„Încă puțin” îmi spuneam. „Încă puțin și o să fie normal să ies să mă plimb, să meditez. Da! Încă puțin și o să fie normal să ies să meditez.”
Mă gândeam dacă știu ce e dragostea și încercam să mă joc cu noțiunea asta în așa fel încat să ne înțelegem reciproc, dar eu nu vedeam ce putea fi. În fond, la douăzeci și cinci de ani, nu toată lumea știe ce e dragostea, dar eu, eu trebuia musai să știu pentru ca eu eram un fel de poet, ba, mai mult de atât, s-ar zice că eram îndrăgostit. Trebuia să știu ce e dragostea, mai ales după așa o despărțire scârboasă: un sărut meditativ. Așa, un fel de ultim sărut care să mă pună pe gânduri, să mă facă să mă întreb dacă serile acelea de vară sub cireși, de toamnă pe o bancă din parc sau de iarnă la fereastra unui hotel erau dragoste. În fine... ne sărutam, ne priveam în ochi, uitam de noi înșine, iar hotelul, Ha! Hotelul... multe nopți sfârșite cu mine, la fereastră, singur, pe un scaun, fumând o țigară (Viceroy , cred, îmi plăceau mult. Acum nu mai fumez. Ea m-a convins că trebuie sa mă las.), iar ea era în patul acoperit de un cearșaf cu care se învelea molatic, în somn, lăsând, probabil din greșeală, un sân alb, înmugurit, afară. Avea părul împrăștiat pe față, peste ochii închiși, cu gene lungi și obosite, iar gura îi era ușor deschisă, chiar poftitoare, chiar provocatoare, aș putea spune, mai ales că buzele îi erau acoperite, încă, de ruj. Strângea în mâini cearșaful și scâncea naivă, chiar indolentă, chiar îmi permit să spun că, probabil, scâncea din cauza unui coșmar și nu pentru că eu nu mai eram în pat. Of! Oricum, eu nu dădeam bine în pat, nu trebuia să fiu în imaginea aia: patul era tot alb, cearșaful alb, pernele albe, ea, albă, cu părul brunet, cu buzele roșii, cu ungiile clătite într-o ojă neagră, cu sânii albi și înmuguriți. Eu aveam prilejul de a admira peisajul ăsta de la fereastră. Stăteam pe scaun, pe jumătate gol, privind-o pe ea sau aruncându-mi ochii afară, la muntele alb, la pârtiile șerpuite și pline de oamenii care mi se pareau așa naivi. Noi, toți, eram priviți de munte și el părea totuși mai fericit, mai rigid, mai viu ca noi. Îmi aduceam aminte brusc ca ea era toată învelită într-un cearșaf alb, ca un munte din garoafe albe. Îmi reveneam în mod inconștient și brusc în momentul în care o auzeam spunând, cu jumătate de gură, străpungând lent liniștea:
- Hai! Nu vii în pat? Și se ridica pe brațele ei gingașe și-și aducea genunchii în fața capului, proptindu-și bărbia mică în ei. Își trecea mâna dreaptă prin păr și apoi se întorcea cu fața la mine cuprinzându-și gambele cu brațele. Eu mă uitam la ea, ținând țigara în aer, cu cotul pe masă, lăsând-o să ardă șoptitor. O priveam surâzând. Zăceam astfel clipe bune, până când uitam că trecuse o noapte senzuală, superbă, în care ne-am pierdut amândoi îm noi înșine. Apoi ea se trezea din hipnoză și repeta:
- Hai! Nu vii în pat? Hai! Vino , e răcoare!
- Atunci sun la recepție. Îi spuneam atârnând de colțul gurii, involuntar, un surâs ciudat. Normal, zâmbea și ea și, astfel, se mai duceau câteva clipe, după care îmi stingeam țigara în scrumiera din lemn și trăgeam draperiile pierzându-ne iar în întuneric. Nu-mi mai amintesc apoi nimic. țtiu doar că urmau nopți în care ne sărutam și făceam dragoste la mine sau la ea sau la un alt hotel și tot așa: cu zâmbete, îmbrățișări, cu săruturi și nopți fierbinți, cu plimbări sub apusuri de soare pe malul Herăstrăului, erau și ierni cu bătăi cu zăpadă...

*
Vine, într-o seară, se așează pe canapea, înțepenită, cu poșeta pe genunchi și se uită la mine speriată și tace.
- Ce ai? O întreb așezându-mă în fotoliu, în fața ei, împreunându-mi mâinile ca pentru o rugăciune și privind-o îngrijorat. Ce ai? Mă ridic și mă așez lângă ea, pe canapea, îi cuprind capul cu palmele și o așez la pieptul meu. Era rece. Se smucește brusc, se ridică, mă sărută cum nu ne-am mai sărutat niciodată, își ia poșeta și iese pe ușă lasând-o deschisă. Am vrut să fug după ea dar am amețit. Am simțit brusc o răcoare ascuțită, iar ușa s-a trântit atât de tare încât tot apartamentul s-a cutremurat puternic. Am simțit o durere puternică în ceafă, am văzut tavanul depărtându-se încet, iar apoi maă aflam într-un întuneric gros, rece și învolburat.
M-am trezit tremurând. Geamul era deschis de un vânt turbat. M-am ridicat amețit. Uitasem tot: întreaga întâmplare se pierduse în întuneric. M-am dus să închid fereastra și am văzut-o în aceeași haină neagră, de blană, în care a venit la mine, cu aceeași pălărie, cu aceeași poșetă; îl ținea de mână pe unul îmbrăcat într-un palton negru, în niște pantofi negri, eleganți. I-am urmărit până ce au dat colțul după bloc și atunci l-am văzut clar, eram eu: același nas, aceiași ochi, aceleași mănuși, același zâmbet meditativ. M-am îndepărtat de fereastră. Mi-am zis că e imposibil, ca e un miraj, iar apoi, nervos mi-am luat paltonul, mănușile și am fugit după ei. Nu ne despărțeau decât câteva minute și, probabil, câteva străzi. Am ieșit din bloc și am început să alerg pe trotuare. Trotuarele erau aglomerate, iar eu îi bruscam pe toți. Îi împingeam în toate părțile. Am alergat mult, am fost peste tot. Înnebunisem. Am început să urlu în mijlocul Bucureștiului. Toți m-au privit preț de câteva clipe după care mulțimile s-au revărsat iar vorbind de sărbători, cărând cadouri, fugind cu biletele în mână către gară, către trenurile pline până la refuz. Nu mai aveam cum să-i găsesc. Gata. Asta fusese tot: o amețeală. Ce mai dragoste! Ce mai furtună...
Eram în centru. Masele de oameni se mișcau haotic, unele spre stațiile de autobuz, altele la metrou, altele la gară, altele se îndesau în blocurile neîncăpătoare și altele năvăleau în aeroporturi. Simțeam toată larma, toate șușotelile. Eram singur într-o seară splendidă de iarnă. Luminile se aprinseseră în tot orașul. Sub tălpile mele scârțâia zăpada care învelea stratul de gheață de care eu mă feream mergând mai mult pe marginea străzii. Oricum trotuarele erau pline, vibrante, amețitor de vibrante. Eram aproape de strada Libertății, când, pe umărul drept îmi pune mâna Andrei:
- Ce faci, mă? Unde te duci?
- Acasă! I-am zis eu nervos încruntându-mă și smucindu-mă din mâinile lui (Andrei era vecinul
meu de la etajul 1. Am fost colegi de facultate. El era extraordinar, îmi plăcea. Era inteligent, haios, carismatic, dar nu aveam chef de el).
- Hai, mă! Zi! Ce ai pățit? S-a întâmplat ceva cu Irina, ăh?
În momentul ăla l-am privit încruntat, fix, fără să schițez nicio expresie. Se îngălbenise tot. Eu îl bănuiam prostește că știa ceva. Târziu, și aici vorbim de câteva secunde, mi-am dat seama că el, săracul, nu o cunoștea pe Irina decât din poveștile pe care i le spuneam ei și din rarele și scurtele momente în care ne întâlneam toți trei pe scara blocului. M-am calmat, mi-am trecut mâna peste față și i-am spus bătându-l pe umăr:
- Eeeh! Lasă! Hai să bem o cafea! Bei, nu? Știu o cafenea imediat după colț. El a clipit de
câteva ori dezorintat, a rămas câteva clipe blocat uitându-se la mine, care așteptam, cu ochii mari, un răspuns afirmativ, dupa care, privind în jos, cu mâinile în buzunare și analizându-și pantoful stâng, mi-a răspuns flegmatic, dar surâzător:
- Faci cinste, ăh? Hai, că aici înghețăm!
Nu știu dacă am făcut cinci minute până la cafenea, dar când am ajuns, Andrei, deși intrasem la căldură, își sufla în mâini îmbujorat.
- Al dracului ger!
Pe mine m-a bufnit râsul privindu-l. Nu știu de ce mi-l imaginam ca o mironosiță. Între timp venise chelnerul:
- Două cafele, te rog: una amară și una dulce cu mult lapte, nu? L-am întrebat pe amicul meu care a dat din cap, făcându-i chelnerului semn să plece:
- Deci, hai, zi! Ce s-a întâmplat cu voi?
Eu mă blocasem. Parcă nu doream să-i spun nimic, așa că i-am trântit un răspuns grav și decisiv:
- Ne-am despărțit, mă! Nu știu ce are.
Andrei nu a mai zis nimic. Nu știu cum, dar a schimbat repede subiectul discuției de la despărțirea mea la meciul de aseară al echipei naționale.
Pe la nouă-nouă jumătate am plecat de la cafenea și m-am plimbat prin oraș. Instalațiile de Crăciun, felinarele, luminau fiecare cotlon al centrului. La ora aia erau încă mulțimi de oameni, iar non-stopurile erau aglomerate. Auzeam, în ninsoarea lină, fără vânt, care îmi gâdila obrajii fierbinți, tocurile femeilor care se plimbau prin centru. Loveau gheața puternic, sonor, muzical chiar. Îngândurat fiind, nu puteam distinge încă siluete în lumina dispersată de fulgii de zăpadă ca o ceață din fascicule luminoase, dar auzeam loviturile de tocuri ale pantofilor. Asta mi se părea cel mai fermecător la o femeie: pasul asistat de loviturile de toc. Mă obsedau. Asta, credeam eu, era dovada puterii unei femei. Mi se părea mie, în naivitatea mea, că femeile care purtau tocuri erau capabile de orice: și de a iubi cu patimă și de a urî cu foc. Erau fermecătoare. Peste tot numai femei cu cizme cu tocuri, cu pantofi cu tocuri, îmbrăcate în geci, în haine de blană, cu pălării și căciulițe de blană... „Irina era capabilă de orice!” mi-am spus eu gândindu-mă la ea, la mersul ei de căprioară cu sonorul tocurilor ei care loveau spatiul ce părea, fonetic vorbind, o infinitate de corzi de chitară. „Tocuri!” îmi ziceam. „Tocuri!”. Amețeam. Simțeam că mă învârt într-o ceață sonoră și repetam chinuitor: „Tocuri!”.

*
Se deschisese o ușă. Din bloc ieșea Irina. Am strigat-o pe nume, dar ea fugea. Am prins-o din urmă și-am apucat-o de umăr. S-a smucit și a fugit iarăși. Felinarele se stinseseră și ea părea o umbră pe moarte. Dispărea. Am urmărit-o până aproape de strada Mântuirii. Făcuse dreapta pe trotuar. O pierdusem. Am încetinit și m-am uitat în jur. Dispăruseră toți. Eram singur și afară era un frig teribil. Simțeam că îngheț. Începusem s-o strig: „Irina!”. Nu răspundea nimeni, iar întunericul se îngroșa treptat. „Irina! Irina!...” Se propagase brusc un sunet de femeie. „Irina!” Trecusem pe o potecă, printre salciile și nucii din fața unui bloc imens. Începusem să o văd. Stătea, plângând, cu fața în genunchi, proptită de bloc.
- Ce ai? Spune! Ce ai?
Ea s-a uitat la mine fără să mimeze niciun fel de sentiment.
- Nu se deschide! Trebuia să se deschidă! Arăta către ușa blocului.
- Nu-i nimic! Dormi la mine. Ai să te întorci mâine.
- Trebuia să se deschidă! Trebuia să meargă...
- Dormi la mine! Nu auzi? Irina! Am strigat eu, dar ea era blocată într-un fel de transă și privea în gol.
- Dar el, el e acolo! Trebuia să se deschidă. O să ardă.
- Cine? Cine o să ardă?
Și-a ridicat chipul și a început să spună plîngând:
- Damian! Damian o să ardă!
- Sunt aici! Uite-mă!
- Nu! Nu! Trebuie să se deschidă! S-a ridicat și a tras tare de ușă. Ușa se deschidea încet. Ea se mișca la fel de încet, dar extraordinar de grav. Intra in bloc, iar lumina se stingea. Era întuneric. Sunetele dispăruseră.

*
„ Acum cred că e bine. Pot ieși să mă plimb. Pot ieși afară.” Am deschis ochii și prin deschiderea lor se scurgea o imagine încețoșată. Era Irina. Stătea lângă mine și-mi ținea mâna dreaptă plângând și strigându-mă pe nume. Eu eram învelit. Eram rece. Peste tot erau lumini, ca de Crăciun, iar pe pereți icoane. Dincolo de ușă se auzeau voci, de parcă acolo se întindea un coridor ca o sală de așteptare... Deodată se aude o voce de bărbat:
- Crăciun fericit!
- Da! Da!
Rosteau voci de femeie din fundalul cărora se desprindeau pașii groși, ai bărbatului, apropiindu-se de ușă. Pe ușă intră Andrei cu câteva garoafe în mână:
- Dumnezeu să-l odihnească! S-a așezat pe marginea patului rigid ca o masă din care se înălțau spătare înalte și adormitoare. Săracul! Parcă îl țineți la prea mare căldură!
Îl auzeam: „ Să-l odihnească!” Mi-am închis ochii. „Lasă. Merg altădată să mă plimb. Acum, ia să vedem: deci, ce-i dragostea? Îmi amintesc că eram odată la munte și ea era în pat și patul era alb, iar eu, pe scaun...