Respironics. Stãtea așa, de câteva zile, aproape nemișcatã, într-un pat a cãrui saltea îi luase forma trupului. Când și când, scotea un geamãt înfundat. Aveai douã lumânãri în mânã. Neaprinse. Tu. Un vecin, un vecin, alt vecin. În final, a venit și bãiatul acesteia. Un hãndrãlãu. Amețit de bere. Și n-a mai rãbdat:
- Ce dracu nu moare, cã deja pute a cadavru!

Ajungeți la colega de redacție. E brunetã, râde cu gura pânã la urechi la orice glumã fãcutã de șef. El, când intrã în apartament, cântã: Adio, dragã Nelo, eu plec, se face searããã... Ea, evident, râde. Hai, intrați! Mã scuzați cã sunt singurã. Tu ridici din umeri: adicã de ce sã o scuzãm cã e singurã? Dacã era și soțul, care era problema? Mergeți direct în bucãtãrie. Ea cotrobãie dupã farfurii, apoi, brusc, se întoarce aproape speriatã. Tu crezi cã a atins vreo blanã de șoarece, îți spui cã trebuie sã aibã șoareci în apartamentul ãla vechi, cu mobile grele, dar uimirea îi trece extrem de rapid, într-o fracțiune de secundã. Râde, iar, cu gura pânã la urechi. Se speriase cã și-a dat seama cã nu are ceapã, cã mâncarea de cartofi, cu sos, nu poate fi înfulecatã altfel, iei o lingurã de cartofi, înmoi pâinea în sos, apoi muști din ceapa cãreia i-ai tãvãlit vârful prin sare de masã. Ei, da, asta problemã! Dar existã soluții pentru orice. Puștiule, dã o fugã și vezi pe unde gãsești niște ceapã. Așa cã tragi ușa apartamentului dupã tine, oh, ce bine, îmi cer scuze, soțul nu e acasã, apoi revezi întreaga scenã cu uimirea ei cã nu are ceapã, vezi și când îi face șefului cu ochiul, iar ție nu-ți mai rãmâne decât sã pleci, agale, spre tipografie. Te gândești, pe tot drumul, la fata de la bibliotecã. Și ea râde când te vede. Dar nu râde cu gura, râde din ochi. Are ochi de vrãjitoare, sunt de un albastru nebun. Te-ai fãțâit pe la ea, i-ai tot cerut colecțiile ziarelor vechi, sã vedem ce scriau dinozaurii, cum le spui celorlalți colegi de redacție, dai filã cu filã și gãsești pagina culturalã, Omagiu Pãrintelui Iubit, și te apuci sã citești fiecare rând: Din neam ales, de vițã strãmoșeascã, / E omul care e erou între eroi, îți vine sã verși, dar bibliotecara, cu ochii nebuni, e în spatele tãu, râde din tot albastrul din iriși. Îi vezi obrazul de un alb ireal, îi simți parfumul și-ți spui cã trebuie sã fie levãnțicã, da, fata asta doarme sub pernã cu flori de levãnțicã. Apoi, curajos, îi vezi buclele, cu pãr sârmos. Te gândești cã tot așa trebuie sã-l aibã peste tot, da, și jos trebuie sã aibã pãrul la fel, sârmos, creț, negru, ea îți pune mâna pe umãr și te întreabã cu un aer nevinovat: N-ați obosit, domnule reporter?

Mesaj: Unde e ciucalata mea??

Într-un târziu, dupã ce tu ai terminat de corectat toate șpalturile din fața ta, se întoarce și șeful. Fluierã șmecherește și are fermoarul, de la pervaz, desfãcut. În spate, e și colega de redacție. Încã e roșie în obraji. Iar tu, discret, îi faci un semn șefului sã fie atent la nãdragi. În fond, face ceea ce faci și tu. Și tu rãmâi nopțile la o colegã, are ea grijã sã-ți dea 200 de vodcã înainte, tu înghiți bãutura cât poți de încet, stomacul ți se face ghem, apoi realizezi cã ea e ba sus pe tine, ba cu capul între picioarele tale și cã dincolo de ușã, pe niște scaune, doarme o sorã de-a ei. Evident cã nu-ți pui întrebãri. La ce bun?! Sora aia chiar doarme sau ascultã cum gâfâie asta, cum îi plescãie buzele în timp ce tu stai pe spate și ea își face limba morișcã? Iar toate istorioarele sunt la fel, numai cã tu ai noroc. Îți dai seama cã șeful nu mai știe cum sã se descurce. Nu cã a aflat, sã mã scuzați, nu e acasã, soțul ãleia, cã tu te duceai dupã ceapã și ei și-o trãgeau și te foloseau drept pretext, în cazul în care apãrea ãla intempestiv, apoi nu mai țineau cont de nimic, dar colega s-a apucat, într-o crizã de moralitate, chiar în redacție, sã bea, din laboratorul fotografic, o sticlã întreagã de revelator, a ajuns la urgențe, apoi a inventat o poveste cum cã a crezut cã e apã, și-a luat tãlpãșița din redacție, acum și-a deschis un magazin cu prostioare și cicã-i merge foarte bine, ba chiar a mai pus niște kilograme pe ea, deh, nu mai e atât de stresatã. În schimb, colega la care înnoptam eu, avea alte idei. Spunea oricui era dispusã sã o asculte cã mã iubește. Din toatã inima! Și are dreptate, abia dacã ațipeam cã trebuia sã fac ochii mari și sã fiu atent cum se mișcã languros, deasupra mea. Hmm, asta e nimfomanã! Prima datã n-ai știut ce se întâmplã. Ați rãmas peste noapte în redacție. Se dãdea pudicã. Se lãsa greu. Cã e fatã mare. Și abia te-ai descurcat cã, la un moment dat, nu știai ce sã crezi. Bãã, ce se întâmplã?! Dimineața ai vãzut bucata de bandã de scoci printre pliurile canapelei. Ai reușit s-o îndepãrtezi, în cele din urmã. În momentul ãla, ea a țipat. Erai atât de pornit cã n-ai realizat cã i-ai smuls banda aia cu tot cu un smoc de pãr. Negru, gros, cârlionțat. Iar dacã aia a bãut soluție pe bazã de fenidona-hidrochinona pentru prelucrarea manualã a hârtiilor foto alb-negru și a scãpat, nimfomana a luat 10 tablete de Lexotanil, apoi a cãzut printre birouri, a venit salvarea și a dus-o direct la psihiatrie, cât sã ajungã redacția de râs în tot orașul și ziarele concurente sã batã apropouri cãrora nu știam cum sã le facem fațã. Cã mã iubea ea, iar eu tot ce voiam era sã se ducã dracului!

I-ai trimis ciocolatã. Noir Madagascar. Truffe Ecuador. ChochoLips. Katy: Uite atât de mult te iubesc. Și un nene simpãticuț aratã: de la capãtul ãsta de întuneric pânã la marginea asta de luminã. Iar 100 de kilometri mai puțin ar fi însemnat doar 3 ore de mers cu mașina, pe E85. Așa cum e acum, înseamnã 5. 100 de kilometri mai puțin ar fi fost atât de mult...

Acum, asta e, ispãșim: suntem amândoi, sãptãmânã de sãptãmânã, de serviciu, la corecturã. Nu avem nevoie de cap-limpede, și-așa terminãm târziu dupã miezul-nopții, când zețãresele se hotãrãsc sã ne dea prima perie, iar linotipista mea, care mã urmãrește de dincolo de peretele din sticlã, e demult plecatã. Nu mã gândesc cã iar a trecut o zi fãrã sã mãnânc ceva, noroc cã am pachetul de țigãri, fãrã filtru, aproape plin. Și-mi fac de lucru prin secție pânã când bãieții de la rotativã toarnã plãcile. Nu am voie sã plec decât în clipa în care sunã rotativa, apoi se apucã sã muște cu poftã din rolele de hârtie grele de câteva sute de kilograme. În fond, cu asta termin treaba, trebuie sã le dau bun de tipar și gata, în zori, ziarul va fi pe piațã, hârtia are un miros amețitor, cerneala se imprimã ciudat, se naște ziarul, se naște o nouã ediție, 30.000 de exemplare, bagabonților, iar eu sunt tare mândru, numele meu e pe prima paginã, sã dea dracu-n ea de foame și în cine a inventat faptul cã omul trebuie și sã mãnânce!
Și plouã încet. O iau, la 5 dimineața, pe urmele tatãlui. Încã-i mai vãd palma, îi tremurã în timp ce înhațã banii. Plec prin ploaia mãruntã, e Octombrie, gândindu-mã la ochii de o culoare nebunã ai bibliotecarei. Și la parfumul ei de levãnțicã. Și am revelația: Da, fetei ãsteia am sã-i fac un copil. De ce? De chichi!

Un sat, un sat, alt sat. Toate tãiate, de-a lungul burții, de asfaltul umed al strãzii principale. Parcã au avut încurcãturã de mațe și un chirurg începãtor s-a apucat sã taie de sub stern și pânã la pubis. A tãiat și el cum a putut, când drept, când cotit. În iarnã, câmpia e pãrãsitã pânã și de sperietori. Îți spui cã și-au luat și ele lumea-n cap. Sunt prin Italia. Au ajuns menajere.

Ai certat-o. Pe ea, din cealaltã realitate. Ai întrebat-o cum poate dormi cu ãla, așa i-ai spus, asta dupã ce face dragoste cu tine. Ți-o imaginezi privind spre colinele tãiate de Bistrița. De Siret. Stã aproape de fereastrã. Privește și respirã. Privește și respirã. Tu nu ești. Chiar așa: Unde ești când nu ești?

Mesaj: Nu știu ce aștepți de la mine. De fapt, știu. Aștepți sã-ți scriu cât de minunat e totul între noi. Știm amândoi cã nu e așa. Nu e nimic minunat în a ne vedea extrem de rar și atunci sã nu avem timp nici sã respirãm, câtã vreme ne e foame unul de altul. Tare foame. Ce ne rãmâne în orele astea decât eroticul, latura asta, singura în stare sã vorbeascã, sã ne acopere, sã ne împlineascã, sã ne facã liniște în minte? Preț de alea câteva ore. Preț de alea câteva zile de dupã. Sau sãptãmâni. Sau luni. Sau dracu știe pânã când. Asta spuneam: fãrã erotic, nu suntem mare lucru. Nu ești aici, nu sunt acolo. Nu pot da o turã de oraș și sã vãd, cine știe pe unde, un pateu cu brânzã și stafide, aburind, sã pot veni într-o fugã și sã-l împãrțim amandoi. Sau sã fie extrem de cald și sã vin, pur și simplu, sã-ți bat la ușã și sã-ți aduc o sticlã cu suc. De soc. De ceai verde. Rrrece. Sau o înghețatã. De vanilie. De fistic. De ciocolatã și alune. Creme Glacee. Top Gun Cookie. Nirvana Pleasures of the World. Sau sã fugim sâmbãta, pe bãlți, pe sub sãlcii. La Podari. La Dârvari. La Benga. Sã-ți urlu: Iubito, vom pescui pești fãrã solzi, îmbrãcați doar în furoul tãu cel negru. Vom face un foc, vom aprinde stufãrișul. Tumulii. Ce zici, luãm la noi cartofi și-i vom mânca dupã ce-i vom azvârli în jarul din sângele meu? În veninul din sângele tãu? Sau sã te sun cu disperarea celui intrat în sevraj: Heeei, nu am țigãri și am rãmas și fãrã bani! Ia-mi un pachet de Kent 8, cât mai repede, pânã nu deraiez!

Ândrãgostita are insomnii: La ce sânt buni banii dacã i ai și nu ai lângã tine pe cineva care sã te iubeascã cu adevãrat? Mai bine sãrac dar sã simți cã ai pe cineva alãturi tot timpul... Banii nu ânseamnã fericirea, uneori te fac sã uiți de lucrurile care sânt cu adevãrat valoroase.

Corespondențã, facturi, O.P.-uri, 1.041 kilograme de banane, pulpe pui - 5.739 kilograme, 1.126 kilograme de țelinã, acte adiționale, de scris, de cãutat asociați și adrese la firmele care livreazã produse agroalimentare la centrele de copii, condițiile de livrare, 6 decese oficiale de pe urma bãutului de metanol, de vãzut cu primarul, de fãcut ceva cu sprâncenele, de tuns, de cumpãrat ultimul numãr din ediția Eaglemoss Colections. Nu uita: De interesat ce numãr de telefon mobil are Foca.

Ia, cu i lung, un fel de Iia, rãsfoiește. Ești tu manipulator, agresiv, inclusiv fizic, speculant, dupã cum te-a descris o aiuritã, așa cã o determini sã facã asta. Și-ți trimite un mesaj mai vechi:

Ce mã bucurã, intrigã ºi mã topesc dupã:
Curcubeul - stau ºi mã uit la el pânã dispare. Îl caut dupã orice ploaie.
Fulgerele – le-aº privi non-stop.
Ploaia – pe unii îi disperã, pe mine mã liniºteºte. Nu mã deranjeazã deloc.
Furtunile, uraganele - caut mereu ºi citesc, privesc etc.
Fenomenele astronomice, de orice fel. Mã toooopesc dupã.

Vise:
Sã vizitez Petra ºi Londra.
Sã înfiinþez o organizaþie de binefacere.
Sã locuiesc într-un castel (sã nu mai spui la nimeni).

Mesaj: Uneori mã port ca un copil. Pentru cã sunt un copil. Dar tu stii asta și cred cã și de asta mã iubești.
Ca un copil aștept sã-mi spui cã fac bine ce fac uneori, sã mã lauzi. Ca un copil vreau sã te impresionez, uneori. Asta mã face sã mã comport nebunește. Sã mã enervez, însã doar pe mine, nu ești tu vinovat de asta. Iartã-mã.
Dacã mã simt bine?! Nu mã simt bine... M-am simțit atât de fericitã cu tine... Cum aș putea sa fiu bine fãrã tine? Cum?! Paradoxul e cã noi suntem nefericiți și fericiți în același timp. Suntem condamnați la asta...
Mã întreb de ce vorbim atât de puțin când suntem împreunã. Când sunt cu tine e suficient sã mã uit în ochii tãi și am rãspuns la toate întrebãrile, nu-mi mai trebuie nimic.
Dar am nevoie sã-mi vorbești mai mult când ești departe. Pentru cã am și eu neliniștile mele, întrebãrile mele fãrã rãspuns. Temeri. Înțelegi, dragul meu?
Uneori mi-e fricã. De tine. De mine. De trecut, de viitor. Și mi-e fricã mai ales când taci. Când mã alungi; mã întreb dacã nu cumva ai dreptate. Dacã nu cumva mã înșel când îmi spun cã îți fac bine, când îmi spun cã îmi faci bine. Voi plati cândva...
Și mi-e fricã atunci când încerc sã mã rupt de tine, aºa cum îmi ceri.
Și mi-e fricã atunci când rememorez vorbele tale: cã sunt doar o febrã care vrea sã te invadeze, cã mi-ai dat o carte și nu mai poți sã-mi dai nimic altceva...
Și mi-e fricã atunci când înțeleg cã viața e atât de nedreaptã, dragul meu...

Dacã tot ai fost certat, uite, ești în urmã cu postãrile, vii cu sis: sis, nu plânge, / avem locul nostru secret sub pilotã, / în jur e doar noaptea ca o pasãre îmblânzitã demult, / din vremea lui abbasiz, dementul, / hai sã te mușc de lobul urechii... / sunt înaintea ta, nu plânge, / jungla urbanã se apleacã sub rictus, / o macetã care ne ajutã sã evadãm / de fiecare datã / din ceilalți

Orice zânã, dupã ce îmbãtrânește, se face mumã și se duce în pãdure. Se transformã în Muma-Pãdurii!

Mesaj: Miss you!

Mesaj: Voiam sã-ți dau Timeline, nu Prisoniers, scuze. Timeline, Prizonierii timpului, cu Paul Wlaker și G. Butler. Un sf romanțios.

Tot nu te-ai interesat de numãrul de telefon mobil. Nici ea nu te-a mai cãutat. Nu ți-a mai expediat mãcar un amãrât de sms. De Crãciun. De ziua ta. E clar, ai dezamãgit-o. Ultima oarã, s-a grãbit sã se dezbrace, dar ție parcã atunci ți-a deschis cineva ochii, i-ai vãzut fața, inexpresivã, latã, cu un zâmbet mai degrabã tâmp decât pudic, stãtea cu pulpele extrem de apropiate, pline, extrem de albe, nu vreau, mãi, sã mã vezi, adicã sã nu-i vezi goliciunea, i-ai spus cã se poate gândi la orice, dar tu nu mai poți face asta, pa-pa, ai deschis ușa și ai tras-o dupã tine. Adio, fã! Acum, iatã, îți spui cã era necesarã, îi mai fãceai o vizitã, din când în când. Te mai înviora! Râzi de toate astea, înte douã drumuri. Un sat, un sat, alt sat.
Șofer 2: Șefule, da' Foca ce mai face?
Tu: Mãnâncã piept de pui cu sos gorgonzola.
Șofer 2: A dracu, la Ion al ei numai așa ceva mânca! Niște parizer nu i-ai luat și tu!...
Ți-ai zis s-o impresionezi, ai dus-o la o crâșmã selectã, asta a comandat ea, voia sã mãnânce delicat, îi urmãreai degetele butucãnoase, pãreau ale unui tãietor de lemne. Și tu fumai în tot timpul ãsta. Încercai sã-ți amintești ce ți-a cerut Dia sã nu devii. Sã nu te... Sã nu te ce?! Asta nu reușești sã-ți amintești.
Ea îți povestește de cãsnicia ei cu Ion. Cã o bate. Cã nu dã bani în casã. Cã nu știe decât de camionul pe care-l conduce. Cã e casa lui și cã ea muncește ca proasta. Cã o poate da oricând afarã. Cã nu vrea sã-l mai vadã. Cã bea. Cã furã motorinã.
- Și nici când a murit tata, javra, n-a venit mãcar la înmormântare!
Mai târziu, se suie pe tine. Gâfâie, în cele din urmã. Se mișcã precum un tâmplar. Nu mai e pudicã, nu-și mai strânge pulpele. Are o rindea în mânã și, când se trage înapoi, o lasã liberã, apoi se împinge cu toatã puterea. Hârș-hârș, hârș-hârș. Patul scârțâie, ea are impresia cã te simți nemaipomenit de bine, ah, iubitule, dar tu o oprești și-o-ntrebi pur și simplu:
- Și unde i-ai spus lui Ion cã ești?
- La mama.
Și nu pare nãucã.

Plãți la stat, la Domnul Stat, cum îi spui, Șofer 2 e mai expresiv, o cãciulã de bani dai, șefule, cam jumãtate de Logan vechi de 3-4 ani, te-ai trezit cu o durere surdã de cap, parcã ai dormit pe el, ea, din cealaltã realitate, te simte morocãnos, Sultane, ce ai? Îi spui. O cafea, o cafea, altã cafea, te uiți peste ce mai posteazã Editorul, tu știi cã e doar un escroc patentat, spune cã promoveazã poezia bunã, tânãrã, din țarã, de peste Prut, din diaspora. Și fuge de tine ca de Satana. Dramaturgie des cordes luisantes, Le langage de la disparition, La mort paraffine, Akvika. Intrãm în linie dreaptã cu definitivarea programului nostru pentru Salon du Livre, Paris. Intrã un drac, escrocul! Are un prãpãdit de xerox, cumpãrã hârtie tip copiator de la supermarket, îl întrebi dacã a auzit de termoclei, iar el își ridicã, plin de importanțã, ochii pe sub ochelari:
- Termo ce?
Ultima oarã, tu i-ai plãtit chiria la standul de la o brânzã de târg de carte. Te-ai prins cã are obiceiul sã emitã, el spune tipãreascã, 20-30 de exemplare dintr-o carte, îți bagã sub nas un contract, angajamente peste angajamente, îi fraierește, crede el, pe toți, cu tine nu i-a mers, se ascunde printr-o vãgãunã, la 100 de kilometri de tine, i-ai spus cã-l cauți acasã și cã-i faci limba cravatã, n-a avut ce face, ți-a tras tot tirajul la care s-a angajat, dar sã nu mai spui nimãnui, da? Acum, o ține ca gaia-mațu cu Salon du Livre, telefonezi în stânga și-n dreapta, te lãmurești: cei care vor apãrea cu 20-30 de cãrți vor plãti chiria pentru stand. Merde!

Rememorezi:
Sunt depãșit. Mã și mir cã dinozaurul din mine nu este deja hidrocarburã. Prin Iran, în câmpurile Ahwazb și Yadavaran. Sau, mai aproape, în Câmpia Bãrãganului, între Ileana și Tãmãdãu. Mãcar sã mã simt acasã. Sunt atât de depãșit încât, cu groazã, mã gândesc: Bãã, tu deja ai artrozã! Și nu mã opresc din cugetat: De fapt, eu am pozat pentru statuia individului ãla de la Hamangia. Stãteam așa, cuprins de cufurealã. Și aveam crampe. Sunt din neolitic. La vârsta asta, crezi cã le-ai vãzut pe toate și cã nimic nu te mai poate surprinde. Ei, pe dracu!
Și recapitulezi ceea ce ai învãțat în atâția ani de dormit prin tipografii, unde ai mâncat numai și numai șuncã tãiatã cu lama, Gilette, dintr-un oraș în altul: hârtia e sub formã de coli, cel mai mare format pe standardul A e A0, dimensiuni 841 x 1189 mm. Hârtia se bate, dacã e pentru tipar plan. Adicã se aereazã. În tipar, hârtia suferã procesul de frecare. Se lipește, se electrizeazã, se rupe, se face ghemotoc. Se face pe dracu s-o ia. Dacã e sub formã de rolã, se stropesc marginile acesteia, pânã sã dai drumul la rotativã. Pune, vere, apã din belșug! Pânã sã ajungi la hârtia planã sau fãcutã rolã, procesul e anevoios. Întâi e manuscrisul. Asta înseamnã cã ai nevoie de o dactilografã care sã-ți descifreze cuneiformele. O dactilografã la fel de inspiratã precum Champollion. Urmeazã mâna asprã a secretarului de redacție. Ãsta n-are mamã, n-are tatã, e cel care masacreazã, cu pastã cu pixul roșu, ceea ce ai debitat tu. La final, intervine și redactorul șef, care are și el o mulțime de observații de fãcut pe marginea textului sub care te semnezi plin de importanțã. Abia dupã ce se întâmplã toate astea, textul tãu ajunge la tipografie. E dus, pe bicicletã, de portar.

De duci la Frizerița. E zâmbitoare. Și-a gãsit deja un hãndrãlãu.
- Și cu ãla vechiu' ce faci?
- Dã-l în pizda mã-sii de prost!
Îți povestește, în vreme ce-i merge mâna, dinții aparatului de tuns alunecã prin pãrul tãu scurt, dar nu atât cât sã te simți confortabil, cã zilele trecute a fost pe la ea și Nespãlatu. S-a tot scuzat cã nu e spãlat pe cap. Și Frizerița se lamenteazã: Nu intra aparatul în pãrul lui, atât era de jegos! Îhî. Și turuie: S-a scuzat, cã știe cã nu e spãlat pe cap, dar nu a avut cum sã facã asta, are uscãtorul de pãr stricat de vreo 5 sãptãmâni. Îzbucnește într-un final, tu mustãcești: Al dracu, eu am crezut cã nu are gaz în butelie sã-și încãlzeascã niște apã, nu cã are el feonul stricat. Sãrãcia dracu, auzi la el, are feon!

Tipografia e în cealaltã parte a orașului. Sau a lumii. Sau a universului. Acolo, între douã guri de lapte, îl așteaptã linotipistul. Are saturnism. Curând, se va pensiona pe caz de boalã. Mai are câțiva dinți, e anemic, e totdeauna constipat. El îți culege textul. Sã fie cu drepte, bã! Corp 8! Și textul tãu se transformã, ușor-ușor, în rânduri întregi turnate în plumb. 3 și 1 pe 4 qadrați. Urmeazã șpaltul. Ca sã fiu explicit, rândurile culese de linotipist se așeazã în coloanã, se introduc sub o presã rotativã, manualã, acționatã de zațar. Șpaltul se trage pe hârtie de 60 de grame, din ștraifuri. Corectezi ce-a cules linotipistul. Linotipistul corecteazã ce ai corectat tu. Într-un final, coloana de plumb ajunge la zețar. Și se pagineazã.
În oglindã. Așa se nasc cãrțile, așa se nasc publicațiile. Cãrți despre zodii, cãrți despre cine a inventat apa caldã, cãrți cu rețete pentru gospodine. Cãrți cu așa-zisa literaturã de sertar. Cu versuri. Delicate. Versurile sunt totdeauna delicate. Cu prozã. Dacã versurile sunt totdeauna delicate, proza, însã, e asprã. Ceea ce pagineazã zețarul, ajunge la calandrare. Nu înainte ca omul desemnat cap-limpede sã mai citeascã, din nou, pagina. Se fac ultimele corecturi. La calandrare se toarnã paginile în plumb. Și calandristul are saturnism. Iar o placã de plumb, pregãtitã pentru rotativã, are 25 de kilograme. Asta dacã tragi pe format A2. Se trage prima coalã, se semneazã pentru bun de tipar, iar apoi rotativa poate sã mestece sulul de hârtie. Unul, douã, trei, zece. Dacã e vorba de ziar, acesta iese gata fãlțuit. Adicã gata pliat. Dacã e vorba de carte, fãlțuirea se realizeazã de legãtorese. Se adunã coalã cu coalã și, cu ceea ce se numește pieptãne, adicã o bucatã de plastic gros, se îndoaie coala la formatul standard al unei cãrți. De regulã, A5. Colile fãlțuite se adunã. Odatã adunate, trec prin procesul de capsare. Sau de broșare. E simplu: folosești capse sau ațã tipograficã. La urmã, se pune coperta. Se folosește aracet. Sau, mai nou, termoclei. În cele din urmã, cartea e dusã la ghilotinã.

Mesaj:
Ândrãgostita: Cf.
Tu: Sex.
Ândrãgostia: Iești cu capul.
Tu: Adicã?
Ândrãgostita: Ai ân cap numai pizdã și sex.
Tu: M-ai scris așa: Cf. Iar eu iau așa ceva ca pe o lipsã de respect. Ce dracu e aia Cf?

Și, în sfârșit, versul tãu delicat, proza ta asprã, de bãrbat care fumeazã țigãri fãrã filtru, capãtã existențã materialã. O astfel de carte are un miros specific: miroase a sudoare, a saturnism, a cernealã. A cernealã tipograficã, bã! Tot a cernealã tipograficã miroase și dacã intervine saltul tehnologic. Adicã folosești un PC 4.86, adio, dactilografã! culegi textele în Word, adio, linotipist! paginezi în PageMaker, adio, zețar! folosești imprimanta, adio, calandristule! tipograful folosește placa offset, care se imprimã la stereotipie, de pe coala de calc, se introduce în mașina planã și gata coala bunã de adunat, fãlțuit, broșat și totul strâns sub copertã.
Cu versuri întotdeauna delicate, cu prozã totdeauna asprã. Și ceea ce rezultã, iatã, miroase tot a cernealã tipograficã, M.A. Ecogloss Inck negru. Eu așa știu. Așa am învãțat. Și e clar cã sunt depãșit. Sunt deja turbã. M-am descompus lent și sunt carbonizat parțial. Am o structurã vegetalã fibroasã extrem de pronunțatã. Și mã uit la ceea ce se vrea Târgul de Carte Gaudeamus. Cãrțile nu mai sunt cãrți. Nu mai au parfumul specific. Nu mai miros a cernealã. A saturnism. A coalã bãtutã. Aeratã. A termoclei. Sau a aracet. Miros, bãi-frate, a tipar digital. Iar ãsta e, în fapt, un aparat. Un nene apasã un buton. E un buton al unui copiator.
Cartea se naște pe hârtie de copiator, luatã de la Metro, 80 grame pe metru pãtrat, Xerox Tranzit, hârtie albã, 500 coli/top.

Cobori. Un amic vrea sã-ți spunã câteva vorbe. Sã o lași mai moale cu scrisul despre achizițiile fãcute la centrele de plasament. Și-ți dã și câteva argumente, într-un plic A5. Sunt bancnote de culoare roz. Multe. Nu ai timp sã reacționezi. Dispare. Te trezești, duci plicul înapoi. Și-ți spui în gând c-o sã scrii și despre cum ai ajuns într-un sat, la o șefã de post, care are o astfel de firmã și livreazã banane și țelinã. Mai multã țelinã decât banane. Așa cã nu mai e cazul sã te miri de ce sunt cumpãrate și teste de sarcinã pentru cei aflați în plasament. Mãnânci țelinã ca sã ți se umfle banana!
Te-ai dus în satul ãla, un coleg a fost la milițiancã, tu ai rãmas afarã, sã vorbești cu gunoierii. Își fãceau de lucru cu ce aruncã ãia de la postul respectiv, la pubelã.
- Șefule, rândul trecut, când am descãrcat-o, aproape cã era plinã de prezervative.
- Pãi da, așa prevede Noul Cod Penal: milițienii nu se pot regula între ei decât cu prezervativ!

Coperta e fãcutã la același copiator, doar cã s-a apãsat alt buton, cel cu opțiunea color. Și mã uit pe stand. Herta Muller. În coc locuiește o damã, trasã la copiator. Cartea miroase a toner. Miroase a bãșini digitale. Coala nu e umedã. Nu respirã. Eu mã simt un dinozaur.
Vine unul și recitã dintr-o astfel de chestie botezatã carte. S-au dus dracului și versurile delicate, culese, ehei, pe vremea mea, cu litere cursive, care se numesc, acum, italice. Și spune ceva despre Udrea. Despre Becali. Despre pula lui.
Asistența, pestrițã, aplaudã. E în delir. Dinozaurul din mine se revoltã. Pula lui ca pula lui de poet cu ifose de Capitalã, dar aici sunt standuri și de literaturã pentru copii. Noroc cã nu sunt pe-aici. Sunt acasã.
Se joacã pe tabletã. Counter-Strike, Global Offensive.

La 9:55, a venit Muc cel Mic. De fapt, doar a vrut sã te facã atent: Bãã, sper cã nu ai uitat de mine, sunt și eu pe-aici! A avut 4,7, o nimica toatã, doar s-a zgâlțâit puțin scaunul pe care stãteai, ai crezut cã trece vreun camion de mare tonaj pe asfaltul de sub balcon. O stare de amețealã cu care deja ești obișnuit.

Ândrãgostita e în plin proces creator: Nu poți iubi la fel toate femeile care trece prin viața ta. De asta uneori unora le vei spune dezbracãte, altora lasãmã sã de dezbrac și doar unei femei iubite âi vei spune cu drag âmbracãte mai gros.
Parcã ai mai citit undeva chestia asta.

E corect! Ziare cu tradiție au dat faliment. S-au vrut quality. În titluri, n-au avut termeni de genul: halucinant, coșmar, spulberat, ruinat, fãrã precedent, bombã, scandal, de balamuc, viol bestial, incest, incendiar, frisoane, cutremur, uluitor, șoc și groazã, apocaliptic, zi neagrã, cod roșu, teroare, zguduitor, prag critic, de necrezut. Și rãsfoiești un astfel de ziar, quality, așa își spunea, deja i s-a înregistrat cererea de insolvențã: Ce se întâmplã cu sufletul dupã moarte? Oamenii de ºtiinþã au gãsit rãspunsul (video). În text, nu mai este vorba de oamenii de științã, ci de câțiva oameni de științã: Christof Koch, ºeful laboratorului ºtiinþific de la Institutul Allen, Victor Troendle, profesor de biologie comportamentalã la Institutul de Tehnologie din California, Bruce Greyson, profesor de psihiatrie la Universitatea Virginia, Stuart Hameroff, profesor în cadrul Departamentului de Anestezie și Psihologie, Universitatea Arizona, Eben Alexander, neurochirurg american. Subiectul este expediat. Ti-ti-ti, se scrie telegrafic. Nimeni nu mai are timp de citit, mai ales despre un astfel de subiect - sufletul omului. Primii doi cred cã sufletul moare ºi totul se pierde în momentul în care omul îºi pierde conºtienþa. Greyson are altã pãrere: mintea sau conºtienþa funcþioneazã ºi fãrã corpul fizic. Pandora, Alpha Centauri, Avatar. În douã cuvinte, e contabilizatã și pãrerea lui Hameroff: ne reîncarnãm. Într-o viațã trecutã, iatã, faci un test rapid, online, ești întrebat dacã îți place sã dormi, da, îmi place, numai cã nu pot, iau somnifere pentru a se întâmpla asta, iar concluzia rapidã, emisã pe baza acestui criteriu, e cã, într-o viața anterioarã ai fost un marinar vestit (ptiu!), cã ai trãit în Africa de Sud și ai murit de ciumã. Alexander spune cã sufletele trãiesc, armonios, în afara corpului și cã aflãm asta abia dupã ce murim. Paradisul biblic. Quality! Rãmâi la concluzia ta: Omul înceteazã sã mai existe din momentul în care dispare din memoria colectivã. Mark Zuckerberg a avut grijã sã nu fii uitat atât de ușor. La acest moment, în era informaticã, moartea e, mai degrabã, un surogat, câtã vreme tindem din ce în ce mai mult sã ne afișãm emoțiile, prieteniile, frustrãrile într-un mod mult mai la îndemânã, cu ajutorul tastelor, tot într-o viața virtualã. Trãim prin taste și dincolo de ele. Trãim virtual și murim fizic. În fond, viața veșnicã poate însemna, pânã la urmã, doar deschiderea unui cont, pe o rețea de socializare. Asta daca nu cumva, între timp, se stinge lumina. Definitiv. Abia atunci dispare și sufletul. Tot la fel. Definitiv.

Și, da, șoc, uluitor, de necrezut, deja știrea ruleazã pe posturile de televiziune, ai avut tu grijã de asta, Cine sunt "dujmanii" maneliștilor? Un site din România, evenimentemanele.ro, a fost spart de, așa scrie acolo, "hakerii algerieni". Mesajul? Fuck israel & USA & France (cu i mic), je suis mohamed (blasfemie! numele Profetului e cu literã micã!), je suis ISIS. Dujmanii îmi poartã picã, dar n-are valoarea mea... Quality!

Mesaj: Știi, va fi concert de muzicã fado. Nu vrei sã mergem?

Lucilia do Carmo, Adelia Pedrosa, Linda morena, si tu me llamas / yo voy voy contigo / me gusta cuando / tú bailas conmigo / tú eres de la isla donde sale el sol / mi linda morena / dame tu amor, Carlos do Carmo etc., cântã Ana Moura, tu voiai Dulce José Silva Pontes, pe scurt Dulces Pontes, vrei Canção do Mar, vem saber se o mar terá razão / vem cá ver bailar meu coração...

Ce știi despre ea, din cealaltã realitate:

1. Zice cã e nefericitã.
E un enunț care nu te mulțumește, cei fericiți sunt sãraci cu duhul. Dar Borges a spus cã ãsta e un pãcat capital: Am comis cel mai grav dintre pãcatele pe care le poate comite un om: n-am fost fericit.
De ce mã simt nefericitã? Pentru cã simt cã viața mea curge pe un drum greșit. Din visele mele se alege praful. Nu am alãturi ceea ce vreau sã am alãturi. Pentru cã nu am curaj.
2. Când e acasã, miroase a prãjealã de ceapã, a tarte cu ciocolatã, a condimente pentru murãturi. Când e cu tine, miroase a Jasmine.
Cu tine pot sã vorbesc orice. Pot sã fac orice. Fãrã teamã, fãrã inhibiții. Cu tine mã cert și știu cã ai sã faci un gest care sã mã facã sã zâmbesc. Întotdeauna faci asta.
3. Toamna, se duce printre mesteceni, arțari, fagi și stejari. Adunã ghebe. Le mureazã. Le face zacuscã. La 5 kilograme de ghebe, se pun: 2 kilograme de gogoșari, 3 kilograme de roșii, 1 kilogram de ceapã, 1 litru de ulei, sare și piper. Ghebele se opãresc în apã cu sare, se curãțã ardeiul și roșiile de coajã și semințe, ceapa se taie mãrunt. Ghebele, ardeiul si roșiile se dau prin mașina de tocat, separat. Se pune ceapa la prãjit, se adaugã ardeiul, apoi roșiile. Amestecul se fierbe pânã se îngroașã, apoi se adaugã și ghebele tocate. Totul se fierbe pânã se ridicã uleiul deasupra. Se pune în borcane.
Concluzie: Nu ai mâncat, pânã acum, ghebe, cu atât mai puțin fãcute zacuscã.
Unde ești când nu ești?

Flash 1: Masã de bucãtãrie. Mușama înfloratã. Maci. Foare mulți maci. Mușamaua aia sângereazã. Tavã. Culoare incertã. Copãnele de pui. Roșii feliate. Ți-am pus copãnele la cuptor...
Am comis cel mai grav dintre pãcatele pe care le poate comite un om: n-am fost fericit.

Flas 2: Dimineațã de sfârșit de octombrie. Dimineațã la ore mici. Șine de cale feratã. Negurã. Lumini îndepãrtate, totdeauna tãioase. Și tu așteptând.
- N-ai o țigarã?
Și-i dai, fãrã sã te uiți la el.
- E frig, azi. Am dormit la Sfântul Ioan. Am rãmas pe scara unui bloc dar au venit niște drogați și mi-au zis sã plec. Pleacã, bã! Și-am plecat... Dacã tot am plecat, m-am dus la centru. Mãcar am mâncat o supã.
Tot nu îi iei seama. Te uiți departe, tare departe.
- Și, dacã n-am avut somn, am compus asta.
Abia acum ești atent. Cum dracu faci de reușești sã atragi numai astfel de oameni?!
- Stau suspendat între lumi paralele, / Am de-a face numai cu secãturi și lichele, /La suferințã sunt condamnat, /Dumnezeu îți dã și apoi te întreabã de ce ți-a dat.

În câmpie, trenurile sunt balauri care plâng pe-nfundate.

Recapitulezi ce știi:
- Lucrurile au suflet. Și alții au ajuns, înaintea ta, la concluzia asta. Te așezi pe scaun, iar scaunul geme. De ce gemi, scaunule? Nu-ți rãspunde, dar tragi concluzia cã îl doare sufletul. Îl doare tare rãu: Parcã spuneai cã ai sã mai slãbești. Nu îmi place sã te vãd respirând greu când urci 4 etaje, nu îmi place când te vãd atât de abãtut cã nu mai poți alerga. De fapt, nu mai vrei. Dupã ce dracului sã mai alergi?! Caii verzi pasc, de-acum, pe miriștile din visele altora cu mult mai tineri! Mã uit la tine și trag concluzia cã tu nici vise nu mai ai. Și nici în visele altora nu mai apari. Nici mãcar nu mai visezi cã visezi, ursuzule!

(Când hiberneazã, pulsul ursului încetinește la 14 bãtãi pe minut. Și doarme așa. Și pe tot timpul înghețului, din vizuina lui se aude șuieratul respirației, fumeazã mult, îi trebuie un bronhodilatator, altfel de la sforãiturile lui mormãite va crãpa varul pereților, vor crãpa și pereții și, în cele din urmã, frigul strâns împrejur, în felii groase, se va întredeschide. Prin fereastra aceea vom pleca noi, mânã de mânã, sã ne cumpãrãm o zi, o singurã zi în care nu vom face altceva decât sã numãrãm vapoare. Un vapor, un vapor, alt vapor. Oare ce viseazã urșii atunci când dorm de crapã-mprejur tot pãmântul?)

Ea: Mãã, sforãi.
Televizorul e dat pe mute.
Cu ochii aproape lipiți, citești: Sultanã Hurrem, doar în fața Lui vom îngenunchea și Îi vom cere iertare.
Adormi la loc, sub domnia iubirii.

Poți vedea în interiorul lucrurilor mult mai bine decât în interiorul viețuitoarelor. În oameni nu poți vedea. Sunt opaci. Lumina nu le poate strãpunge solzii. Și Dumnezeu a încercat sã vadã în interiorul lor, dar s-a lãsat pãgubaș. Și-a dat seama cã i-a fãcut din lut. Lutul poate fi modelat doar pe dinafarã. Oamenii trebuiau fãcuți astfel încât sã poatã înmuguri, sã poatã prinde rãdãcini. Sã poatã avea frunze. Și ar fi atras toatã lumina care vine din cer. Am fi fost o lume de clorofilã.

Tu, în schimb, ai o armurã de praf gros. Extrem de gros. L-ai adunat din toatã câmpia. Praful ãsta e cel care te ajutã sã supraviețuiești. Cu cât ai mai mult praf pe afarã, cu atât ești mai închis pe dinãuntru. Ai lacãte. Ai bariere. Ai semne de circulație puse la tot pasul: Stop! Proprietate privatã! Chiar și-așa: unde se duc visele atunci când nu mai vor sã aparã? Și-ți repeți: Fac ceea ce au fãcut toate sperietorile din tot întinsul. Au plecat în Italia. S-au fãcut menajere.

Dimineața nu înseamnã neapãrat un nou început, ci o vreme extrem de favorabilã pentru un nou atac de panicã. Îl stãpânești cu Xanax. Îl stãpânești, în fața ferestrei deschise, respirând rar, extrem de rar, pulsul îți scade la 14 bãtãi pe minut, ești un urs care hiberneazã, respirația ta șuierãtoare crapã tot frigul strâns împrejur, felii-felii, îți e teamã cã ai dispãrut pânã și din visele altora, atacul de panicã nu e un episod specific distimiei, câtã vreme Dumnezeu a fãcut, la început, cerul și pãmântul, iar imediat dupã aia a inventat distimia. Și abia în ziua a șasea a fãcut omul. Ca sã o stãpâneascã în veci.

La tine: Soarele rãsare la 7:39 și apune la 5:11.
La ea: Soarele rãsare la 7:41 și apune la 5:04.

Mesaj: Ieri, am fost pe linia fluviului, într-un sat, la o fabricã de confecții unde patronul a fugit cu banii de salarii. Apoi am luat-o spre nord, în satul unde m-am ridicat copãcel. Ploua, cerul era închis, bãtea vântul, avea draci pe el, frunzele zburau ca bolnave, pãreau ciori cãpiate. În depãrtare, am vazut triajul. În spatele lui, era casa, scundã, cu prispã. Dar asta cândva, într-un timp nedefinit. În casa aia, pe o astfel de vreme, stãteam cu nasul lipit de geam și priveam printre zãbrele. M-am simțit aiurea. Parcã-mi cãzuse-n cap toatã sãrãcia. Toți anii aceia atât de ciudați, când pâinea avea un gust minunat, mi-au trecut prin fața ochilor. Era dulce pâinea. Și rarã. Am trecut și pe la dispensar. Mã tot uitam. Lung, lung... Acolo, în urmã cu 40 de ani, m-a luat mama și m-a dus pe brațe. Casa noastrã era la marginea cealaltã a satului. Mã jucam prin gunoaie: tezechi, ciulini cu flori de culoarea cerului, dupã furtunã, mai înalți decât mine, țepoși, coceni, sârme ruginite, de baloți, sticle sparte, de lampã, de borcane, unele colorate, altele transparente, te uiți prin ele și lumea are o altã nuanțã, e mai veselã, lângã tine se deschid porțile unui palat și, înãuntru, nu te așteaptã Ileana Cosânzeana, ci o masã plinã de bunãtãți, pâine mare, rotundã, coaptã îndelung, sos de roșii, copane de pasãre, felii groase de salam, biscuiți și înghețatã, ciocolatã și nuga. Dincolo de locul ãsta viran, erau grãdinile, bostãnãria, balta, groapa cu lut. Mãciuliile alea de ciulin, ca pelerinele împãraților, erau cele mai minunate flori. Bãteam la ușa castelului ãla care ascundea atâtea bunãtãți. Am intrat. Am vãzut masa. Un paj mi-a spus sa mã așez pe oricare scaun vreau eu. Și m-am așezat. Într-un ciob colorat. D-ãla prin care lumea capãtã altã nuanțã. Fermecãtoare. M-am taiat chiar la... fund. Am sângerat și am plâns tot drumul pânã la dispensar. Atât am plâns: doi kilometri. Era deja noapte. Femeile alea, surorile medicale, îmi amintesc, m-au șters cam peste tot, nu numai de sânge. Și i-au reproșat asta mamei. Dar de cãcat de ce nu l-ai șters, femeie?

Mesaj: Cod galben de ceațã, cu vizibilitate redusã, local, sub 200 m și izolat sub 50 m, intervalul 7:00 - 9:00.

Evit sã mã duc în satul ãla. Acolo e îngropatã mama. Cimitirul e lângã fosta cooperativã agricolã. Ca sã ajungi acolo, trebuie sa treci un canal. Primavara, când se topesc zãpezile, pãmântul bãltește. Așa zic eu: spalã oasele morților. Și nici asta nu reușesc sã-mi amintesc: eu am fost cel care a scris crucea. Cã am cel mai frumos scris dintre cei din familie. Ascuțit. Repezit. Dar numai când sunt pe fugã. Altfel scriu delicat, aplecat spre dreapta. Și am scris crucea aia cu vopsea albã. Am trasat înainte, cu un creion, literele. Și nu reușesc sã-mi amintesc: am scris Georgeta sau Gorgeta. Am pus sau nu am pus e-ul ãla?!

În orice oraș de mãrime medie, existã o cârciumã cunoscutã drept Cãțeaua Leșinatã. La tine, ai cârciumi cu nume edificatoare: La Jegu, La 2 Cãcați, La Scapã-Ratã, La Sobã, La Pizdã-Rapidã. Se consumã vodkã ieftinã. Târâș, Babalau, Genocid, Șoricioaicã, Trotil, Matrafox, Neutron, Electrod, deși în acte apare drept vodka Sãniuța. Clienți: Lãlãu, Tamba, Știrba, Libelulã, Larga, Mortu, Lulu, Chioara, Fifin, Bulãu, Cartof, Mazdriche, Arșinel, Compas.

Te sunã Nespãlatu. Așa vorbiți voi, faceți schimb de informații prin telefon. Altfel vã vedeți extrem de rar. Te întreabã una-alta. Alo, alo, dar despre X ce pãrere ai? Și-i rãspunzi în doi peri: Mã doare-n treflã de el. Tu știi cã Nespãlatu, deși nu are bani de sãpun, își permite sã aibã telefon mobil de ultimã generație, nu ai habar cum l-a obținut, tu ai, cum am zis, o gioarsã de dual-sim Nokia X1, un fel de mamut fosilizat al telefoniei mobile. Te întreabã de ãla, te înregistreazã în același timp, apoi se duce la cel despre care tu ai spus fie cã te doare-n cot, fie cã ți se fâlfâie, și-i pune înregistrarea. Ãla, bãiat fin, îi dã la schimb ceva mãrunțiș.
De data asta, e supãrat. E foarte supãrat. Extrem, extrem de supãrat. Îți spune de Leana. Care Leana? Cum, n-o știi pe Leana?! Înțelegi cã asta e o matracucã, stã la parter, în blocul lui de garsoniere sociale, adicã-i e vecinã. Și vorbește așa, îți explicã el: Pi-pi-pi, ti-ti. Nespãlatu spune cã e și pelticã, dar și bâlbâitã, cã are un ochi vânãt și cã a rãmas singurã, fiindcã groparul cu care trãia a fugit cu alta, care tãmâia prin cimitir. Dar asta acum o lunã de zile. Oh, ce dramã, te arãți tu interesat. Și-i merge gura mai departe: M-am gãsit cu ea, cã îi e foame, cã ea nu știe ce sã facã dacã a lãsat-o ãla. Au copii?, întrebi tu. Nu. Și am luat-o la mine, i-am dat niște mâncare de cartofi, fãcuse asta a mea, i-am dat și un pahar cu vin, mai aveam într-o sticlã. Ce vin? Ei, d-ãla, mãi, Motonel d-ãla, dã-l dracu! Și i-am spus pe furiș, sã nu mã audã asta a mea, sã vinã mâine dimineațã la mine, când pleacã tebecista la muncã, la spații verzi. Așa. Și-ți explicã faptul cã asta a fost sãptãmâna trecutã. A doua zi, Leana, țop, s-a prezentat la el la ușã. Bãã, și-l știi pe Pichi al meu, pekinezul, da? Așa... Am bãgat-o in casã și m-am pus și eu în pat cu ea, s-o fut. Și-al dracu Pichi, s-a apucat sã latre de a sculat tot blocul. Am futut-o de douã ori dar, când a plecat, a vãzut-o o vecinã, cã era speriatã de la cãțel, cã de ce urlã Pichi așa... Baba dracu, ieri i-a spus lu asta a mea. Asta s-a dus și i-a dat omor, iar eu acum te sun din parc, nici țigãri n-am, știu cã e târziu, tu trebuia sã dormi la ora asta, nu am mâncat de douã zile, iar acasã nu mã duc, cã nu mã mai primește aia. A aruncat cu cratița dupã mine. Ce zici, ce mã înveți sã fac?
Și-i rãspunzi cãscând:
- Pãi eu zic sã te spânzuri!

Mesaj Șofer 2: La crocodil, în țigãnește, i se spune așa: un șopârlache mai baro.

Sorbi din cafea, în dormitorul tãu albastru, Lavazza Suerte, tare și agresivã, 100% rubusta, ce aduce energie în viața ta, așa este prezentatã, știi ca te ador, știi cã te ador, fãrã tine simt cã mor, expiri spre tavan, fumul rãmâne acolo, se transformã în nori cumulus, se aude, în surdinã, arunci un ochi la televizor, Hitachi, suspendat, dar numai ca sã vezi cât e ceasul, e afișat în josul ecranului, 2:09:31, am sperat sã te-ntâlnesc și sã-ți spun cã te iubesc, nu poți începe ziua altfel, pe canalele de știri sunt reluãri, crimã oribilã, urmatã de sinucidere, serie de arestãri fãrã precedent, în ultima sãptãmânã, programele au fost fãcute de instituțiile de forțã ale statului, turuie prezentatoarea, pe un ton agresiv, a fost adus la audieri, este prezentat la mandat, citație, declarație, a fost atacatã independența justiției, te uiți și nu te mai întrebi în ce țarã trãiești, nu vrei sã asimiliezi astfel de informații, la o astfel de orã, ar fi prea mult, sã-i ia dracu cu știrile lor cu tot, mai ales cã știi cum se fac, se decupeazã la montaj, dintr-o filmare de ore întregi, tai ici, tai colo, iar pe ecran urmeazã sã ruleze douã minute din șoc, sute de mii de oameni înspãimântați, situație fãrã precedent, e adevãrat cã ați vândut pui infestați cu salmonella? Arãți un nene, la poarta unui ferme avicole, ãla se agitã, gesticuleazã, se scarpinã-n cap, vorbește la telefon, face semne cã sã-i freci morcovul și exact asta dai la televizor, se pornește iureșul, vin și carele de transmisie în direct, tu le spui ligheane, forfota sporește, antenele se ridicã, se conecteazã la satelit, jurnalul se deschide cu fraierul ãla care-și mișcã, în aer, brațul, cu palma fãcutã sul, înainte și-napoi, nu te întrebi de ce atâta balamuc, 5-4-3, vezi cã intri în direct, aia, cu un kilogram de pudrã pe fațã, cu un zâmet strâmb, forțat, de bãutoare de tekilla, prin cluburile de fițe, turuie, suntem la poarta pe care au ieșit zeci de mii de pui infestați, ajunși pe rafturile supermarketurilor din toatã țara, românii sunt îngroziți de aceastã situație, ridici din umeri, telefonul mobil sunã în draci, bãã, tu nu îți dai seama cã, din cauza ta, sute de familii ajung pe drumuri, sunt golan, sunt vagabond și fãrã tine simt cã mor, lãlãie un gușat, realizezi cã existã un interes fațã de ferma aia, a introdus cerere de faliment, altcineva vrea s-o cumpere, se face atmosferã la televizor, se mai lasã din preț, ãsta o s-o dea și moca, numai sã scape de ea și sã plecãm de la poartã, îți spune un coleg, mama dracu, deschizi fereastra, ai nevoie de aer, tot plouã, tot plouã, plouã de milioane de ani, verifici telefonul mobil, nici un mesaj, ea, din cealaltã realitate, doarme lângã ãla, e un început de zi absolut perfect, te duci în cealaltã camerã, știi cã ai în raftul biroului câteva blistere, Rohypnol, substanțã activã - flunitrazepam, produce încetinirea activitãții psihomotorii, amnezie, relaxare muscularã și induce somnul. Un comprimat, un comprimat, alt comprimat, numeri 10, rãmâi în cumpãnã, chiar vrei sã dormi sau vrei sã-ți induci o stare de amnezie prelungitã, de preferabil pentru urmãtoarea mie de ani?

La magazin. La oricare magazin de cartier:
- Ce doriți?
Raspunzi cât se poate de clar:
- Niște bani împrumut.
Și spui și suma. Ceva mai mare decât salariul minim pe economie. Vânzãtoarea se uitã la tine ca la E.T.

Mesaj:
- Â-mi place de tine.
- Cine ești?
- O fata care e ândrãgostitã de tine, ziaristule.
- Sã mori tu?

Dacã un singur copac e mâhnit, atunci toatã pãdurea e mâhnitã. Dacã se mâhnește pãdurea, orice dimineațã are ochii din cer, plini de posomorâre. Și se apucã sã plouã ca și când dimineața e mâhnitã de mâhnirea copacului care întristeazã toatã pãdurea.
(Sã te legi la șireturi!)

Ia, cu i lung, un fel de Iia, e tot supãratã. De fapt, s-a supãrat din nou. Așa faceți, sunt câțiva ani de când vã comportați așa. Ai întrebat-o ce mai face 8, iar ea a reacționat. Ceva de genul cã ea nu-i spune ei, din cealaltã realitate, altfel decât așa, deci nici tu nu trebuie sã-i spui 8 lui 8. Și-ai continuat:
8.
8.
8.
8.
8.
8.
8.
Iar Ia, cu i lung, a început sã tacã. Și crezi cã de fapt asta a vrut cu adevãrat.

Rememorezi: Plouã mãrunt și miroase a foamete, venitã cu aeronava. Aeronava asta, dacã nu știți, e o corabie. Ba un avion, sare, cu gura, un altul. Hannah Montana, prințesa cu fustã cu volãnașe, își intrã bine în rol. Altcineva?, tot scurmã, din priviri albastre, clasa plinã ochi cu mucoși, care în papuci de gumã, care în sosete. Ude. Cãpitanul aeronavei e suplu, se mișcã militãrește și e îmbrãcat în pirat. Are și o comoarã ascunsã pe undeva, într-o insulã secretã. Ba e un avion!
Azi, se va dansa. Se vor depãna povești. Ajutoarele Cãpitanului sunt Spiderman, Zâna Primãverii, Prințesa Cosmina și Bugs Bunny. Seamãnã mai mult cu Rilã-Rilã-Iepurilã ãsta, are o coadã micã și toți ar vrea sã-l tragã de ea. Bãi Bocãnilã, ești cam urecheat! Spiderman are și el o forțã deosebitã: se poate cãțãra pe clãdiri și, în general, face numai fapte bune. Acum, însã, danseazã. Se învârte în jurul Zânei Primãverii, asta fiind îmbrãcatã în verde turcoaz, y lake to muve-muve! Așa cã, normal, Aeronava zboarã cãtre planeta Primãverii, însã existã un spion, iar asta este o problemã, cãci și o roatã a fãcut panã, na, drãcie! Așa cã trebuie sã se cânte, în cor, refrenul: Mașina șefului are panã la roatã, mașina șefului are panã la roatã și noi o vom lipi, firește, cu gumãããã de mestecaaat. Veselia e generalã. Aeronava are ba vrrrm, ba are fââââs, bine cã existã regley spearmint!

Mesaj: Vindecarea / este o formã de a muri pe neașteptate, / peste umbrã, / atât de sensibilã în luminã, / trece o altã umbrã.

Dar vin și caii pe planeta asta, foarte mulți cai, tropãie toți și se zguduie ferestrele, așa cã avem o iapã și doi armãsari, pe Dobrin, sare un țânc, pe Sabrina, dar și pe Amadeus, vin și alții cu gura, ãștia fiind trei cai nãrãvași care fug atât de tare cã mãnâncã jar. De dupã colț, mai așteaptã un cal, și el tropãie și fornãie, îl cheamã Mahalale. Sala de clasã se transformã într-un câmp de bãtãlie, vin turcii, la Rovine, în câmpii, iar zgomotul e infernal, bucuria e una copleșitoare, a-ram-tam-tam, a-ram-tam-tam! Sã vedem care sare mai sus, sã vedem cine poate tropãi mai tare, în clasa vopsitã, pânã în dreptul ferestrelor, într-un verde incert. Cãpitanul aeronavei e în altã lume, ai se eu te pego, ai, ai! Școala toatã e o aeronavã, va zbura cãtre o planetã unde jocul e ceva firesc și plin de luminã, un alt prichindel, înalt cât spãtarul la scaun, îmi face cu ochiul, cred cã vom merge împreunã sã-l bumbãcim pe Bugs Bunny.
Tot ce mai e de fãcut e ca fiecare sã se suie care pe scaune, care pe bãnci, se va porni într-un marș triumfal, afarã continuã sã plouã câinește, tam-tam-rap, tam-tam-rap, trecea un prinț cãlare, trecea un prinț cãlare, foamea se ghicește dositã în colțuri, apare și un elefant, legãnându-se, evideeent, pe o pânzã de paianjen, dar a venit apa și l-a luat, e Sãptãmâna Altfel la școalã, mucoșii poartã care papuci, care sosete ude, cãci altfel ar însemna sã aducã cu ei, pe holuri, în clase, peste tot, tot noroiul ulițelor din câmpia nebunã și care nu reușește sã sature pe nimeni. Iar copiii se transfigureazã. Care devine o zânã, care devine un personaj de desen animat. Au și sãbii cu laser, din baloane lungi-lungi, ca Yoda, stãpânul forței, unul dintre ei, ieri, a mâncat ciorbã și ciorbã, un altul a mâncat sos. Sos de nimic, așa spune. E frig și primãvara asta abia așteaptã sã explodeze!

Mesaj: Ție ți-aș fi fãcut toți copiii pe care ni i-ar fi dat Dumnezeu.

Gãsești fotografii cu ea, din cealaltã realitate. E într-un grup. Nu realizezi dacã poartã una din rochiile pe care i le-ai cumpãrat din Orașul Vechi. Îți tot spui cã ãsta e locul unde ai putea, oricând, sã îți faci bilanțul. Și sã te prezinți, senin, împãcat, în fața lui Dumnezeu. Stã lângã umãrul unui individ. Individul are mustațã, e trecut, se duce rar la frizer. Are ceas. Are verighetã. Îi privești ochii. Cu ãsta, noapte de noapte, împarte ea patul. Fața lui nu-ți spune nimic. Are fațã de mâncãtor de mici și de bãutor de bere la halbã, la piața de lângã autogarã. Nu-ți dai seama dacã îți spui toate astea ca sã îți faci curaj, sã-ți gâdili orgoliul sau doar pentru cã te simți umilit. Nu e nici o discrepanțã între ei. Aratã ca o familie. Îți imaginezi: ea face ouã ochiuri, iar el îi cere sã facã și salatã. Și ți se pare absolut normal. Ea, din cealaltã realitate, este prinsã-ntr-o horã. E și el. Sunt și alții. El are cãmașã albastrã, scoasã peste pantaloni. Îți repeți: Zici cã e pontator, la Bumbești-Livezeni. E omul care o îmbrãțișeazã, noapte de noapte. Ea îți tot spune cã nu mai face dragoste cu el, cã nu simte nevoia asta. Cã îl refuzã, mai ales de când te-a descoperit pe tine. Privești fotografiile și îți dai seama cã nu e așa. Cã minte. Îi zâmbește. Pare fericitã. Pare chiar tandrã. Pare cã nu e el, ci tu. Sau oricare altcineva. El, tu, altul, tot un drac. Nu aratã ca și când i-ar putea refuza ceva. Se integreazã perfect în grup. E perfect mulțumitã cu ceea ce are. Aplaudã. Danseazã. Râde. Aplaudã și el. Danseazã și el. Râde și el. Pe masã, lungã, nesfârșit de lungã, aperitive, pahare cu vin, pahare cu suc, fursecuri, cafele. Mușchi file. Rondele de cașcaval. Mãsline. Un fel de botez mai pricopsit. La schimb, tu ai midii. Ai bragã. Ai rahat turcesc. Ai guvizi. Când și când, ai KFS. Și inhibitori de serotoninã. Și insomnii, câteodatã cumplite. Nu țopãi. Nu aplauzi. Nu zâmbești. Doar taci și privești marea, totdeauna calmã de câte ori te duci sã o vezi. Și vrei sã fii tu ãla care a scris în dreptul stabilopozilor: Mã gândesc la tine în multe feluri, foarte des. Și te întrebi: Ce dracului cauți între ei? El saltã piciorul drept. Își ia avânt. Ea se alintã. Nu cântã Dulce José Silva Pontes, pe scurt Dulces Pontes. În nici un caz. Nu e Canção do Mar, vem saber se o mar terá razão / vem cá ver bailar meu coração... Dupã cum sunt prinși în horã, dupã felul în care se saltã piciorul, dupã felul în care se bate din palme, cu siguranțã cântã formația Etalon. Din Pașcani. Hai, cumãtri, sus paharul, / Hai ca sã ciocnim, / Pentru sãnãtatea noastrã, / Un pahar cu vin... Iar tu începi sã te simți ca un câine strãpuns de alicele unui vânãtor cu strabism.

Flash: ...disperarea care crește pe chip, te descãrneazã, / te face de nerecunoscut, / ca o frescã din sfânta sofia peste care a ars un cazan de pucioasã, / ploaia târzie care cade de pe streșini și se transformã-ntr-un sinucigaș care nu a mai dat greș, în sfârșit, / sã facem din neuroleptice meniul principal al zilei care va reuși, în cele din urmã, / sã ne mestece, / sã ne risipeascã, / sã trãim o singurãtate desãvârșitã...

Ai zile în care realitatea ei se contopește cu realitatea ta. Realitatea ei și realitatea ta însumeazã o irealitate aproape verosimilã. De fapt, tu asta cumperi. O zi, o zi, o zi. Din 3-6-5. Și realizezi cã, în fapt, plãtești. Plãtești ca și când te-ai duce la casele de toleranțã. O zi de irealitate verosimilã înseamnã un pumn, înainte, de anxiolitice. Înseamnã, dupã, tot un pumn de anxiolitice. Și pari total absent, privind pe fereastra trenului. Un salcâm, un salcâm, alt salcâm. Ea te ține de mânã, așa i-ai spus de la început, sã mã iei de mânã, altfel mã prãbușesc... Stã ghemuitã în tine. O garã, o garã, altã garã. Realitatea ei și realitatea ta sunt din ce în ce mai aproape de irealitatea voastrã. Iar irealitatea voastrã e doar locul unde tu te simți în stare sã-ți faci bilanțul. Sã ai curaj. Pânã la capãt. Sã te revolți: Bã, Contabile Nebun, la ce dracu sã-ți mai spun eu ce am fãcut bine și ce nu, când tu zici cã le știi pe toate? Marș în pizda mã-tii!
Asta realizezi: irealitatea ta atât de verosimilã e de o falsitate evidentã. Și-ți spui și ție: Marș în pizda mã-tii!

Flash:
- Tu nu vezi cum zboarã timpul?
- Vãd, dã-l dracu!
- Ne trezim bãtrâni...
- Ne trezim morți!

O femeie îndrãgostitã și însãrcinatã, irizeazã. E fosforescentã. Pulseazã. Te uiți în ochii ei și-ți spui cã la fel trebuie sã fi arãtat și privirea lui Dumnezeu în clipa în care s-a decis sã separe lumina de întuneric.

Frunzulițã de cicoare, curva-i curvã pânã moare, una-una, pentru Leo, pentru Cabral, Heineken, the original quality, c-așa-i femeia fãcutã, te iubește și-apoi uitã, brewed with natural ingredients, Moods, 5 cigarillos, garantia exclusiva, mamã, pe Sinești, pe magistralã, mergeam cu inim-amarã, mã duceam, Doamne, furam, pentr-o curvã ce-o iubeam, nu-ți plângi de milã, încã ești uimit, Dia îți scrie, tu nu te mai faci bine, știe ce zice, te îndrãgostești cu o precizie bolnãvicioasã, fix o singurã datã la 20 de ani, iar pe tine te ține vreme îndelungatã, ți se spune Duracell, are dreptate, e prea mult pentru o viațã de om, i-auzi, mulțumesc lui Dumnezeu, c-a fãcut pe gândul meu, pentru Gicu, pentru Maru, pentru Avalon, totul, în fond, nu e decât un mare rahat, viața este o scarã, ce te urcã și coboarã, pentru Ramon, pentru Sinel, pentru Americanu, arz-o focu ca s-o arzã, dar de unde sã gãsesc, toate sunt pe interes, numai dacã ai putea dansa, pur și simplul, sã numeri pașii, chasse from promenade position, sus, din cer în cer, sã dansezi când pe unul, când pe altul, left shoulder is quite forward, lift up left hip, when going into outside partner, left side stretches even further, un cer, un cer, alt cer, pânã la ultimul, îți spui nu cã poți ajunge acolo, e un loc unde tu ai fost cu multã vreme înaintea altora și nu mai vrei sã te întorci, e extrem de simplu sã fii fericit, e suficient sã privești într-un suflet și sufletul ãla sã priveascã în sufletul tãu, uite, din aceste priviri schimbate când pe furiș, când pe de-a întregul, se naște un alt suflet, micuț, în prima lunã aratã ca un mormoloc, în ziua a 25-a, inima-i începe sã batã, are puls, picioarele și mâinile aratã ca niște bobocei, i se formeazã tubul neural, cum ar veni, apare Dumnezeu și transformã un banal act sexual într-un miracol, îl face pe om dupã chipul Sãu. Dupã chipul lui Dumnezeu l-a fãcut. Citești: Pânã la sfârșitul celei de-a doua luni, copilul începe sã capete tot mai mult un contur uman, pierzând din aspectul de mormoloc, are o lungime de aproximativ 2,5 cm și cântãrește încã mai puțin de 28 de grame, adicã suficient cât sã poatã fi aspirat, prin colul uterin dilatat, medicul introduce în uter o canulã flexibilã din plastic; cu ajutorul unei pompe electrice sub presiune, este aspiratã placenta ºi copilul, care, astfel, va fi rupt în bucãþi. Deoarece capul este mai mare, el se detaºeazã de trunchi ºi va fi sfãrâmat cu un instrument special pentru a fi apoi aspirat. Deseori, nu se poate distinge în aceastã grãmadã de sânge, resturi de placentã ºi copil, dacã au mai rãmas resturi în uter. Și citești mai departe: Copiii avortaþi sunt deja în mãsurã sã simtã durere ºi panicã în timpul avortului. Premiun quality, curva-i curvã pânã moare, una-una, pentru Nelu, pentru Angel, original recipe, as cigarrilhas dannemann sao mundialmente famosas, i-auzi adevãrul, c-așa sunt femeile, sã-ți mãnânce zilele, come walk with me and let go off the way you are going, come talk to me and i'll tell you what's really we're flowing, frunzulițã de cicoare, curva-i curvã pânã moare, life is much too good, my friend, don't let it end. Viața e un mare rahat. Dance. Dance. Dance.

Matincã

- Îmi place vagonul tau, singur, singur...
- Mã bucur pentru vagon.
- Vrei sã ne mutãm în el?
- E pentru unul singur. Doar unul încape. Mã gândeam sã te întreb de timp, dar asta ar însemna cã nu avem ce vorbi.
- E frumos aici. Am avut o Lunã superbã. Doar cã aparatul meu foto ori nu e bun, ori sunt eu neîndemânatic. E mai credibilã a doua variantã. Vrei sã ne suim pe vagon?
- Trebuie sã-l întreb.
- Mi se pare corect. Poate vrea ceva la schimb.
- Eu îl știu mai bine, deci o sã vorbesc cu el.
- Dar tu vorbești limba vagoanelor?
- Pãi ce, tu nu știi?
- Eu vorbesc mai mult cu salcâmii.
- Când sunt înfloriți?
- Tot timpul.
- Am vorbit cu vagonul. Azi nu ne dã voie. Spune cã e vânt. Dar o sã ne permitã, cândva.
- Mã lasã în el?
- Nu, numai pe acoperiș.
- Și dacã plouã?
- Pãi sã ne plouã.
- Aa, nu voi fi singur.
- Nu. Dar tu ce vorbești cu salcâmii?
- Mã lasã sã mã ascund la ei în scorburi, atunci când îmi e fricã.
- Doar când îți este fricã?
- Da, numai cã mie îmi este fricã tot timpul.
- De cine?
- De vagoane.

Îți explicã: seteazã un aparat care proporționeazã cantitãțile de metal topit, pentru aliaje. Cât la sutã fier, cât la sutã strat adipos, asta auzi, lucreazã 9 ore pe zi și tot timpul ãsta nu se ridicã de pe scaun, are biroul ei și trebuie sã fie atentã la cifre. Spune cã e o muncã de mare responsabilitate. Dar cã asta face zi de zi. Și se plictisește de moarte. Dar nu are soluții. Salariul e bun și, pe deasupra, primește și bonuri de masã. Tu nu realizezi nici acum: e laborantã sau e inginerã? În plus, în sertar, are tot timpul dulciuri. Da-da, o sã-mi explodeze glicemia... Privești în tavan. Și mama, sãraca, tot așa e, se chinuie cu diabetul. Tavanul e vãruit în alb. Nu gãsești nici un punct, nici un reper pe el, sã rãmâi suspendat, agãțat. Nici un fel de suport. O fisurã, sã te poți strecura în ea, sã te ascunzi acolo și sã zaci. Sã plângi. Toate astea îți trec prin minte, ca o scuturare excesivã, rapidã, a celulelor nervoase din cortex, parcã ai o crizã epilepticã. Vorbește și îți trage pumni direct în cap. Și nu vin aici decât rar. Am stat peste iarnã, cã e mai cald. În rest, stau la mama. Pãi spune și tu, ce sã fac aici? Asta de alãturi, dimineața, când pleacã, aud cum încheie ușa cu cheia. Apoi se împinge în ea, sã se asigure cã e închisã. Și îmi stricã tot somnul. Iar eu aș dormi continuu. Dar tu, chiar așa, de ce nu dormi? Ridici din umeri. Nu știu. Adormi devreme, nu? Te gândești: în ultimul timp, ai adormit undeva pe la miezul nopții, dar tot degeaba. Dupã câteva ore, ești gata de drum, ai restartul fãcut, privești ceasul de pe telefonul mobil, o faci din reflex, 3:58:00, ea, din cealaltã realitate, nu ți-a lasat nici un mesaj de noapte bunã, nici nu avea cum, a adormit cu multã vreme înaintea ta, ai verificat telefonul pânã sã te întorci pe burtã, nu aveai mesaje sau erau cele uzuale, accident DN3, în dreptul localitãții Dragoș Vodã, douã victime neîncarcerate, sã îți pui capul pe partea dreaptã a pernei, îți flexezi și piciorul, tot pe dreptul, și sã te prãbușești într-un somn fãrã vise. Ca moartea. Așa adormi. Și adormi brusc. Te trezești la fel, brusc. Ești un bec iar cineva apasã pe întrerupãtor cum are el chef. Apasã în jos, ai adormit. Apasã în sus, gata cu somnul. Țac-țac. Și realizezi cã visezi din ce în ce mai rar. Sau visezi și nu-ți mai aduci tu aminte, nu-ți dai seama. Dacã ți s-a schimbat centrul de greutate, e normal sã ți se întâmple asta. Ce mai e de visat, te întrebi, în timp ce ridici bãrbia și-ți treci aparatul de ras prin spuma groasã. Hârș-hârș. Apoi te sui pe cântar. Câteodatã aratã 85, dar sunt dimineți în care te ia în râs: 3:58:00. Într-un astfel de început de zi ai stat mai mult în pat. Ai fost uluit. Tii, ți-ai spus, de data asta am visat. Chiar am visat! Și te-a bucurat visul ãla. Erai într-un magazin de cartier, marfa era așezatã alandala, pe vitrinã, lângã vitrinã, în rafturi, lângã rafturi, abia te puteai mișca în el. Și voiai sã iei pâine. Una singurã. Și era cald în magazin. Era cald ca sub pilotã, când stai cu ea ridicatã pânã la gât. Chiar mai sus. Pânã în creștet. I-ai spus vânzãtoarei sã-ți dea pâinea. În spatele tãu, era o fatã. Poate avea 21 de ani. Așa ai estimat, fãrã sã o vezi, era visul tãu și numai tu puteai face astfel de evaluãri. Avea bocanci de piele întoarsã. Era îmbrãcatã într-un fel de palton care se strângea, la mijloc, cu un cordon. Cãdea, astfel, ca un clopot. Și era de culoare neagrã. Pe cap, avea trasã și glugã. Nu vedeai nimic de ea. Doar știai cã e o fatã, poate de 21 de ani. Cum era în spate, te lovea cu vârful bocancului în tocul de la pantofi. Mãã, mãã, dã și mie o bucatã de pâine. Și așa de câteva ori, pânã te-ai hotãrât s-o bagi în seamã. Te-ai întors. Ce e, mãã, vrei sã te pup? Și chiar asta a fãcut. Țoc, te-a pupat, scurt, pe obraz. Când a fãcut asta, și-a dat și gluga jos. Și te-a bucurat. Te-a bucurat nespus. Nu era moartea. Era Odile, a lui Andre Maurois. Veselã, frivolã, cu un obraz fosforescent. Cu buze umede, parfumate, Fresh Air, Apple Delight. 3:58:00. Și tot nu gãsești nimic pe tavan, nici o fisurã. Seara, când vin, cad aproape frântã. Îți spune cã nu a greșit niciodatã proporția metalelor din aliaje. Are o muncã de mare responsabilitate! Și, dupã ce pleci tu, își va face ciorbã de perișoare, mmm, o sã fac sã-mi ajungã toatã sãptãmâna. Te hotãrãști sã scoți și tu câteva vorbe. Da, e bunã ciorba de perișoare. Și nu ai fãcut bine: "da" e pe tavan, "bunã" e pe un perete, "perișoare" pe un altul, fraza s-a deșirat și se plimbã prin camerã. Cum stai gol, în mijlocul patului, cu privirea fixând pereții, îți dai seama cã ești penibil. Norocul tãu cã ea nu e atât de inteligentã încât sã-și dea seama de asta. Și nu știi cine vine, poc, apasã pe întrerupãtor. În sus. Gata cu somnul. 3:58:00. Centrul tãu de greutate e undeva jos, extrem de jos. În fosa Marianelor. E chiar pe tavan, ai reușit, în sfârșit, s-o descoperi. E fisura de care aveai atâta nevoie... Te faci mic, tot mai mic, tot mai plat, cât sã te poți strecura în inima ei. Mãcar ãsta e un loc care te acceptã, te suportã și te împlinește.

Nu te întrebi dacã starea de bine e datã de starea de rãu. Sau invers. E cu adevãrat o stare de bine datã de starea de rãu sau e o stare de rãu datã de starea de bine? Și numeri: un salcâm, un salcâm, alt salcâm. Le zâmbești, îți zâmbesc. Vã faceți, complice, din ochi: ești singura sperietoare care le știe limba. Limba salcâmilor e ațoasã, e șuierãtoare. Sssalcâmule, de ce eșșști vesssel? Ridicã din umeri: Pentru cã șșși tu eșșști. La un astfel de rãspuns, concluzionezi cã nu ai nici un fel de stare de rãu. Basta! Știe salcâmul ce spune, doar te cunoaște atât de bine! Așa cã te apuci sã caști gura, larg, tot mai larg, ãsta fiind modul tãu de sperietoare prin care arãți cã poți zâmbi. Sperietoarea care zâmbește trãiește mai puțin decât sperietoarea care stã tot timpul întunecatã. În schimb, trãiește mai intens: o zi de sperietoare care zâmbește e echivalentã cu câteva rotiri de Lunã plinã trãite de o sperietoare care are sufletul posomorât. Dar cui sã-i pese de atât de puțin lucru, salcâmilor?! Cãci și salcâmii au perioadele lor, e drept, puține, când zâmbesc. Când sunt fericiți. Vara sunt fericiți din guguștiuci, iar iarna sunt fericiți din ciori.
Cãci salcâmii sunt singurii copaci din lume care rodesc de douã ori pe an, douã fructe absolut diferite. Vara rodesc, evident, guguștiuci, în vreme ce iarna rodesc, evident, ciori.
- Sssalcâmule, dar eu de ce nu fac fructe?
Iar salcâmul se scarpinã-n cap, mult, mult, pânã dã toamna, pânã se-ngãlbenește de ciudã. Te privește intens. Te privește pânã te subțiezi.
- Pentru cã nu ai habar sã iubești, bestie!

La ea: Soarele rãsare la 6:21 și apune la 21:17.
La tine: Soarele rãsare la 5:44 și apune la 20:46.
Coordonate:
La ea: 43° 32′ 49″ Nord, 3° 58′ 45″ Est
La tine: 44° 12' Nord, 27° 21' Est.

Cei neiubiți ajung la orfelinat, așa spune mama. Iar orfelinatul ãsta e un fel de casã mai mare, în care fetițele sunt închise, noaptea, în dulap. Cum ar veni, sunt mereu pedepsite. Sunt puse sã doarmã acolo. Și sã viseze. Viseazã cã locuiesc într-un palat și cã sunt prințese. Cã se plimbã într-o caleașcã de aur trasã de un cãluț care are un corn în frunte. Când este mânat nãvalnic, copitele lui scânteiazã. Dii, cãluțe, cã-ți dau jar, mama ta de potlogar! Dacã spui aceastã vrajã, poate zbura. Poate zbura atât de sus câ imediat ajungi la râurile care curg în cer. Când se supãrã, râurile din cer cad pe pãmânt sub formã de ploaie.
Fetițele care dorm în dulap cred cã pãpușile pot vorbi. Murã-Murã, taci din gurã! Dar pãpușa nu mã ascultã. Îmi spune cã a rãcit. Și tușește. Tușește și ziua, dar tușește și noaptea. Iar eu nu pot dormi, deși sunt atât de obositã... Vede ea pe dracu! La noapte, o sã stea cu întunericul, iar eu am sã închid ușile dulapului cu cheia, clanț, sã se învețe minte! A stat în ploaie, s-au supãrat râurile din cer, așa cã au cãzut toate la scara blocului nostru. Și Murã a stat multã vreme acolo, în ploaie, pânã am venit. Am fost plecatã sã fac rost de bani pentru mâncare. Și-i arãt ce am în sacoșã: cafea, țigãri, suc de fructe. Farduri, gene false, rujuri și ojã. Pentru tine mã zbat atât, așa sã știi! Pãpușa, însã, are șosetele ude. Are și rochița udã. Și tremurã. Și-mi spune cã a fost tare cuminte. Mami, nu-i așa cã am fost fetițã cuminte? Nu-i așa?!
E rãu sã nu poți vedea absolut nimic. Cum ar veni, sã-ți creascã întunericul în ochi. Așa se întâmplã cu cei neiubiți. Dar mama mea, în schimb, mã iubește. Foarte mult. Așa îmi spune: Zgâtie micã, habar nu ai cât de drag îmi e de tine, cã mai bine nu te nãșteam! Și își aprinde o țigarã. O ține între cele douã degete de lângã degetul mare, adicã între ãla care te ceartã și ãla care te bate. Degetul care te bate e mai puțin rãu decât degetul care te ceartã. Cel care te bate, dacã se îndoaie, se transformã într-o castanã. N-ai fost cuminte, așa cã poc o castanã! Și încã una! În total zece castane. Dar zece castane date în cap nu înseamnã mare lucru comparativ cu durerea care ți-o poate face degetul care te ceartã. Zgâtie, de ce tușești? Iar asta e o întrebare la care nu ai nici un rãspuns. În schimb, mama are. Atunci prinde viațã și degetul care te ceartã. Cu ãsta amestecã mama bomboanele în apã. Se duce la bucãtãrie, îmi cautã ceșcuța, o umple cu apã, o gurã, douã guri, dupã care scotocește într-o pungã plinã cu bomboane de toate culorile, ținute în cutii de plastic. Tii, unde dracu e Lexotanilul? Și-l gãsește. Pune în apã cât poate ea de multe. Na, sã dormi dusã, poate așa nu te mai apucã tusea și nici foamea. Și poate mori! Degetul care te ceartã îl folosește sã amestece bombonelele cu apã. Și tu trebuie sã bei totul, dar absolut totul, dintr-o suflare. Gata, mami, uite, am bãut totul, nu-i așa cã sunt fetițã cuminte?
Dar nu mã aude, vorbește la telefon: Da, dragule, te aștept. Da, dragule, nu îți face griji, o las la o vecinã, la ora aia o sã doarmã dusã. Și zâmbește. Gesticuleazã și zâmbește. Mama devine brusc un fel de salcie care se îndoaie de la umeri, de la coapse. Îi râd ochii. Dacã ar fi pisicã, aș spune cã s-a apucat sã toarcã. Se uitã pe pat, dupã listã, o gãsește și se apucã sã o citeascã la telefon: Da, vreau așa: vin, șalãu, lãmâi. În rest, vezi și tu cu ce mai vii, cã ești bãiat mare! Da, banii la urmã. Sigur. Pa-pa, te iubesc! Cum suntem numai noi în camerã, mã gândesc cã mie mi-a spus asta. Murã, ai auzit, mami te iubește!
Dar Murã tace, îi crește întunericul din ochi. Se abține sã tușeascã, trebuie sã fie atât de cuminte încât sã nu știe nimeni cã ea e acolo, în dulap, care nu e totuna cu orfelinatul, unde ajung cei neiubiți. Dulapul se poate transforma oricând într-un castel, tu ești o fetițã care nu a stat la scara blocului, în ploaie, ore în șir, ci o micã prințesã, ai o caleașcã trasã de cai nãrãvași, dii, cãluțe, printre nori, așa cã imediat poți ajunge la apele din cer, ai luat și pãpușa cu tine, Murã, sã taci, dracului, din gurã, încerci ușa dulapului, nu se deschide, se vede cã mama a avut grijã s-o închidã cu cheia, mama gâfâie, parcã e o altã femeie, are vocea schimbatã, patul din camerã parcã a prins viațã, vorbește și el din arcuri, se aude și o altã voce, groasã, de bãrbat, repetã tot timpul: Tare, tare, tare...
Iar tot ce te sperie nu sunt vocile pe care le auzi dincolo de ușa dulapului unde ești închisã, ci întunericul. Întunericul crește din ochii celor neiubiți. Vine pe dedesubt, din interior. Tot ce trebuie sã faci este sã gãsești forfecuța mamei, printre lucrurile din dulapul în care ești închisã. Pipãi dupã capul pãpușii, iei forfecuța și o apeși în dreptul ochilor. Adânc, adânc, tot mai adânc. Sau, cum spune nenea ãla, tare, tare, tare. Mãcar așa ai garanția cã nu vei ajunge niciodatã la orfelinat, care e un fel de casã mai mare și unde sunt duse sã fie pedepsite pãpușile care tușesc tot timpul și care nu vor sã doarmã decât dacã se viseazã prințese, mergând într-o caleașcã trasã de un cal nãrãvaș, cu un corn crescut în frunte.

Cod portocaliu - 26.07.2015, vreme canicularã cu 38-39 grade Celsius, indicele de confort termic va depãși 80 de unitãți.

Noaptea e prea micã și nici timpul nu e de ajuns. Te miști cât poți de repede, fast and furious, pam-pam-pam, la prima orã, piața e deja un furnicar. Stânga-dreapta-stânga, printre tarabe, vrei piersici, dacã se poate din acelea turtite, exact ca zilele astea în care ai senzația cã nici nu sunt, cã nu existã, adormi seara, cât se poate de târziu și, dupã fix o clipã, e dimineațã, te trezești nãuc, cafeaua nu are gust, aerul nu are gust, nu-l simți, poate cã nici nu existã, viața nu are gust, nici ea nu existã, doar ai senzația cã peste oraș s-a lãsat un vacuum enorm, a absorbit iedera, scrâșnetul de frâne, dozatoarele de cafea, pânã și umbrele, lãsând, însã, tot praful câmpiei în urmã, uite, s-a adunat la tine sub balcon, e luat pe roțile autoturismelor și ridicat pânã pe lumea cealaltã, își spui cã asta trebuie sã faci, sã fugi, sã fugi cât mai departe, într-o lume în care sã trãiești dupã cu totul alte reguli, mai molcome, mai sigure, mai așezate. Mai sigure. Pe care sã le simți cu adevãrat de la început pânã la sfârșit. Care sã conteze. Care sã merite!
Pam-pam-pam, așa trec zilele, nici nu le simți, fast and fourios, la 5:00 dimineața ești pe un câmp, sãri un gard, strigi, Iuliaaanee, Iuliaanee, îți rãspund câinii, vreo cinci, oile nu au nici o treabã, nu îți dai seama de unde ai impresia asta atât de bunã despre tine, despre ce poți face, cã poți schimba ordinea fireascã a lucrurilor, cã poți schimba lumea, planeta, universul, cã ești important și cã poți, pur și simplu, sã pocnești din degete și totul se așeazã dupã gândirea ta, de cele mai multe ori nãucã, iraționalã, cã intervine o forțã brutalã, nestãvilitã, capabilã sã așeze nefirescul în firescul gândirii tale, în fond, dacã ãla, care s-a poreclit Dumnezeu, a spus cã vrea sã fie luminã și chiar asta s-a și fãcut, tu de ce nu ai putea face la fel?! Dar tot ceea ce obții sunt câteva înjurãturi groase, dai din cap ca proasta, îți spune proprietarul turmei, tu insiști, bã, amețitule, cheamã-l pe Iulian, ala se înfoaie, agitã o bâtã, pula mea, sã vedem ce iese, în fond nici nu îți pasã dacã ți se întâmplã ceva rãu, dacã ala chiar are de gând sã te loveascã sau nu, îl provoci chiar, te gândești cã ar putea sã-ți dea cu ciomagul ãla în devlã, pânã la urmã ți-ar face un bine, mãcar așa simți și tu ceva, o durere surdã în moalele capului, pentru o clipã ai senzația cã asta chiar se întâmplã, mai bine o loviturã în țeastã decât lipsa asta eternã de aer, scapi de nãpãdirea asta de praf, se descuameazã pãmântul, nici urmã de Iulian, ai informații cã e retardat și cã-i vândut, de familie, pentru câteva cãruțe de lemne, la târla asta, sã-l slugãreascã proprietarul pânã îl gãsesc toți dracii, pânã se duce-n mã-sa, pânã ajunge oale și ulcele, iar ție ți se pare neverosimil cã se poate întâmpla așa ceva, în astfel de vremuri, te revolți, pocnești tu din degete și se întorc apele în cer, sub formã de nori, pocnești tu din degete și se aliniazã planetele, lângã... umãrul stâng, umãrul drept, vorba lui Brad, proletcultistul, fãrã aripi, sã-i pot sãruta noaptea când aștept stranie apariția ta!
Stânga-dreapta-stânga, nu înțelegi de ce toți ceilalți se opresc și cascã gura, nu ai pe unde trece, un tataie se mirã de prețul kilogramului de cartofi, îl apostrofeazã pe vânzãtor, are atidudine, deh, opinia publicã în plin proces de libertate de exprimare, ți-ai dracu de morți, tu simți cã te sufoci, bã, cretinule, eu nu traiesc în viteza ta, dã-te-n pizda mã-ții din drum, fast and fourios, gãsești piersici, mari, foarte mari, cât un pumn de boxer la categoria grea, plãtești un kilogram dar uiți sã le iei, vânzãtoarea te face atent, vrei și zmeurã, ea, din cealaltã realitate, lipsește, îi place zmeura, zmeura de câmpie, adusã din Anatolia, la dracu, de data asta uiți sã iei restul, e o dimineațã formidabilã, te simți plin, plin, plin, tot ce vrei e sã fugi cât mai departe, cât încã mai poți, cât încã mai ai timp și cât timpul se poartã blând cu tine, numai tu îl agresezi permanent, nu ți se pare de ajuns, într-o zi te vei trezi extrem de mort și nu ai habar dacã vei înțelege de ce și când ți s-a întâmplat asta.
Iar de Iulian tot nu dai. Ciomãgarul sunã dupã polițiști. La fel faci și tu. Bã, aici e o persoanã sechestratã și abuzatã fizic, e slugãritã de niște aurolaci. Într-un târziu, vin trei cretini, purtãtori de uniformã, unul dintre ei, cu un aer plictisit, îți cere datele de identificare și-ți aruncã din colțul gurii un nu se confirmã de parcã doar ce-a mâncat numai pelin. Sau numai cãcat. Și iar te revolți. Și-ți dorești un ciomag în moalele capului. Și vrei, pentru o clipã, sã-l iei de gât. Hai sã mori tu cã nu se confirmã, labagiule! Dar labagiul le face semn și celorlalți doi labagii care-l însoțesc, se suie în mașinã și se fac nevãzuți. Dar nu te lași, mergi în urma lor, e o dimineațã nãucã, plinã de cofeinã, îți zvâcnesc tâmplele, simți câ brațele nu te mai ascultã, le întinzi, vezi cum îți tremurã degetele, dacã-i bal, atunci bal sã fie, camera video funcționeazã, frame to frame, frame to frame, în oraș, la o intersecție, polițiștii iau pe capota mașinii un biciclist, trãiești în ritmul care, pânã la urmã, te va ucide, iar tu nu vei avea habar cã ți s-a întâmplat asta, îți spui cã, pânã la urmã, existã o justiție divinã pentru cei care se simt plictisiți, pentru cei care au impresia cã trãiesc, pentru cei care au impresia cã lumea nu poate fi schimbatã, cã nu se pot alinia planetele dacã tu chiar îți propui asta, acum, acum, adrenalina ajunge la cote maxime, timpul e fãcut sã se plieze ritmului tãu, uitã-te, ești într-un colț de piațã, ai șters puful de pe o piersicã, muști din ea cu poftã, e zemoasã, e dulce, rãmâi cu acest cadru în minte apoi, brusc, te gândești de ce, în ultimul timp, nu ai mai vãzut cutii cu bomboane Raffaello, chiar așa, unde e ciucalata ei și de ce, de atâta amar de timp, nu ți-a mai cerut sã-i cumperi?!

De documentat:
1. Taximetrist acuzã cã polițiștii i-au plantat ADN uman, pe autoturism. Spune așa: Nu eu l-am omorât pe boschetarul ãla!
2. Nevastã plecatã în Italia, soțul spune cã e la produs și cã face parte dintr-o rețea de traficanți de carne vie. E extrem de revoltat: Nimeni nu ia nici o mãsurã, șeful mascaților e vãr cu ea!
3. Trafic cu acte false la evidența populației, pentru cei cu interdicție; cicã se așteaptã descinderi. Sanchi!
4. Șefã de asociație agricolã duce douã prostituate la tractoriștii altei asociații agricole. Tractoriștii fac sex ca-n filmele XXX, șefa de asociație primește motorinã, la schimb.
Concluzia? O lume absolut dementã!

E 8:45. Asta e ora în care te-ai decis pur și simplu sã te lași de fumat. Ai citit despre BPOC. E evident cã nu ai cum sã treci printr-o astfel de boalã, mai ales cã simptomele ei sunt din ce în ce mai prezente: tuse permanentã, dispnee, expectorație abundentã, reducerea toleranței la efort. Boala determinã reducerea prematurã și severã a capacitãții respiratorii, ceea ce duce la invaliditate și moarte prematurã.
Îți spui așa: Nu te sperie moartea, cât posibilitatea de a rãmâne invalid.

9:25 - Nu ai mai fumat de 40 de minute. Un adevãrat record!
9:26...
9:27...
9:28. În fațã ai Kent HD, Kent Iswitch, Lucky Strike.
9:29...
9:30. Classic - 5 Cigarillos Sweet Classic Taste; Black - Sweet Aromatic Taste; Don Diego Aniversario - 3 Corona Tubes; Black Stone - 6 Mini Cigarillos; Montecristo; Saphir Mini; Balmoral - Dominican Selection, Moods Filter, Moods Mini.
9:37...
9:50...
Te întrebi dacã țigara electronicã este o soluție. În plus, deja te doare capul. Știi cum se manifestã sevrajul, e încã devreme. În fond, sevrajul e sevraj, fie cã-l ai din lipsã de nicotinã, fie din lipsã de alprazolam.
9:53...

Cod galben 06 - 07.08.2015, temperaturi max. 35 - 37 grade, în dupã-amiaza zilei de 05.08.2015 temp. de 35 - 36 grade.

14:10. Serviciul de curierat Prioripost. Cadouri. Printre altele, Gitanes, Fumer nuit gravement a votre sante at a celle de votre entourage.
Expiri spre tavan. Fumul rãmâne agâțat acolo, deasupra capului tãu. E bine și e rãu deopotrivã.

2. Te lãmurești cum este cu nevasta plecatã în Italia, soțul spune cã e la produs și cã face parte dintr-o rețea de traficanți de carne vie:

...Dupã 13 ani de cãsnicie te trezești ca ai trãit lângã o curvã nimfomanã, brusc un medic fr sã vadã probele și invocând cã uitați cum aratã sotia, fr manichiura, pedichiura, fr fard, cum sã fc așa ceva... (sã o vadã acum, ca zici ca e pe centurã) îți pune dupã 15 minute, diagnostic tulburare delirantã acutã iar doi tâmpiți de pãrinți la fel ca doctora fr sa vadã, sã asculte, cheamã salvarea și ma interneazã cu ajutorul polițistului ganea (care știe ca va plati pt acel abuz) fr a le fc absolut nimic... adicã fr ai înjura, amenința, lovi, etc, culmea eu chemând polițiștii la domiciliul lor, fiind bãuți amândoi, ca acum curva sã susținã ca șanț nebun... ma bufnește rasul când stiu ca toți mai au puțin și vor plati! mâncați cat rahat vreți, tot veți plati! cu acești doi oameni de culoare umbla și se filmeazã vedeta porno și le spune copiilor ca eu sânt bolnav, sã va fie rușine nesimțitelor ordinare!

Tipul e în plin delir. Se încadreazã în categoria deliruri nebizare, tip de gelozie - deliruri cã partenerul este infidel.
Citești mai departe:
Sindromul Capgras este una din cele mai bizare afecþiuni neurologice. Bolnavul are convingerea cã o persoanã foarte apropiatã lui (de obicei soþia) a fost înlocuitã de altcineva, de un impostor.
Apoi,
Sindromul Cotard este caracterizat de o stare de delir în care pacientul insistã cã a murit sau cã o parte a corpului sãu a putrezit.
Și mai departe:
În lucrarea din 1880 prin care a adus acest sindrom în atenþia lumii medicale, Cotard, Jules Cotard, fãcea referire la rapoartele altor doctori francezi, aceºtia confruntându-se cu pacienþi care credeau cã ºi-au pierdut tot sângele sau cã nu au creier, cap, stomac sau inimã.
Când se întâmplã în sens invers, deci nu când pacinetul acuzã lipsa unui unui organ, de exemplu inima, ci partenerul, ãsta ce tip de delir e?

Te sufoci. Nu-ți ajunge aerul, nu e suficient, nu ai de unde lua mai mult. Lipsa de aer te agitã, te panichezi, ai astfel de stãri și de douã ori pe zi, dimineața și seara. Îți spui cã e de la privarea de somn, dormi extrem de puțin, 4 ore din 24, dracu, e prea multã luminã, ea e cea care te sufocã, nu te lasã sã te odihnești suficient, mãcar poți privi, în liniște, la ora 3:00 pm, de pe balcon, stelele, pe-acolo, printre ele, e și Dumnezeu, își face de lucru, are și el insomnii groaznice, fumeazã și el la balcon; oare cât de însingurat de simte?

Notezi:
1. Prostituate duse la tractoriști, sex ca în filmele XXX, la schimb cu motorinã. La întoarcere, mașina ajunge într-un șanț, rãsturnatã, 2 morți.
2. Copii luați de fluviu. Sunt cãutați cu o cange, dupã 3 ore este gãsit unul, 14 ani, privești și taci, privești și taci.
3. Polițiști în misiune violând o minorã fugitã de la orfelinat. Fata e drogatã cu prenadez. Te documentezi: e diagnosticatã cu tulburare maniaco-depresivã, handicap psihic gradul II. E o varã absolut bolnavã, e prea multã luminã, e prea multã lipsã de aer!
4. Tânãr motociclist în trafic. Polițist cu autoturism manevrat perpendicular de axul drumului. Vrea sã-l opreascã cu orice preț. Motociclistul zboarã peste firele dintre stâlpi. L-a oprit.

La ore mici, pe balcon, muști din filtru, fumul te agaseazã, mãcar de ceva tot trebuie sã mori, în definitiv, așa cã tușești înfundat, aerul nu-ți ajunge, te gândești cã așa se va întâmpla pânã la urmã, nu vei mai putea respira, te vei sufoca, încet-înceeet și, pizda mã-sii, în mod absolut, țigara îți frige buzele, vorbești singur, acum e momentul, în liniștea asta crudã, insomniacã și neagrã, sub nori stratocumulus, poți urla și urletul tãu ar putea sparge geamurile tuturor celorlalte balcoane, mãã, de ce dormiți când, iatã, au plecat berzele?
Dar poți urla când te îneacã tusea?!

N-o înțelegi pe ea, din cealaltã realitate. Crezi cã este o femeie extrem de curajoasã. Se duce într-un oraș, la capãtul lumii, și se simte într-o siguranțã perfectã. Acolo, oriunde, nicãieri. În schimb, tu te poți pierde pânã și în spațiul tãu ideal adaptat la singurãtate. Te poți pierde între drumul dintre dormitor și baie câtã vreme, la tine, singurãtatea nu ține de ceea ce te înconjoarã, ci de ceea ce ai în interior, pe dedesubt, pe sub piele.

Scormonești prin memorie:

cum sã n-o iubeascã
pe domnișoara lili
care-i și femeie frumoasã
și fecior de împãrat,
cântã la vioarã
și-l lasã sã plângã cu ea,
râde cristalin
și are cununã neagrã
de nebun

a iubit-o mereu
și-o mai iubește și astãzi
pentru cã e zveltã,
are pansele-n ochi
și stã în sufletul lui
agãțatã de-o vioarã

Lili a ta se numește Al. Te ține de mânã. Te roagã sã-i cumperi piersici. Te plimbã printre case vechi, boierești, cu cerdac. Pe strãzi pavate cu piatrã cubicã. Pavate cu frunze de plopi, asta e, totdeauna impari. Te roagã, atunci când o sãruți, sã vã acoperiți. Îți dai jos geaca și vã ascundeți sub ea. Și vã sãrutați acolo pânã rãmâneți fãrã aer. Seara, în cãminul studențesc, mâncați pe fugã, cartofi pai, un ou, prãjiți totul pe un reșou improvizat, ea adoarme prima, se ghemuiește, stai mult timp cu ochii deschiși, în întuneric, nimic nu e etern, nici mãcar moartea.

Ai puterea sã râzi. Râzi pur și simplu. Râzi cum nu ai mai fãcut-o de extrem de multã vreme. Ți-a dat cu un gel special, un fel de unturã, dar transparentã. La picioare, deasupra rotulelor, pe mâini, deasupra palmelor, pe piept. La mâini și la picioare ai niște clești. Pe piept, niște ventuze, mici, mici. Ventuzele nu vor sã se fixeze. Coșul pieptului îți tresaltã de atâta râs, mai mult pe înfundate. Hi-hi, faci. Hi-hi, face și asistenta. Colega ei, în schimb, are gura pânã la urechi. Ce e, dragã, nu-i gãsești inima? Vrei sã ajungi la inima lui?! Și așa e, nu o gãsește. Și le spui și de ce: Fetelor, nu am inimã! Iar ãsta e adevãrul: nu ai. În schimb, ai o tãieturã la cap, nu te mai agita, te face atent asistenta, mãsoarã 4 centimetri, prosopul plin de sânge l-ai lãsat pe jos, nu ești speriat, doar uluit, creierul tãu a afișat off pentru o fracțiune de secundã, ți-ai zis sã-ți dai cu nițicã apã rece pe fațã, mãcar atâta știi și tu, dacã ai stãri de vomã trebuie sã respiri pe gurã, adânc, adânc, nu ai mai apucat sã faci asta, te-ai trezit întins, în baie, nu ai realizat dacã sângele din jur e al tãu sau e, pur și simplu, o apariție misterioasã, dacã ai sau nu halucinații, ai zãcut acolo un timp, hmm, totuși, gresia e rece în aceastã perioadã a anului. Și-i spui și tu, tot hlizindu-te: Dar un aparat de gãsit sufletul nu aveți? Normal, sufletul! De unde sã aibã?! Se apucã sã-ți înșire cã oamenii de științã au reușit nu numai sã demonstreze cã omul are suflet, dar și sã-l cântãreascã, dai din cap aprobator, da-da, știu, are 38 de grame, pe scala Glasgow obții un scor formidabil, ești perfect conștient, deschiderea ochilor - spontanã = 4 puncte, rãspuns verbal - orientat = 5 puncte, rãspuns motor - la comandã = 6 puncte, nu e nimic spectaculos în ceea ce ți se întâmplã, dacã te-ai prãbușit pentru o fracțiune de secundã asta nu înseamnã cã s-a stins Soarele, cã nu e tot toamnã, cã Dumnezeu nu e anxios și depresiv, deopotrivã, și cã ar vrea sã moarã și el mãcar o singurã datã, dar nu altfel decât definitiv, când moartea e un nimic și deloc altceva, etern, riguros și absolut, dar absolut indiferent.

- Cu timpul, dealul poate deveni câmpie, dar e mult mai greu din câmpie sã faci un deal.
- Știu.
- Câmpia doar ne suportã, nu ne și acceptã.
- Singura mea câmpie ești tu. Și ești aidoma ei: mã suporți, dar nu mã accepți.

(Nu tu, ci eu sunt un om simplu. Eu, care am descoperit marea atat de tarziu. Eu, care am vizitat o țarã strãinã, la nici 10 kilometri de mine, dincolo de granițã, doar ca sã-mi cumpãr cașcaval mai ieftin. Și bomboane glazurate. Și susan. Eu sunt un om simplu, un om care n-a mai mancat, de zeci de ani, ciorbã de lobodã. De urzici. De ștevie. Pentru ca toatã copilãria m-am hrãnit numai cu așa ceva. Eu sunt un om simplu, care a dormit pe saci umpluți cu paie, câte trei puși de-a curmezisul, peste niște scânduri, iar asta se numea pat. Eu sunt un om simplu, care știu gustul zahãrului candel. E cel mai dulce zahãr din lume. Și cel mai amar. Eu sunt un om simplu, care a descoperit cinematograful 3 d dupã ani buni de la brevetare și numai o singurã datã. Și numai din întâmplare. Eu sunt un om simplu, care nu tasteazã pe tablete. Pe telefoane inteligente. Pe smartphone. Eu sunt un om simplu, care preferã, când și când, țigãrile de foi pentru cã-mi amintesc de cele fãrã filtru, extrem de ieftine, fumate în adolescențã. Eu sunt un om simplu, un om cu douã perechi de pantaloni. Un om care poartã bermude și papuci, în carouri, în draci-laci, fiindcã nu-i pasã de culoare, de modele, de cum trebuie ele asortate. Eu sunt un om simplu, care nu doarme, care-și plãtește taxele. Care nu râde pentru cã nu are de ce. Nu are cum. Eu sunt un om simplu, sunt cel care a spus sã mergem sã vedem marea și sã mâncãm o înghețatã. Sau o plãcintã cu brânzã. Sã ne murdãrim de zahãr-pudrã, pe nas. Eu nu mi-am dorit sa fiu niciodatã altceva decât ceea ce am fost, ceea ce sunt. E drept, am visat sã mã fac marinar, dar dintr-o pornire fireascã, naivã, de a cutreiera lumea. De a vedea marea. M-a-r-e-a. Asta pe când eram copil. Și pe când copiii visau sã zboare în cosmos. Eu sunt un om simplu, pentru cã știu sã dãruiesc lucruri simple. Așa cum fac cu tine, așa cum am fãcut cu tine. Lucruri simple, mici gesturi pe care eu le consider firești, uneori chiar tandre. Ți-am spus, dacã eram mai aproape, aș fi venit cu apã rece, la tine, pe timp de varã. Ți-aș fi adus covrigi cu mac. Și portocale. Și te-aș fi dus sã mâncãm, cum spuneai tu, varzã cu cârnați, la Viva, în orașul tãu. Nu midii. Nu inele de calamari. Nu dorada. Dar, cu siguranta, guvizi și mãmãliguțã. Așa rețin: acolo, unde ochii tãi, ca guvizii, înoatã și plâng! Înțelege, sunt prea bãtrân, prea bãtrân, prea bolnav și prea plictisit de viațã ca sã mai accept lucruri care sa nu spunã ceva, o poveste, care sã nu transmitã ceva, un mesaj. Literele alea, b, n și c, de pe acel breloc, mie nu-mi spun absolut nimic. Și nu-mi spun nimic mai ales ca am trecut printr-o perioadã îngrozitoare. Pe care tu nu o înțelegi. Sau nu vrei sã o înțelegi. M-am gândit, în ultimul timp, extrem de mult la moarte. M-am vãzut paralizat. M-am vãzut țintuit la pat, cu gura strâmbã, fãrã posibilitatea de a mã mișca. Vrei sã-ți spun cã m-am gândit la ce fel de moarte aș prefera? În ce mod? Care e mai rapidã? Da, m-am gândit la asta. Și am cãutat și variante. Mi-am zis sã-mi aleg un copac, pe malul fluviului, o salcie extrem de bãtrânã, și sã sfârșesc acolo. Mi-am zis sã caut în farmacii, o dozã letalã de anxiolitic, de depresol, de psiholeptice. Și totul numai sã nu mã vãd la volan, stricând bunãtate de mașinã, sub roțile unui camion de mare tonaj. Iar tu îmi vorbești de simplitate? Îmi vorbești de orgoliu? De vanitate? Recunosc, aș fi vrut sã cheltui, sã c-h-e-l-t-u-i ceva pentru mine, sã dai bani fie și pe o minã de pix, semnificația acesteia ar fi fost evidentã. Sau pe o rolã de hârtie parfumatã. Aș fi preferat o epistolã scrisã de mânã. Dar care sa fie pentru mine. Special pentru mine. Numai și numai pentru mine. Eu sunt un om simplu! Eu sunt cel care se îngrijește de lucrurile simple, atunci când ne întâlnim. De periuțã. De pasta, de sãpunel, de o gurã de cafea, dimineața. Îmi spui cã au dispãrut drumurile, cãlãtoriile fãcute împreunã, spre ceea ce ne-a unit, spre ceea ce ne știe, ne așteaptã, ne acceptã, ne suportã și nu mai vrea sa ne uite? Dar la faptul cã am devenit un robot, care nu mai are timp de scris, care nu a mai ascultat, Doamne, de atâta timp, Dulces Pontes, te-ai gândit? Sate, sate, sate. Asta e viața mea. Drumuri peste drumuri. Gânduri negre și grija zilei de mâine, grija de a nu capota. De a nu mã trezi iar dupã o sincopã. Cu ceafa plinã de sânge. În baie, pe gresie. Și te miri cã am reacționat așa, cã m-am simțit extrem de mâhnit, vãzând acel breloc, cu trei litere care mie nu-mi spun absolut nimic. B, n și c. Vrei sã-ți vorbesc despre mâhnirea mea? Vrei sã știi cum m-am simțit? Exact cum ți-am spus: ca un gunoi. Ca și când ai fãcut așa ceva, trimițându-mi acel pachet, dintr-o obligație. Ceva de genul: trebuie s-o fac, asa cã o fac oricum. Iar eu asta spun, asta am crezut, asta încerc sã mai cred: cã eu nu sunt oricum, nu sunt oricine. Cã nu sunt o obligație. Cã nu sunt cineva de care trebuie sa te debarasezi într-un astfel de mod. Tratându-l ca pe un gunoi. Deși asta am fost, recunosc, întotdeauna: un gunoi din Bãrãgan, din care cresc, atît de viguroși, ciulinii.)

Un Romeo, așa cere, iar chestia aia de o culoare cafenie, mirosind puternic a spirt, luatã pe nemâncate, îl face extrem de vioi. Gesticuleazã larg, spune poante pe care tu le-ai mai auzit de câteva mii de ori, dar barmanița nu, bãrbatul care are noroc în dragoste se numește burlac, râde el, râde și aia, el are trei facultãți, spune asta tuturor celor care sunt dispuși sã îl asculte, tu deja te simți un ratat, n-ai apucat sã termini vreuna, trista de dincolo de tejghea, în schimb, are soțul la pușcãrie, pentru furt calificat. Are și doi mucoși. Și strungãreațã. Dacã el e vorbãreț, începe și aia sã-și depene crâmpeie din viațã, cum s-a mãritat, fãrã acte, de la o vârstã fragedã. Apoi cele douã nașteri. Cum locuiește ea, într-un apartament nedecomandat, cu cei doi mucoși, cu mamã-sa, care e vãduvã, bolnavã și extrem de nefericitã. Privești prin geamul plin de praful de peste varã, de peste toamnã, afarã e viscol, zãpada e trecutã ușor de fluierul picioarelor, e deja spre înserate, ești într-un oraș strãin, nu ai mai mâncat de cel puțin o zi, ai tot stat pe lângã fax, pe lângã zvârluga aia înaltã, cu pãrul lins și extrem de lung, care lovește tastele cu o dexteritate uluitoare, de care font vrei, te tot întreba, tu aveai deja o fixație pentru Revue, la titluri, în rest foloseai formatul standard, Times, corp 10, dracu sã-l ia de Romeo, ãsta iar se face muci, nu realizezi ce abilitate specialã are încât descoperã imediat orice cârciumã de cartier, unde se bea ieftin, prost și chiar pe datorie, în apropierea tipografiei, realizezi cã trebuie sã-l duci mai mult târâș pãnã la hotelul unde sunteți cazați, o pãduchelnițã unde persistã mirosuri deja uitate, de cremã de pantofi, de sudoare, de tutun ieftin și de sosete transpirate și lãsate sã se usuce între elemenții caloriferului. Aia de dincolo de tejghea îți aruncã, din când în când, ocheade, te prefaci cã stai cu ochii pe fundul paharului, parcã e o altã lume acolo, mirificã, plinã de oameni fericiți, lipsiți de griji, zâmbitori și care vor sã te îmbrãțișeze, asta ai cerut, Pippermint, evident falsificat, ai sorbit din el doar ca sã-ți disparã amãreala din gurã, dupã atâta tutun inhalat. Ziua a curs pe nesimțite, tot veneau faxuri din redacție, cu ultimele știri, râdeai tu, râdea și el, bãutorul de Romeo cu trei facultãți, ce știri de cãcat, doar te uitai pe titluri, concluzia era evidentã, erau puse de un tarat, de un handicapat intelectual, "Sare unul cu gura cã nu-i și sare gãsești pe toate drumurile", chestia asta se vrea un joc de cuvinte, nț-nț-nț, cum se combate, la gazetã, dom'le, zvonurile alarmiste, false, apoi alt fax, o altã știre de impact planetar, "A leșinat dupã ce a câștigat la loz în plic", zvârluga cu pãrul lins bate în taste uluitor de repede, tac-tac-tac, tu-i dictezi, vine și ancheta, ești gata sã te arunci, gol, în zãpadã, de atâta lehamite, "Trei bãieți și o iubire: furtul de mașini", semnat de douã fufe, rãmase în redacție de pe vremea când încã trãiau dinozaurii, se criticã cu maximã vehemențã apucãturile celor trei hãndrãlãi, elevi la un liceu, au fost puși în discuție în sala de festivitãți a unitãții de învãțãmânt, dați drept exemplu negativ, scoși în fațã, puși pe coji de nuci, tunși chilug, și ei și pãrinții lor, nu s-a mai pomenit așa ceva de când lumea, oare ce învațã tânãra generație nãscutã dupã cãderea regimului totalitar, dacã ai avea cu ce, în clipa asta ți-ai tãia venele, pe lung, de silã. Noroc cu zvârluga, are o privire moale, catifelatã, așteaptã sã ajungeți la un consens, bãutorul de Romeo zice cã se duce sã-și ia țigãri, dar tu știi cã se oprește imediat dupã colț, la bomba aia, sã-i ținã de urât pãrãsitei, sã dea peste cap încã un pahar din lichidul ãla de culoare cafenie și mirosind puternic a spirt. Cum ar veni, tu ești cel care decide, așa face întotdeaua, gãsește pretexte și se fofileazã atunci când trebuie sã se ia o hotãrâre cu un text sau un altul. Așa a trecut ziua. Cât timp bãutorul dispare, mai mult târșiindu-și picioarele, spune toturor cã are arteritã și cã, în curând, trebuie sã-i fie amputate, asta dacã mai vrea sã mai trãiascã, stai mai mult prin preajma fetei cu pãrul lins, rãmâneți singuri în birou, așezați ziarul în paginã, pe un PC 4.86, ea are un accent nostim sau cel puțin așa ți se pare ție, folosiți Page Maker, îți povestește despre cum urmeazã ea sã se cãsãtoreascã, imediat cum vine primãvara, cu un inginer care o duce pe linia fluviului, la picnic, care o respectã, care o iubește nespus și cãruia o sã-i facã doi copii, o fatã și un bãiat, Maria și Eduard. Și tu te prefaci cã o crezi. Și-o muști ușor de lobul urechii. De nas și de gurã. De degetele alea lungi și atât de pricepute sã batã, cu o vitezã uluitoare, în taste. Asta în timp ce ninge, în timp ce te simți leșinat de foame, de nesomn, nea Arteritã ãsta sforãie ca un docher, într-un final tace și ea, te privește cu ochii ãia blânzi și umezi, îi faci semn sã aibã rabdare, te duci și tu în cârciumã sã-l asculți p-ãla spunându-i distrusei bancuri rãsuflate, aștepți sã termine de bãut chestia aia cafenie, ai de gând sã-l iei pe sus, al dracu, nu mai terminã odatã, privești pe fereastra plinã de praful adunat pe timpul verii, pe timpul toamnei, ninge viscolit, ai de gând sã-l duci în pãduchelnița aia botezatã hotel, unde sunteți cazați, sã-l arunci în pat, dacã e nevoie îi mai cumperi tu o sticlã de bãuturã ieftinã, numai sã rãmânã, dracului, acolo, sã bea pânã se duce-n pizda mã-sii, pânã vine un doctor și-i amputeazã picioarele alea ruginite, cataleptice, hai, gata, marș la culcare, bãi ziaristule cu trei facultãți, pãrãsita pare uimitã de decizia ta atât de bruscã, de faptul c-o sã rãmânã singurã în bomba aia, cã nu mai are cui sã-i spunã cum a furat ãla de zice cã-i este soț niște pachete cu țigãri scumpe, americane, pachete de cafea, sticle cu bãuturi fine, Grand Old Parr, Chivas Regal, Gentleman Jack, The Balvenie, dintr-o consignație, pe timp de noapte, forțând încuietoarea, tu arzi, aproape cã te sufoci, tot ce-ți dorești e sã te întorci cât mai repede la tipografie, în biroul ãla unde funcționeazã faxul non-stop, îți spui cã zvârluga îi va face un copil inginerului, asta dupã ce se vor cãsãtori imediat cum vine primãvara, doar cã va semãna extrem de mult cu tine și el nu va avea habar. Și va fi fatã și se va numi, pe veci, Maria.

Într-o amiazã cu multã ploaie, ai ajuns la o concluzie care îți smulge un zâmbet. Tâmp. Adevãrul cã viața e prea scurtã ca sã iubești o singurã femeie sau, dupã caz, un singur bãrbat. E pãcat de toate celelalte femei și de toți ceilalți barbați!

- La mulți ani!
- De ce?
- De politețe. În definitiv, chiar te rog sã nu iei aceastã urare în serios!

Cauți orașul ãla, strãduța aia, acolo totul are un miros aparte, pânã și oamenii, pânã și praful, poți vedea cerul coborând razant, ca un erete în plinã vânãtoare, direct sub tãlpile tale, e un amestec de un albastru pufos și un întuneric perfect etanș, acolo e marea, e marea și nimic altceva, aia pe care ai visat-o, în care te-ai decis cã vei sfârși, în cele din urmã, trupul tãu va fi hranã pentru peștii bentonici, e spațiul ãla care s-a decis sã te suporte, sã te accepte, sã te cunoascã nu altfel decât așa cum ești pe dinãuntru, tãcut, morocãnos, mirosind a tutun, totdeauna considerându-te nu altfel decât un înstrãinat.

Stau toate ciuș, sunt trei, rezemate de peretele alb, spoit, așa spun ele, în care se deschide o fereastrã cu ciurciuvele. Are rama vopsitã în verde. Ciurciuvelele sunt tot verzi. Ele, în schimb, fumeazã. Tatãl tãu ar zice cã fumeazã ca turcii. Dar nu spui nimic despre asta. Cum nu spui nici cã babei Maria, care fumeazã țigarã de la țigarã, îi poți vedea pizda, cum stã rezematã de zidul ãla, pe vine. Ea te înjurã cel mai mult. Rumâne, cã semeni cu tac-to, ți-e foame? Ți-e foame, rumâne, ar gura ta a dracu! Cealaltã, scuturându-și chiștocul, e mai miloasã. Dar lasã, fã, bãiatul în pace. Și spune asta râzând, dupã care se strâmbã. Râde urâta. Râde și aia bãtrânã. Râd toate. Te faci cã nu le auzi, îi spui tembelului cum este cu adunarea numerelor naturale cu trecerea peste ordin. Iar tembelul, deși e a zecea oarã când îi explici, nu vrea sã priceapã. Sau nu poate. Nu înțelege de ce sunt atât de multe numere. Și de ce ele nu se opresc la un moment dat. Dacã ai zece degete, atunci e normal sã existe numere numai pânã la zece. Unu, doi, trei, cinci, șapte, zece. Și-ți aratã degetele de la mâini. Uite, vezi, sunt zece, înseamnã cã sunt zece numere! Ești în picioarele goale. E searã, e nãbușealã, sfârșitul lui iunie își face de cap. Îl faci atent. Uite, astea sunt degetele mele, da? Și-i arãți degetele de la mâini. Dupã care numãrați împreunã fiecare deget. Sunt zece, iar tembelul te privește mândru. Tu-i spui cã-i pui de stãncuțã. De stãncuțã proastã. Vezi, am avut dreptate! Matracucele sar toate sã-l pupe, sã-l pupe baba pe el de deștept, rumâne, arzã-te-ar focu, cã nu ești bun de nimic, semeni cu tac-to ãla prostu! Vorbesc toate în același timp, e hãrmãlaie deja, iar asta îl face atent pe tatãl tembelului. Fã, tâmpitelor, sã nu vã mai aud gura, lãsați-l sã-i explice cã ãsta iar rãmâne repetent! Și se face liniște. E atât de liniște încât poți auzi cum foșnește caisul din mijlocul curții. Cum se scarpinã. Se scarpinã el, te scarpini și tu. Îți zici cã dupã ce pricepe ãsta cum este cu adunarea, vei avea voie sã te cațeri în el. Zece degete înseamnã zece caise. Zece caise înseamnã cã îți vei potoli foamea. Hai, rumâne, ce-ai cãzut pe gânduri, explicã-i frumos bãiatului! Și o iei de la capãt. Deci am zece degete la mâini, da? Da. Baba Maria are și ea zece degete la mâini? Nu ți-ai ales exemplul cel mai bun: baba Maria are numai nouã degete. La mâna stângã, cel mic i-a crescut pe sub inelar, îți vine sã drãcui, mã-ta dracu de hoașcã, așa cã îi pui pe foaia liniatã în pãtrãțele, mã, ãsta e cinci, da? Dacã am cinci degete la o mânã și le adun cu cele nouã degete ale babei Maria, câte degete fac în total? Ei, aici se blocheazã. Parcã i-ai dat cu ceva în cap. Cu o șipcã luatã din tocul ferestrei, ãla vopsit în verde. Sau direct cu caisul. L-ai scos din rãdãcini și l-ai lovit, poc, direct în frunte. Miloasa tace, baba Maria tace și scuipã, cealaltã te privește, oarecum uimitã. Te privește uimitã cu un singur ochi. Nu știi ce-a fãcut cu celalalt. I se spune Chioara. Și iar intervine tatãl tembelului. Știe el: Cinșpe! Cinșpe! De douã ore îți bați capul cu el și e degeaba. Croncãnesc și celelalte: cinșpe, țoc, țoc, sã-l pupe mãtușile pe ele de deștept. Ridici pur și simplu mâna, poruncitor, gata, taceți din gurã, mãi, numerele nu se opresc la zece doar pentru cã ai tu zece degete. Nu se opresc la șapte doar pentru cã ai tu șapte gãuri. Nu-i vine sã creadã. Miloasa e și ea împietritã. Aia cu un ochi îl închide. Cum adicã șapte gãuri?! Ce, baba Maria are șapte gãuri? Da, șapte. Care sunt alea? Una-n gurã, douã-n nas, douã-n urechi, una-n cur și una-n pizdã, rãbufnești. Rãmân toate pe gânduri, numãrã fiecare în gând. Are dreptate, rumânu. Rumâne, ai dreptate. Fã, da deștept e ãsta! Și vorbești mai departe, îi scrii și pe foaia aia liniatã în pãtrãțele: șapte gãuri de la baba Maria plus șapte gãuri de la Chioara, asta înseamnã cã avem câte gãuri în total? Dracu știe, dacã sunt zece degete la ambele mâini, înseamnã cã și numerele se opresc tot la zece. Cum și dacã ai șapte gãuri, așa cum are baba Maria, înseamnã cã și numerele se opresc la șapte. Și-i cânți și tu în strunã: Cum și dacã avem un singur Soare, înseamnã cã numerele se opresc la unu, nu? Dã din cap, afirmativ: Îhî. Îi spui cã sunt și alți sori. Se numesc stele. Și-i arãți și degetele de la picioare. Mã, am zece degete la mâini. Uite, degetele nu se opresc aici. Am zece și la picioare, da? Da. Pãi asta înseamnã cã eu am numai zece degete? Se dumirește, în cele din urmã. Ai de douã ori câte zece degete. Bravo, mã! Și câte sunt în total? Cinșpe!

Nu înțeleg de ce ești atât de insistent. Nu înțeleg de ce ai fost așa de agresiv în toatã încercarea de a ma gãsi! Și toate acestea dupã... 17 ani! Așa cred cã îți explici tãcerea mea. Ce mai fac...
Sunt bine. Chiar foarte bine fațã de acum 17 ani. M-am schimbat mult, am altã viziune asupra vieții și singurul lucru care cu adevãrat mã intereseazã este transformarea mea spiritualã. Tu ce mai faci și ce ai mai fãcut în ultimii 17 ani?

Cap de piept, douã fâșii, cârnați de casã, lebãr, jumãtate de calculator cum îi spui tu, adicã jumãtate din capul unui porc, tranșat industrial, la dungã, pâine, trei bucãți, ulei, fasole, cartofi. Trebuie sã-i ajungã, mãcar pânã trec sãrbãtorile. Te mai sunã când și când, auzi, am luat ficãței, dar nu știu cum sã-i prepar. Sã-i prãjesc? Și-i dai o rețetã simplã, te gândești cã e pãcat sã-i mãnânce prãjiți, trebuie sã bage pe gurã ceva mai consistent. Nu are unt. Are, în schimb, usturoi. Și-i spui sã prãjeascã ficãțeii așa, cu trei-patru cãței de usturoi. Sã-i taie mãrunt. Și sã-și cumpere și o pungã de fulgi de cartofi. Prãjeala s-o punã pe chestia aia cleioasã, denumitã piure. Și-ți citește: Mi-a dat risperidonã, haloperidol și coaxil. Ce sunt astea și cum sã le iau? În ultima sãptãmânã, a zãcut pe la secția de psihiatrie. Nu se plânge. Cicã ar mai fi stat, cã era cald și bine acolo. Mânca la ore fixe. În plus, se laudã, era și un inginer, bã, sã vezi ce privire de dement avea! Erau și niște zãpãcite. Bãã, pentru o țigarã, te duceai cu ele în baie și-ți sugeau pula! Și-l întrebi: Pãi nu scrie pe cutii cum sã le iei? Nu, nu scrie. Iar îi explici: Vezi cã risperidona și haloperidolul sunt antipsihotice. Iei jumãtate din pastila de risperidonã și maxim 10 picãturi din haloperidol. Seara. Și coaxilul pentru ce e? Atunci rãbufnești: Ca sã nu mai bei, bãi scriitorule! Bea pânã se face muci și te sunã la ore târzii: Asta a mea iar a plecat de-acasã. M-a lãsat singur. Plânge cu sughițuri. Așa a fãcut și asearã. A plecat imediat cum a venit de la muncã. Noaptea, a venit pe scara blocului. Credea cã dorm. Era cu unu, i-am auzit eu, am lãsat ușa deschisã la intrare și am stat sã-i ascult. Și eram și în picioarele goale. Mi-au înghețat bocnã. Plânge ca o mireasã pãrãsitã în fața altarului. Au vorbit ce-au vorbit, apoi se auzea cum gâfâie amândoi. De patru ori a futut-o. Dar nu-l mai asculți. I-ai mai spus de câteva ori cã nu are cine sã se încurce cu Desdemona aia a lui câtã vreme nu are nici dinți în gurã. Bã, tâmpitule, cine stã s-o cãlãreascã p-aia, noaptea, în scara blocului, când afarã sunt minus zece grade? Cine e ea, a câștigat vreun concurs de miss? Parcã îți dã dreptate. Oarecum. Așa cã schimbã tema: Da, mã, dar mã bate. Mi-a dat cu pumnul în inimã! Auzi, mã, în inimã! Iar eu sunt cardiac. Vrea sã mã omoare. Așa face de câte ori nu-i aduc bani. Urlã de o aude tot cartierul. Ușa de la intrare am reparat-o de mii de ori. Cã asta este: o spãrgãtoare de uși. O spãrgãtoare și o cafegioaicã. Un pachet de cafea îi ajunge trei zile. Atât: trei! Unde ai mai pomenit așa ceva? Mi-a rupt și douã degete. Și mã lovește și în piciorul ãla care mã doare. Tu-ți spui cã nu se mai face bine, e clar cã e dus, îl atenționezi sã nu mai punã pic de alcool în gurã, reacționeazã instantaneu cu antipsihoticele, e treaba ta ce faci, scriitorule, eu atât îți spun: nu mai bea, bãi bãiatule! Îți e milã de el?! Crezi, mai degrabã, cã discuțiile astea îți fac bine. Îi înțelegi stãrile de anxietate. Nu a învãțat, asta e clar, cum sã le controleze. La spital ajunge dupã ce e luat cu salvarea. Sunã dupã ajutor. Veniți, fac infarct. Și salvarea vine. Vine, iar asistentele alea îi iau tensiunea, totdeauna normalã. Și iar îți spui: nu știe sã facã diferența între un atac de cord și unul de panicã. La tine, în ultima vreme, atacurile de panicã au devenit paroxistice. Clachezi, pur și simplu, asta dupã ani întregi în care ai trãit cu ele prin buzunare, sub piele, în minte, nu le mai luai în seamã. Au revenit, au revenit, pur și simplu te lasã lat, în baie, pe gresie. Ajungi sã te întrebi dacã e bine sau nu sã dormi cu ușa deschisã.

Sãptãmânã absolut dementã.
Profesor acuzat cã a agresat sexual patru eleve, toate de 11 ani. Cã le atingea pe sâni. Și-n locurile intime. Te uiți la fotografiile acestora. Nu au sâni.
În plus: bãtrân, 65 de ani, cu implant de inimã artificialã. Are duratã de viațã de 5 ani. Inima artificialã funcționeazã cu acumulatori încãrcați la prizã.
Într-un alt sat, o femeie este sfâșiatã de cei trei câini pe care-i avea în bãtãturã. I-au rupt urechile. Scalpul. Au mușcat din ea. E în comã. E bunã carnea de om. Tare bunã.

Nu știu ce naiba e cu mine. Ar trebui sã încerc sã nu mai iau legãtura nicicum cu tine. Sã încerc sã nu te mai caut pe nicãieri. Dar nu pot. Nici mãcar nu mã strãduiesc sã pot. Nici noaptea nu te pot lãsa deoparte, tot îmi apari în vise. Mã gândesc cã am dezvoltat un fel de obsesie în ceea ce te privește... Mã gândesc, dragul meu, cã poate te iubesc așa de mult cã nu pot avea aer fãrã tine... Mã gândesc cã blestemul ãla pe care l-ai pus pe capul meu își face efectul... Nu știu nici eu, nu mai știu de mine, nu mai pot gândi limpede.

Credeai cã presa înseamnã cã te duci pe cine știe unde și începi sã pui întrebãri. Tu întrebi, ãla rãspunde. Dupã care te apuci sã scrii cam cum vezi tu lucrurile. Abia acum realizezi cât de mult te-ai putut înșela. Ceilalți din redacție fac asta. Se duc, fosilele dracului, pe la societãțile agricole, e toamnã, trebuie bieții ziariști sã-și facã aprovizionarea pentru iarnã. Varzã, gogonele, cartofi târzii. Ceapã. Pepeni mici, de pus la murat. Tu, în schimb, nu mai știi de când zaci în subsolul ãla. Te acoperã redactorul șef, spune tuturor cã ți-ai luat concediu, cã îți e și ție de ajuns dupã atâtea luni întregi de dormit prin tipografii, cu capul pe șpalturi. Lasã-l, mãi, cã altfel se epuizeazã de tot. Și exact asta se întâmplã. Dormi printre dosarele alea, ca sã fumezi, ieși afarã, noaptea, ar fi dezastru sã se întâmple cine știe ce cu toate acele hârtii. Sunt singurele dovezi care atestã cã au existat cu adevãrat copiii ãia. Ramona Iuliana Alecu. Florin Alecu. Ãștia sunt frați. Leonard. Grecu Leonard. Maria Micu. Marian Tunsu. Ionel Cotitu. Ionaș. Nãsturicã. Veselu. Floarea. Mititelu. Sunt 1.857 de dosare. Deci 1.857 de copii. Fișe medicale. Diagnostice. Encefalopatie hepato-portalã tip 3. Psihozã infantilã primitivã. Deficiențã mintalã congenitalã. Autism. Distrofie muscularã Emery-Dreifuss. Notezi numele, prenumele, data nașterii, locul, numãrul dosarului, diagnosticele, pãrinții, numãrul completului de judecatã, cel care a emis decizia de adopție, avocații, medicii, autoritatea tutelarã, pãrinții adoptivi. Pe rând, frumos, ordonat, cu scrisul tãu țuguiat. Și pãrinții adoptivi sunt de peste tot, cei mai mulți din Italia, Canada și Statele Unite. Henry Williams Adam. Smit. Nu John, ci Asmed. Comrad. Arihtton. Leopold Adrian Miller. Asta faci noaptea. Ziua, în schimb, doborât de nesomn, bați satele, la familiile care au dat copii spre adopție și nu au fost luați direct din centrele de plasament. Bunã-ziua! Bunã-ziua! Unde-i Valentina? Și Valentina nu e. Care Valentina? Din odãi, mai rãsar patru-cinci mucoși. Nenea, nenea, noi am dat-o pe Valentina și am primit Chupa-Chups. Nu faci nimic cu familia care a înstrãinat copilul, cel mai bine e sã vorbești cu vecinul. Totdeauna existã un vecin care e nemulțumit cã a primit mai puțin decât ceilalți. El a primit numai boarfe, bere și țigãri, pe când pãrinții Valentinei au primit și bani. Dolari, frate, dolari. Ai dracu, și-au luat mașinã de banii ãia! Și au stat beți o lunã întreagã! Nu ai habar cum sã faci, tot ce trebuie sã iei este o fotografie a Valentinei. 3 ani, nãscutã în 1990, 3.12. Pãrinții: Barã la tatã și Mioara, la mamã. Barã ãsta la tatã e beat și acuma. De unde ești, mã? Îi arãți legitimația de la ziar, e prima datã când ai un astfel de document oficial, s-a gândit bine redactorul-șef cã s-ar putea ca vreun nevertebrat sã ți-o cearã, poftim, ãsta sunt, ce mai știți de Valentina? E bine. Cum sã fie bine, mãi, când aici scrie cã are oligofrenie? Spune-mi și mie ce sã facã Antonnio Malinno cu Valentina ta bolnavã de oligofrenie? Da' ce pula mea e treaba ta, bãi bãiete? Ziaristu pizdii! Și are dreptate, nu e treaba ta. Dar notezi, tot cu scrisul ãla țuguiat al tãu, fiecare replicã surprinsã cu reportofonul. Nu poți acoperi toate dosarele. Știi cã mai fac și alții același lucru. Au listele de la tine, scoase din arhiva judecãtoriei, așa cã bat și ei satele în cãutarea blugilor, a hanoracelor și a sticlelor cu bere și lichior primite în schimbul copiilor. Îți spui cã e o muncã extrem de importantã. Cã ești o micã rotițã a acestei țãri. Țarã care are grijã de copii. De toți copiii. Cã datele strânse de tine ajung pe masa unui serviciu secret. Iar serviciul ãla, prin ambasade, o va cãuta pe Valentina. Îl va cãuta pe Ionuț, nãscut la 7.11.1990. Hipotiroidism cu retard permanent. Va vedea ce se întâmplã, cu adevãrat, cu Ionuț. Cu tatã barã și cu mamã Florica. Trebuie sã ai încredere cã serviciul ãla secret la care ajung datele strânse de tine își va face datoria. Asta nu înseamnã cã dacã șeful ãla al lui vinde mașini de spãlat, prin firma deschisã pe numele nevestei, dar și cutii cu ghiveci cãlugãresc, adus din Turcia, cu trei luni înainte de expirare, ajunse la spitale, la creșe, în cazãrmi, nu se va afla, în cele din urmã, unde sunt, cu adevãrat, toți acești copii. Asta îți spui. Asta crezi. Te simți important în vreme ce iți mângâi barba crescutã, de fapt sunt un fel de floace, nu te-ai mai ras de o sãptãmânã, pufãi din țigarã și scuipi în urma ta, intrând pe poarta redacției. E toamnã, e vremea când se culeg gogonelele. Și varza bunã de pus la murat. Și cartofii târzii. Și plouã!

Înțeleg cã nu mai putem fi cei la Del Mar. Deși, dacã ar fi sã aleg, asta aș vrea sã fie ziua pe care sã o retrãiesc la nesfârșit. Zâmbetul tãu trist din colțul gurii, în garã. Obrazul rece. Felul în care te uitai doar într-o parte, evitându-mi privirea. La început am crezut cã ești dezamãgit. Dar când te-am luat de mânã și mi-ai strâns ușor degetele, am știut. Felul în care priveai pe fereastrã, în tren: curios, mirat, bucuros, nedumerit, intrigat, când vesel, când trist, fãcea din tine un cameleon pe care nu mã mai sãturam sã-l privesc, încercând sã-l descopãr. Nici acum nu am reușit asta...

Cum sã te comporți cu o femeie care își exteriorizeazã emoțiile cu o naturalețe care te sperie? Te vede pentru prima datã și tot ce face este sã te ia, simplu, de braț: Ce faci, ariciule? Iar tu exact asta ești, un arici, dar unul peste care a cãzut primul strat de brumã, în Octombrie, unul care se simte în permanențã vinovat, un ghem de spini, un arc, un sac de nervi și de emoții, te cabrezi și nimic nu-ți risipește îndoiala, nici aerul dens din jur, nici rumoarea, ești într-o garã de care te leagã o imensã tristețe, e o peșterã plinã de resentimente, de venin, de îndoieli și de nedreptate, asta îți spui: oare spre ce mã îndrept? Dar îți pasã cu adevãrat?! Te decizi, într-un târziu, cã vei cãuta un rãspuns, dar nu acum, pânã la urmã nu ți se mai pare un lucru ieșit din comun, dacã te risipești tu, ca fumul țigãrii din care tragi cu poftã, asta ar fi cu adevãrat ceva extraordinar, te agãți de gestul ãsta câtã vreme ești incapabil sã faci altul, sã te comporți la fel de firesc, sã-i schițezi un zâmbet, fie el și tâmp, o privești cu coada ochiului, dacã se risipește ea înainte de a te risipi tu, asta e adevãrata provocare, dacã e o nãlucire ca multe altele care îți invadeazã diminețile, când dormi și visezi cã nu dormi, când nu dormi și visezi cã nu dormi, când te trezești mult mai obosit decât atunci când te-ai hotãrât cã e timpul sã te scufunzi în somnul tãu mereu agitat, aproape smasmotic, totdeauna ca un fel de hranã care nu reușește sã te sature, sã te ghiftuiascã, sã te întremeze, dracu știe ce fel de arșițe te invadeazã când tu ai deja figura aia de arbore exotic sãdit pe o banchizã, de pui de flamingo eclozat prematur direct într-o colonie de anaconde.
Dar nu ți se poate întâmpla nimic rãu. Nimic. Nimic, nimic, nimic. Și iar te întrebi: nu cum trebuie sã te comporți cu ea, cea care își exteriorizeazã atât de firesc emoțiile, nu asta e întrebarea corectã, ci cum te poți recompensa fațã de o femeie care a decis sã te vindece? E o femeie perfect adaptatã la mediul înconjurãtor. La luminã. La întuneric. La angoasele tale. La sentimentul cumplit al ratãrii pe care îl porți cu tine, oriunde te-ai duce, pe sub haine, în buzunare, în mirosul tãu de om ursuz și care nu poate sã zâmbeascã decât atunci când nu-l vede nimeni, poți supraviețui cu așa ceva, pânã la urmã, te crezi deosebit tocmai prin aceastã capacitate formidabilã de a avea convingerea cã toți ceilalți sunt capabili sã-ți citeascã resemnarea pe chip, o porți numai tu, ca o medalie, ca un trofeu, conștient cã ești ultimul supraviețuitor al acestei specii de oameni care se declarã inapți din punct de vedere social, din punct de vedere emoțional, schilodiți sufletește, ea a sintetizat acest șir de însușiri negative într-o formulã mult mai simplã și mult mai aproape de adevãr: Ești crud și egoist!
Își petrece o parte din varã în sudul Franței, prin Carnon, aproape de Arles, unde alienarea e singura formã prin care te poți conserva, colindând boutiqurile, în cãutare de bijuuri, îi place sã le priveascã, sã le atingã, sã le mângãie, e extrem de minuțioasã când vine vorba de astfel de podoabe, le rãsucește pe toate fețele, cautã defecte închipuite, cautã proprietãți închipuite, le inventeazã o poveste, asta e brãțara pe care mi-ai luat-o pe când eram gata sã scap trenul, sã plece fãrã mine și cu tine-n gând, cu degetele tale cotrobãind prin locuri rușinoase, nu aveam altã soluție decât sã ne cãutãm un adãpost numai al nostru, sã rãmânem acolo peste noapte, peste viațã, într-o gurã de canal, m-ai fi botezat Euridice, ochii tãi ar fi luminat precum cei ai lupilor, când sunt în cãlduri, ar fi fost camera noastrã dintr-un hotel de 4 stele, cu patul imens, acoperit de un macat gros, greu, sufocant, plin de perne, am fi avut o cadã la fel de imensã, ca sã putem încãpea amândoi, am fi avut și terasã, cât mai aproape de cer, de-acolo marea sã ni se parã piticã, oamenii sã se vadã precum niște furnici imediat dupã ce au fost stropite cu insecticid, amețite, mirosind a moarte, vorbind singure, strigându-ne pe nume, înainte de a-și da sufletul, heei, e vremea sã faceți dragoste, fraierilor; când și când se decide sã-și cumpere una, o agrafã, o broșã, dacã se poate sã conținã o piatrã din onix negru, piatra secretelor, ariciule, nu-i așa cã eu sunt cel mai mare secret al tãu?
Și cum poți iubi o astfel de femeie? Cu câtã luciditate? Cu câtã fervoare? Te gândești cã o astfel de femeie trebuie iubitã ca și când ți-ar fi cel mai mare dușman, cu aceeași mãsurã, cu aceeași intensitate cu care se propagã și ura. Cãci asta ești: un ghem de urã! Un mãnunchi de oase și de nervi! Oasele tale bat în tobe imaginare. Iar tobele imaginare sunt tigve. Pe nervii tãi stau cãțãrate pãsãri grele, de pradã, gata sã sfâșie orice animal mai mic sau egal cu greutatea lor. Te foiești tot timpul, încerci sã înțelegi ce ți se întâmplã, oare spre ce mã îndrept? Și te îndrepți, deși nu ai habar, spre o linie a orizontului la care și ajungi în cele din urmã, faci asta numai dacã urli, la fel cum urlã morții, când încep sã rasufle, puțin câte puțin, imediat dupã ce sunt îngropați. Te îndrepți spre vindecare, deși faci parte din categoria acelora care nu vor și nu cred în așa ceva. Nu existã vindecare. Nu existã. Vindecarea înseamnã sã te abrutizezi, sã te transformi într-un membru al turmei, anonim, anodin, lipsit de gust, de culoare, de miros. Și nu-ți dorești asta, în vreme ce ea, care își exteriorizeazã atât de firesc, de natural, emoțiile, și-a propus sã-ți fie panaceu. Ție. Urii tale. Dracilor tãi. Suferințelor tale, cele mai multe închipuite. Ți se citește asta pe chip, toatã lehamitea adunatã într-o grimasã care spune cã nu mai crezi în minuni, cã îți e indiferent dacã timpul curge dinspre mâine în ieri, cã da, așa e, e posibil sã plouã, e posibil sã-ți fie somn, culcușește-te lângã mine, veverițo, sub brațul stâng, cât mai aproape de inimã, asta ca sã mã pot întreba, iar și iar, cum poți iubi o astfel de femeie, cu câtã luciditate și pânã unde ai voie sã te implici?
Poți vedea marea prin ochii ei, deși marea pe care ea o vede, în fiecare varã, e roșie, invadatã de alge din ordinul Rhodymenia, poate fi despãrțitã la o simplã poruncã, la o simplã loviturã de toiag, la stânga, apã vie, în dreapta, apã moartã, se face, iatã, o cãrare pe unde poți pãși sfios cãtre celãlalt mal. Iar pe celãlalt mal e o viațã anterioarã, pe care nu ați reușit sã o trãiți pânã la capãt, în care ați fost doar voi doi, încã de la facerea lumii, îl aveți pe Cain, îl aveți pe Abel, iar Set urmeazã sã se nascã ceva mai târziu, imediat cum îți mânjești mâinile de sânge, criminalule! Cãci asta ești, crud și egoist, cum spune ea. Crud și egoist! Nesigur. Totdeauna te uiți în urmã. În trecut. Nu te întrebi cum trebuie sã te comporți cu o astfel de femeie, stãpânã pe ea, care merge și privește în fațã, drept, cu siguranța aceea pe care ți-o dã convingerea cã nu ți se poate întâmpla nimic rãu, asta pentru cã așa vrei tu, pentru cã așa ți-ai propus, pentru cã așa trebuie sã fie, în cele din urmã, ci care e modalitatea prin care te poți recompensa în fața ei, asta ca sã nu te mai simți ca un intrus care-i rãscolește mintea, carnea, sentimentele, în cele din urmã viața, care o face de-atâtea ori sã se simtã vinovatã. Pentru cã ai lãsat-o sã încerce sã te vindece. A încercat asta punându-ți ambele palme pe cap, când Soarele se hotãrâse sã se sinucidã, aruncându-se-n valuri, ești vindecat, ariciule, ești vindecat! În vreme ce marea vãzutã de tine este aia pe care o poți traversa pur și simplu, poți cãlca pe ape fãrã sã te scufunzi, un astfel de sentiment nu ți-l dã credința, ci dragostea, dragostea ta pentru femeia care a decis sã îți imprime pielea cu mirosul ei, alb, matur și fraged în același timp. Un miros vindecãtor de nevroze.

Și-ai ajuns la o concluzie care te satisface: singura formã prin care te poți recompensa în fața unei femei care te cuprinde atât de firesc de braț, întrebându-te simplu, ce faci, ariciule, care se ghemuiește în tine, noaptea, cãutându-ți obrazul, cãutându-ți cãldura, cu care faci dragoste de parcã imediat dupã asta urmeazã sã vinã sfârșitul lumii, care-ți cere bomboane, cele care spun totdeauna îmi e dor de tine, care vrea s-o lași sã se plimbe de-a lungul unei plaje nedescoperite, neinvadatã de civilizație, care nu vorbește atunci când tu taci, care vorbește atunci când tu taci, care plânge, în cele din urmã, atunci când vede cã tot efortul ei a fost în zadar, tu ai deja pe tine o armurã plinã de indiferențã, nu conteazã dacã timpul curge dinspre azi înspre mâine, dinspre mâine în ieri, dacã se despart apele atunci când bați tu cu toiagul, dacã pe malul celalalt e o viațã în care ați trãit amândoi, fericiți, extrem de fericiți, pânã la capãtul veacurilor, e sã o ucizi. Sã o ucizi puțin câte puțin. Numai un om crud și egoist poate face asta. Sã o ucizi și în același timp sã nu simtã cã tu exact asta faci. Strop cu strop. Atent. Extrem de atent. Sistematic. O astfel de femeie nu are ce cãuta în viața ta. Nu are ce sã-ți ofere decât vindecarea. Adicã exact ceea ce tu refuzi. Refuzi cu obstinație. Refuzi din convingere. Refuzi sã te lași ucis.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!