O plimbare pe străzile colinei Anfa din Casablanca poate fi asemănată cu răsfoirea unei reviste de publicitate în construcția de vile și amenajarea domeniilor înconjurătoare, cu deosebirea că în realitatea urbană gardurile sunt groase, executate din cărămidă sau beton și mai înalte decât statura unui om. Accesul în interior se poate realiza prin deschiderea unor porți masive metalice sau din lemn ferecat. Frica de hoți este teribil de mare! Pentru a feri domeniul rezidențial de ochii indiscreți, lângă aceste garduri, pe interior, sunt sădite plante agățătoare etern înfloritoare, care, în urma unor tăieri profesionale, formează încrengături foarte dese și invadează orice interstițiu. Există, totuși o zi a… porților deschise, când aceste căi de acces nu se închid.
Într-o după-amiază de iunie mă îndreptam spre Aiin Dziab, bine cunoscuta stațiune balneară atlantică, care face parte din așa-numita "La Grande Casablanca" (n.a. Marea Casablanca). Străbăteam un bulevard umbrit de platani de pe colina Anfa, unde aș fi putut crede că mă aflu la Marsilia, dacă elementele de arhitectură arabă nu ar fi fost predominante. Zidurile groase ale gardurilor prezentau mantii vegetale multicolore cu mult roșu, mov și verde, care le făceau mai impunătoare și mai de nepătruns. Aerul era încărcat de mirosul alternant sau amestecat al florilor plantelor agățătoare, al algelor stătute mult timp la soare și cel înecăcios al gazelor de eșapament produse de motoare cu uzură avansată. Zgomotul de fond era dominat de uruitul autoturismelor și de pârâitul motocicletelor. Dacă eram atent, puteam sesiza ciripit de păsărele, care semnalau înaripaților nepoftiți că fiecare coroană de platan devenise deja un teritoriu ocupat. Lângă mine se afla Bahits Aalami, profesor universitar de sociologie la Universitatea din Casablanca. Hotărâsem împreună să facem o plimbare pe jos până la Aain Dziab, unde să profităm de apa încălzită a oceanului Atlantic și de priveliștea fenomenului cosmic al apusului de soare. Lăsam în urmă unele după altele porți închise, până când am avut o surpriză: am văzut excepția care confirmă regula.
- De ce sunt lăsate deschise aceste porți? l-am întrebat eu pe Bahits.
- Este semnul că unul din locatarii acestui domeniu a decedat, a venit răspunsul. Anunțul funerar se mai face la moschee sau prin telefon.
- Ãă… și prin presă, am completat eu.
- Desigur, dar există inconvenientul că anunțul funerar apare în ziar abia a doua zi, ceea ce-l face tardiv pentru decesele survenite înainte de amiază, deoarece înmormântarea trebuie să aibă loc în aceeși zi. În cazul în care moartea a intervenit după-amiază, înhumarea se realizează în dimineața zilei următoare. De altfel, cu cât decedatul a fost mai pios, cu atât el este îngropat mai devreme; se spune că un imam turc decedat la ora 16 a fost înmormântat după câteva ore, înainte de apusul soarelui.
- De ce atâta grabă? am fost eu curios să aflu.
- Se consideră că moartea murdărește tot ce atinge sau se află în apropiere. Cadavrul este considerat o impuritate, motiv pentru care el este spălat după un anumit ritual purificator, considerat sacru. Sunt exceptați de la această regulă numai martirii căzuți pentru cauza islamului, care se consideră a fi purificați de către propriul lor sânge. Imediat după moarte se face o pre-toaletă a defunctului sau defunctei de către bărbați, respectiv de femei. Și aici există următoarele excepții: soțul își poate spăla soția, iar mama-fiul în vârstă de maxim șase ani. A doua spălare are loc după ce defunctul iese din rigiditatea cadaverică. În Magreb se obișnuiește ca în apă să se adauge "hina", substanța extrasă din arbustul omonim, care face ca pielea cadavrului să capete o plăcută nuanță roșiatică. În Orient se introduc frunze proaspete de lotus în lichidul purificator. În schimb, utilizarea spirtului medicinal la toaleta cadavrului este prohibită deoarece conține alcool. Adesea, se unge corpul mortului cu un ulei aromatic pe bază de camfor și mirt. Pentru ca impuritățile exterioare să nu intre în contact cu sufletul în perioada cât încă nu a părăsit corpul decedatului, se astupă toate găurile, cu excepția gurii. Apoi cadavrul este înfășurat într-un lințoliu din bumbac lung de 9 metri, dacă este bărbat, și de 11 metri, în cazul unei femei.
- Într-adevăr, ritualul spălării corpului defunctului este foarte interesant, am comentat eu.
- Desigur, numai că în prezent un număr tot mai mare de musulmani respectă aceste precepte mai mult sau mai puțin formal. Acest ritual este adesea teatralizat sau realizat într-o confuzie de valori. Astfel, islamul condamnă pe cei care exagerează cu vărsatul de lacrimi la înmormântare. De asemenea, a dispărut în mare parte acea solidaritate umană la decese ca, de altfel, în toate activitățile omului din societatea modernă. De altfel, această tendință de desacralizare a ritualului funerar se poate observa și la înmormântările creștinilor, nu-i așa?
- Ai dreptate, l-am aprobat eu pe Bahits.
- Apoi defunctul este așezat în sicriu pe partea dreaptă, pentru a putea fi cu fața la Mecca. În acest sens, groapa din cimitir este orientată pe o direcție perpendiculară pe aceea a localității unde are loc pelerinajul musulmanilor.
- Dar cum de rămâne cadavrul în această poziție în sicriu și nu se răstoarnă cu fața în sus sau în jos? am simțit eu nevoia să întreb.
- Întrebarea ta este bună. Constructorii de sicrie prevăd anumiți suporți interiori, care fixează decedatul. Pentru mai multă siguranță, uneori se solicită realizarea unui hublou la capacul sicriului pentru ca să se poată observa eventuale abateri de poziție ale mortului datorate manevrelor de transport. Se povestește că o familie a considerat necesar ca sicriul să fie scos din casă pe fereastră cu ajutorul unei macarale, deoarece scările erau prea strâmte și exista riscul unei răsturnări nedorite. În cele câteva ore de la deces până la înmormântare, anturajul celui dispărut recită „șahada” (n.a. profesiunea de credință a musulmanilor: Allah este cel mai mare; Muhammad este Profetul lui Allah). La întoarcerea de la cimitir, familia organizează o masă în cinstea celui dispărut, care se repetă după 7 zile, 40 de zile, 7 luni și la fiecare aniversare anuală a decesului, cum cred că există obiceiul și la creștinii din România, nu-i așa?
- Este adevărat ce spui, doar că multiplul nu este 7 ci 3, ca de exemplu: 3 zile, 6 zile, 9 zile, 40 de zile, 3 luni, 6 luni, 9 luni și anual, am precizat eu.
- Ooo, ce multe aveți! Și voi, românii, le faceți chiar pe toate? a mai pus o întrebare Bahits, care a devenit retorică, deoarece eu am evitat să-i răspund.