Acum e prea târziu să-mi fie dor de Celan, dar, dacă știam că se va omorî, îl dădeam de-a dura prin fericiri până îl prosteam. Așa, ce naiba am făcut? M-am mirat ca un bou de el! Mă miram că citește, că e timid, că scrie, că plânge, că... Că. Am fost un bou, aia e! Uite cum stau și răsfoiesc printre hârtiile lui, ca un prost, sperând să ce? Ce dreacu mai sper acum, dacă el e mort? E moooort, băăă, Gheorghe! De-a binelea și definitiv, prostul dracului ce-mi sunt! Bă, io plâng? Păi și de ce să nu plâng? Și el plângea. Care, bă, „el”? Care „el”? Păi, „el” ăsta, n-are un nume? Îi zici tu așa, că vor mușchii tăi? Îi zici „el”? Celaaaan, băăă! Ce-lan, boule care sunt! A, uite și biletul de la prima lui ieșire la discotecă! L-a păstrat. Ce frumos! Da’, ia să scriu io frumușel, uite aci, în caietul ăsta, despre prima lui zbenguială! Fain! Buuun, să purcedem la purcedături literatulistice. Pfff, ce mi-ar face bietul meu amic dacă ar mai trăi, că inventez cuvinte ne-cuvinte!

Celan n-a fost niciodată într-o discotecă. De când am ajuns în Brașov, mă țineam de capul lui să meargă cu mine.
- Hai mă, Celane! Hai mă, de ce nu vrei să mergi?
- Nu-mi place.
- Mă, da’ ai fost vreodată într-o discotecă?
- Nu.
- Păi și atunci de ce spui, în puii mei, că nu-ți place?
- Bănuiesc că ar fi o grămadă de puștani, care se bâțâie, dând din mâini și din picioare, ceea ce nu mă atrage deloc.
- Bă, tu ești prost? Ai stat închis în casă citind la cărți? Ești un retardat atunci și eu, un tâmpit, n-am găsit să-mi fac alt prieten decât un retardat ca tine.
- Nașpa, nu-i așa?
- Celane, te iubesc, ce dracu! Fii bărbat și hai! Facem un pariu că o să mai vrei la discotecă, dacă mergi cu mine în seara asta?
A oftat și m-a fixat cu privirea lui de blond trist. Tăcea și se uita, că nici nu clipea. Parcă murise așa bleg.
- Celane, ce-ai mă?
- Cu ce să mă îmbrac?
Îmi venea să-l pup de fericire. Venea vremea lui, săracul! Aveam o misiune grea, dar merita prietenul meu o seară de neuitat. Cel puțin una. Îi desfac repede geanta, că nici măcar n-am apucat să desfacem bagajele după ce ne-am cazat, și-i trag un tricou portocaliu (avea și ăsta niște preferințe la culori de te durea capul!) și o pereche de blugi.
- Uite, cu astea!
- Așa?
- Da’ tu ce credeai?
- Nu credeam. Lasă.
- Bun, poetule! Ia ceva bănuți la tine și hai să o tăiem.
- Auzi, dar tu cunoști vreo discotecă în orașul ăsta?
- Da, mă. Nu-ți fă griji din astea! Mergi pe mâna mea.
Dacă stau să mă gândesc bine, îmi era milă de el. Era tot timpul trist și rar zâmbea. Nu înțelegea de ce lumea râde la fazele cu porcușorul nervos. Nu-și găsea fericire, cred eu așa, în intuiția mea, decât atunci când scria câte ceva și-mi dădea să citesc. Aștepta cuminte ca un copil. Ochii îi străluceau atunci atât de tare, încât mereu credeam că imediat o să și plângă. Dar Celan nu plângea. În fine, am ieșit pentru prima oară la discotecă. Prima lui reacție, atunci când a intrat în sala cu muzica prea tare, a fost că s-a apucat cu mâinile de cap. I le-am dat jos cu forța.
- Termină mă, că zic ăștia că ești poponar! Ce dreacu mă, Celane, bărbat ești ori femeie?
- Ce zici? Nu aud nimic.
- Vino aici la masa asta!
- Aici?
- Da, mă. Stai aici, jos! Aoleu, zici că-s cu bunicu’ la bal!
- Unde te duci?
- La bar. Tu stai cuminte la masă. Vin repede.
- Vin cu tine.
- Stai mă, Celane, ce dreacu! Mă apuci și de mână? Vin repede. Pierdem masa dacă vii și tu.
- Ce zici?
Pfff, mii de draci mi-a făcut, dar îl cred și mă calmez iute. N-am ce face. Trebuie să-l scot mai des în lume. Se uita în jurul lui mirat, cu ochii cât cepele. Nu știu ce era în mintea lui, dar sigur nu avea vreo coerență sau certitudine că ceea ce vede îi este pe plac. E-he, fericirea vine mai greu! Așa e la început. Mă încurajam singur, ce era să fac? Vorbisem, mai după-amiază, cu două fete din același an cu noi, dar de la matematică, să vină la disco. Erau și ele acolo. Nu aveam decât să le fac semn cu mâna. Dar să iau întâi ceva de băut. Bere. Bun, două beri și fuguța la masă. În drum le-am făcut un semn destul de larg fetelor. Când am ajuns la Celan, le-am prezentat.
- Celane, uite pe cine am întâlnit! Sunt fetele pe care le-am văzut azi, când ne cazam. Le recunoști?
Se ridică timid, zâmbește prostește dând din cap că da, întinde mâna și se prezintă:
- Celan. Încântat!
Ema, fata brunetă pe care o plăcea Celan, începe și râde copilărește.
- Ema. Tot Ema și la fel de încântată! Am mai făcut cunoștință azi. Ai uitat?
S-a făcut roșu până în vârful unghiilor.
- Ah, nu, nu am uitat! Desigur că nu am uitat, dar muzica aceasta m-a surghiunit într-atât de tare, că m-am zăpăcit. Mii de scuze, Ema!
- Nu este absolut nicio problemă, dragă Celan. Chiar ăsta este numele tău? Celan, ca pe marele Paul Celan?
- De fapt, numele meu este Paul. Celan îmi spun prietenii și așa mi-a rămas numele. Uit frecvent să-mi spun numele adevărat.
Ema, foarte curioasă și atrasă de Celan, îl ascultă cu mare atenție și-l întreabă fel de fel.
- Dar ai vreo legătură cu Paul Celan?
- Doar aceea că scriu și eu poezii, dar nu am aceleași aptitudini de traducător sau eseist.
- Nu vreți să dansăm? intervin, că deja mă plictiseam în discuția lor și bănuiam că s-ar fi întins deja un covor roșu cu literatură, poezie, bla, bla, bla.
- Nu prea știu să dansez, Ema.
- Celan, dar nici eu.
Și amândoi se puseră pe un râs aproape isteric. Ce-or fi găsit amuzant? Doi ciudați. Hm!

- Băi, față lungă, de când te-ai apucat de toceală?
Evident că soră-mea și-a vârât capul să-mi taie elanul și cheful și...
- Dispari, drace! Ce cauți? Sunt pe-afară. Ia vezi, mă găsești la o mie de kilometri?
- Tâmpitule, vino la masă! Te cheamă mama.
Na, taman acum mă las când mă încălzisem și io. Masă îmi trebuie? Hă! Lasă mă, că bag repede potol și mă întorc la scris.