În acea zi de treisprezece, orașul semăna mai mult cu un cimitir, un fel de culoar spre cealaltă lumea, în jur totul mirosea a flori și a tămâie, chiar a uitare.
Mă simțeam ca un stăpân peste cetatea abandonată; niciun picior de om în jur, niciun zbor de păsări deasupra, doar picuri mărunți de ploaie ca niște note muzicale, părea un vals trist, sau plânge Dumnezeu? M-am întrebat. Și plouă... „plouă, plouă”, ar fi continuat Bacovia. Picurii, care semănau tot mai mult cu sunetele de chitară, îmi dădeau senzația că mă aflu la un bal de toamnă și asist de fapt la încoronarea mea ca rege.
Printre ruinele primordiale sculptate sub poala munților Retezat, pe Valea Streiului, în ținuturi pe care mi le arătau furnici îmbrăcate în doliu și unde liniștea zbârlea coama tigrului, între zădărnicie și nesomn, între neputință și smerenie, își ducea viața singurul cavaler din cetate. Vorbea răgușit, stins și molcom, aproape îl auzeam. Mi-era teamă și să respir în preajma lui, trăiam cumva cu impresia că cea mai mică atingere îl putea fărâma ca pe un castel de nisip. Nu mai avea vise, nu mai avea speranțe, iar chipul palid, care cândva deborda de optimism, mă privea în ziua aceea obosit. Sta întins în pat, când am intrat, și aștepta să treacă, dar timpul e mai bătrân decât oricine și se mișcă încet. Grea așteptare. De cum începea ziua, din mintea lui se rostogoleau ghețarii spre prăpastia fără fund a instincului său, unde infernul flamba exterminarea și sideful. Trăia fiecare zi ca pe ultima, încât a ajuns să înțeleagă mai bine decât alții veșnicia.
Între pereții camerei sale mă simțeam ca într-un spațiu mioritic; calmul său, starea bacoviană, mi-ar fi putut oricând aminti despre o baladă din Ardeal și chiar de doină. Nu am stat mai mult de cinci minute în cameră la el, dar parcă au fost „un veac de singurătate”. Am plecat de acolo răscolit de sentimentul că aș fi fost orfanul pe care-l ascunde buciumul. Abia atunci am înțeles de ce plouă; „Vorbea un glas, un cântec sfânt", citându-l pe ”poetul țărănimii”, Coșbuc.
În acea zi de treisprezece am dezlegat taine, mituri și legende, am înțeles pentru prima dată ce glas are liniștea și că nu-ți trebuie întotdeauna vorbe ca să te faci înțeles, e de ajuns să taci. Am înțeles că durerea interioară te poate sfâșia la fel de ușor ca cea fizică, am înțeles că nu e de ajuns să vrei, trebuie să și poți să învingi și invers, am înțeles că bucuria nu stă doar în zâmbete, de multe ori își face cuib în amintiri, am înțeles ce n-am putut în anii de școală; ce înseamnă radical sau vertical, compus și descompus, perfect, impefect sau mai mult ca perfectul, noțiuni probabil banale pentru cei mai mulți, dar în care se regăsește esența acestei lumi. Cât de multe altele am mai înțeles în acea zi de treisprezece...
Adolescența și maturitatea lui s-au împlinit cu chitara, instrument care i-a adus multe bucurii și tot mai multe amintiri pe măsura trecerii timpului. Ar mai fi mângâiat din când în când coarzile chitarei dacă îi permiteau puterile, cum cânta în tinerețe. La scurt timp după acel treisprezece aprilie, singurii care i-au cântat au fost preoții, prohodul.
Treisprezece aprilie, atunci l-am văzut ultima dată, avea capul acoperit cu o căciulă din lână, ținând parcă în mână șiragul cu amintirile de peste zi, astăzi el e amintire.