Trăia odată, dar nimeni nu-și mai aduce aminte când, o prințesă foarte răsfățată. Regele, tatăl ei, îi construise un palat minunat, înconjurat de un râu în care curgea lapte și miere și peste care treceau patru poduri de aur către patru turnuri cu stegulețe din mătase roșie, fluturând în vârf. Prințesa aceasta se numea Mărgărita și părinții ei nu puteau să-i afle un nume mai potrivit dacă ne luăm după cât de mult îndrăgea ea mărgăritarele. Rochiile îi erau încărcate cu bobițele albe, strălucitoare, pantofiorii la fel, iar de la gât, de pe brațe și din urechi, mărgăritarele nu lipseau niciodată.
Plictisindu-se peste măsură de viața pe care o ducea în palatul ei, prințesa se hotărî să organizeze o petrecere la care să participe cei mai bogați și mai frumoși prinți, care să-i scrie câte o poezie despre frumusețea sa, dar mai ales, să-i dăruiască fiecare câte un lucru nemaivăzut și nemaiîntâlnit din țările lor. Chiar hotărî că pe acela care îi va face cea mai mare surpriză și cel mai frumos cadou, îl va lua și de bărbat. Regele și regina nu îi refuzaseră niciodată nimic prințesei, așa că, mesageri porniră în toate colțurile lumii să anunțe marea petrecere la care Mărgărita își va alege jumătatea. Ei și ce să vezi? De pretutindeni, porniră spre palatul prințesei alaiuri care mai de care mai strălucitoare și mai mari, însoțind fii de regi dintre cei mai cunoscuți și mai avuți.
Prințesa stătea în vârful unui turn și privea curioasă printr-un ochean lumea care se aduna în tabăra ridicată de tatăl ei lângă râul de lapte și miere. Doica ei îi stătea alături, atentă ca Mărgăritei să nu-i lipsească nimic.
- Oare ce îmi aduce prințul acela cu coiful împodobit de pene negre? Alaiul lui duce cea mai mare ladă pe care eu am văzut-o în viața mea.
Îi întinse bătrânei ocheanul. Doica apucă să arunce doar o privire scurtă până ce prințesa îl trase nerăbdătoare înapoi.
- Oare e plină de pietre prețioase rare?
- Privește flăcăii, Mărgărita, o sfătui doica, dacă vrei să-ți legi viața de unul dintre ei, trebuie să îți placă înfățișarea, vorba și felul în care se poartă cu cei din jurul lui. Acestea sunt lucruri pe care nu le poți cumpăra.
Dar Mărgărita nu mai asculta. Era pur și simplu roasă de curiozitatea de a afla ce se ascundea în lada uriașă purtată pe umeri de cei șase oșteni care veneau în urma calului pe care călărea prințul acoperit din cap până în picioare în podoabe negre. Prințesa nu mai avea ochi nici pentru celelalte alaiuri care își descărcau prețioasele daruri la poarta palatului ei. Urmări atentă locul în care fu așezată uriașa ladă și, imediat ce se lăsă noaptea asupra taberei, iar oameni și cai căzură cu toții într-un somn adânc, se strecură de una singură afară din palat. Se apropie de lada cea uriașă și, sub razele firave ale lunii, se căzni să ridice capacul greu, îmbujorată de nerăbdare. Când reuși să deschidă lada, se aplecă să vadă mai bine comoara ascunsă în ea, moment în care, ceva o apucă de picioare, o ridică de la pământ și o împinse în interiorul întunecos și gol, peste care capacul căzu cu un pocnet puternic.
Mărgărita începu să țipe și să dea din picioare. Simți când lada fu ridicată de la pământ și când începu să se legene ca și când ar fi fost purtată din nou pe umerii oștenilor și porni să strige cu mai mult foc:
- Da-ți-mi drumul! Ajutor!
Nu-i răspunse nimeni, iar sub loviturile ei de pumni și de picioare, capacul greu nici măcar nu se clinti. Obosită și răgușită, cu obrajii usturând-o de sarea atâtor lacrimi vărate, adormi în cele din urmă. Când se trezi, nu mai simți nici o mișcare, semn că lada fusese așezată pe pământ. Își luă avânt și lovi cu picioarele în partea din față. Spre norocul ei, lemnul cedă în acel loc și prințesa putu lărgi deschizătura ca să se strecoare afară din ladă. Nu mică îi fu mirarea când se văzu închisă în singura încăpere a unui turn înalt cu o singură fereastră, prin care se puteau vedea doar prăpăstiile căscate la baza muntelui care adăpostea turnul. Mărgărita începu să plângă din nou. Își chemă părinții, o strigă pe doică și nu se liniști decât atunci când pe pervazul ferestrei se opri o pasăre mare cu aripi cenușii.
- De ce plângi, puică?
- Unde mă aflu? Am fost răpită!
- Nu ești prima prințesă răpită de Prințul Negru, dar trebuie să recunosc că ești cea mai drăgălașă și mai strălucitoare. Acesta este Turnul Suspinelor. Aici sunt închise prințesele care atrag atenția stăpânului Muntelui de Fier.
- Ce vrea de la mine prințul acesta?
- Înafară de bogății, nu îl interesează nimic. După ce va obține de la părinții tăi tot ce își dorește, vei sfârși alături de celelalte prințese, sau ce-a mai rămas din ele, pe fundul celei mai adânci prăpăstii.
După ce sfârși ce avea de spus, pasărea își luă zborul și o lăsă din nou singură pe Mărgărita. Din ce în ce mai deznădăjduită, prințesa începu să cerceteze fiecare colț de turn, deschizând una câte una lăzile vechi înșirate lângă perete. Pe când era gata să renunțe la îndeletnicirea ei, la fereastră apăru o babă urâtă foc, călare pe o mătură, care îi aruncă un sac și strigă la ea cu răutate:
- Scoate-ți toate podoabele, rochia și papucii și trage-ți sacul pe tine. Am să vin odată pe zi să îți aduc mâncare. Roagă-te ca regele, tatăl tău să fie mărinimos, altfel, după trei zile și trei nopți, vei fi dată hrană vulturilor.
Mărgărita se temu să nu facă așa cum i se ceruse. Privi cu durere cum baba îi luă scumpele ei lucruri și se făcu nevăzută, după care se ghemui învelită în sac, pe capacul unei lăzi prăfuite pe care nu apucase să o deschidă. Nici nu se așeză bine, când, de sub ea se auziră lovituri înfundate. Sări imediat de pe capacul lăzii, cu inima gata să-i sară din piept de spaimă. Bătăile se auzeau din lada pe care se așezase ea și care era ferecată cu un lacăt uriaș.
- Cine e acolo? Mărgărita îndrăzni să se apropie și să își lipească urechea de pereții de lemn.
- Scoate-mă de aici!
- Dacă am cu ce să deschid lacătul, îi răspunse vocii care abia se auzea.
Atunci își aminti de agrafele care îi țineau părul și pe care uitase să le scoată și să i le dea babei. Apucă un ac și, cu ajutorul lui, într-un târziu, reuși să deschidă lacătul ruginit. Nu ridică bine capacul lăzii, când, din interiorul ei, îi țâșni în față un flăcău înalt, acoperit și el cu un sac.
- Mulțumesc, îi spuse acesta, nici nu mai știu cât timp a trecut de când stau închis în lada aceea. Eu sunt Prințul Izvoarelor, iar tu, cine ești?
- Eu sunt Prințesa Mărgărita.
- Ei bine, Prințesă Mărgărita, se pare că suntem amândoi într-un mare necaz. Dacă nu vom reuși să scăpăm cât mai curând din Turnul Suspinelor, nu vom mai ajunge să vedem niciodată lumina zilei.
- Cine e acest Prinț Negru?
- Este fratele meu. Cândva, nu era decât un Prinț al Lacurilor. Într-o zi, a găsit pe fundul unui lac o comoară și, de atunci, încet –încet s-a transformat într-o ființă care ar face orice numai să aibă toată bogăția și puterea din lume. M-a închis în turnul aceste pentru a nu mă împotrivi planurilor sale de îmbogățire. Am auzit cum a răpit o mulțime de prințese și, după ce le-a furat fiecăreia zestrea, le-a părăsit în Prăpastia fără Fund.
- Și cum crezi că vom putea ieși din acest loc?
- Am nevoie de o sabie!
Unde să găsească însă o sabie, într-un turn plin de lăzi? Oricât de voinic ar fi fost prințul și oricât curaj ar fi avut, nu era vrăjitor pentru a făuri o sabie prin magie. Căutară pe rând în toate lăzile, însă fără sorți de izbândă. Când noaptea se lăsă asupra turnului, obosiți, flămânzi și înghețați, Prințul Izvoarelor și Prințesa Mărgărita își construiră un pat pe fundul celei mai mari lăzi și, lipiți unul de altul pentru a se încălzi, căutară să se odihnească. Pe la miezul nopții, pe pervazul ferestrei coborî baba cea urâtă. Își rezemă mătura de perete și începu să se învârtă în cerc, căutând-o pe prințesă.
- Unde te-ai ascuns prințesă? Þi-am adus mâncare!
Vocea ei hârâită îl trezi pe prinț. Acesta așteptă până ce hoașca se apropie de colțul în care dormeau, după care sări în spatele ei și îi imobiliză brațele. Până să apuce să se dezmeticească bine, băbătia fu închisă într-o ladă, iar prințul și prințesa părăsiră turnul călare pe mătură. Cu toate că începuse să ningă, iar ei erau îmbrăcați doar în sacii de pânză, Mărgărita și Prințul Izvoarelor coborâră în Prăpastia fără Fund în căutarea prințeselor răpite. Acolo întâlniră pasărea uriașă cu pene cenușii, care locuia într-un copac pe jumătate uscat.
- Ce cauți aici, puică? Pasărea se așeză pe umărul Prințesei Mărgărita. Ai fugit din turn cu mătura Babei Hâda?
- Le căutam pe prințesele răpite, îi răspunse prințul în locul fetei.
- Nu e nici picior de prințesă pe aici. Le-au luat vulturii și le-au dus în cuibul lor de pe Piscul Argintiu. Nu puteți ajunge acolo fără ajutorul meu. Un vultur cu ochi de sticlă stă de pază mereu să anunțe dacă se apropie străin de cuib, alt vultur, cu gheare de oțel e gata să îi scoată ochii oricui se apropie, iar altul cu cioc de aur e gata să îl sfâșie pe cel care scapă de ceilalți vulturi.
- Cine ești și de ce vrei să ne ajuți?
- Of, prințule, eu am fost odată Regele Văzduhului, iar Baba Hâda m-a transformat într-o pasăre neputincioasă pentru că nu am vrut să o iau de nevastă cu mulți ani în urmă, pe când ea era o tânără vrăjitoare. Acum se bucură să îl ajute pe fratele tău să facă rău și a uitat de mine, dar, înainte, îi făcea plăcere să îmi smulgă penele și să îmi rupă aripile.
Înțelegându-se cu pasărea cum aveau să facă să le salveze pe prințese, flăcăul și fata porniră în urma ei spre Piscul Argintiu. O lună plină și albă, ca un mărgăritar, arunca raze strălucitoare în calea lor. Ajunseră în apropierea cuibului vulturilor abia când zorii mânjeau cerul în culori sângerii. Vulturul cu ochi de sticlă îi zări imediat și se ridică deasupra piscului pentru a-i anunța pe ceilalți despre sosirea unor străini. Pasărea cu pene cenușii se năpusti asupra lui, încercând să îl împiedice să zboare mai sus și se încinse o luptă grozavă între cele două păsări.
- De-aș avea o sabie! De-aș avea o sabie! Repeta Prințul Izvoarelor care și-ar fi dorit să poată să ajute cumva pasărea lor cenușie.
- Mai am câteva ace de păr, zise prințesa Mărgărita scoțând din pletele bălaie ultimele cinci dintre podoabele ei cu mărgăritare. Dacă crezi că pot fi de folos, ți le dăruiesc!
Prințul se lumină la față. Apucă un ac, ținti bine și îl aruncă direct în pieptul vulturului cu ochi de sticlă. Pe loc, acesta se prefăcu într-un unicorn alb, cu un corn de sticlă strălucitor și o stea în frunte.
- Mulțumesc, strigă unicornul, nu voi uita ajutorul!
Uimiți, cei trei porniră mai departe, către cuibul de pe Piscul de Argint. Nu trecu mult și, spre ei, se aruncă un vultur cu gheare de oțel, mai mare și mai periculos decât primul. Pasărea cu pene cenușii porni din nou la luptă. Penele zburau în jur și sângele țâșnea din rănile pe care și le făceau cele două păsări. Pe când era gata-gata ca vulturul să răpună pasărea cenușie, prințul mai scoase un ac, ținti și îl înfipse în pieptul celui de-al doilea vultur. Acesta se prefăcu pe loc într-un unicorn argintiu cu copite de oțel, un corn de oțel și două stele în frunte.
- Mulțumesc, strigă și acest unicorn, am să țin minte ajutorul!
După ce și acest unicorn se făcu nevăzut în pădurea de la poalele Piscului Argintiu, prințul, prințesa și pasărea cenușie zburară tot mai sus, până ce străpunseră norii și putură să vadă cuibul uriaș în care prințesele răpite erau păzite de un vultur imens, cu cioc de aur. Zărind străinii, vulturul își deschise aripile amenințător și se repezi să îi sfârtece pe toți trei odată. Pasărea cenușie încercă să îi abată atenția pentru ca prințul să aibă timp suficient să țintească cu ultimul ac cu mărgăritare, dar cu puținele pene pe care le mai avea, abia se putea ține în aer. Atunci, prințesa Mărgărita, sări de pe mătura Babei Hâda și îl apucă pe vultur de labe. În acel moment, prințul reuși să arunce acul în pieptul păsării uriașe, care se transformă pe loc într-un unicorn auriu, cu un corn de aur și trei stele în frunte.
- Mulțumesc, zise acesta. Vă voi duce pe toți departe de Piscul de Argint, de Prăpastia fără Fund și de Muntele de Fier, unde vrăjile Babei Hâda nu vor mai avea putere.
- Întâi prințesele, zise Prințul Izvoarelor, ele așteaptă de mult timp salvarea. Noi vom zbura cu mătura până unde aceasta va avea putere și te vom aștepta la poalele Muntelui de Fier.
Zis și făcut. Unicornul auriu plecă cu prințesele în spinare, iar Prințul izvoarelor, Prințesa Mărgărita și pasărea cenușie începură să coboare de pe Piscul Argintiu. Nu trecu multă vreme și cerul se întunecă brusc, ca și când cineva ar fi furat Soarele.
- Aceasta e Baba Hâda, strigă pasărea cenușie. Vine după mătura ei! Of, dacă aș mai putea fi măcar odată Regele Văzduhului, aș înfrunta-o cum se cuvine!
Mărgărita mângâie pasărea pe aripi, întristată că nu putea face o magie care să-i redea înfățișarea bietului rege. Atunci, Prințul Izvoarelor înfipse unul dintre acele de păr cu mărgăritare în pieptul păsării cenușii. Aceasta scoase un țipăt, bătu de câteva ori din aripi și se transformă pe loc într-un rege înalt, cu pletele și barba lungi și albe și cu o mantie azurie acoperindu-i straiele presărate cu stele aurii. Încântat peste măsură, Regele Văzduhului își întinse brațele în sus și fluieră ascuțit. Toate vânturile care bătuseră vreodată pe pământ se adunară la chemarea regelui lor. O apucară pe Baba Hâda și o aruncară de la unul la altul până ce o amețiră bine, după care o cocoțară pe Piscul Argintiu, în cuibul vulturilor, printre nori, acolo unde nu mai putea face nici o vrajă și de unde nu mai putea coborî niciodată.
După ce termină cu vrăjitoarea, Regele Văzduhurilor se despărți de Mărgărita și de Prințul Izvoarelor, care porniră din nou la drum, de data aceasta către palatul prințesei. În timpul cât Mărgărita lipsise, Prințul Negru se mutase în palat și furase toate bogățiile regatului. Mai mult, pe rege și pe regină îi făcuse slujitorii lui, iar aceștia îl serveau la masă cu ochii lăcrimând încă după copila lor pierdută. Doar bătrâna doică se mai plimba liberă prin palat, dar numai pentru că se zvonea că-și pierduse mințile odată cu pierderea prințesei. Intrați în palat pe furiș, pe coridoare știute numai de Mărgărita, cei doi drumeți o întâlniră pe bătrână în apropierea camerei prințesei.
- Odorul meu, copila mea, începu să plângă doica atunci când dădu cu ochii de fată, am crezut că n-am să te mai văd niciodată!
Se retraseră în odaie și începură să plănuiască cum să îl alunge pe Prințul Negru. Dar, acesta, avea spioni în palat și nu dură mult până află că Prințesa Mărgărita se întorsese însoțită de Prințul Izvoarelor. Mânios, își adună oștenii și năvăli în camera prințesei. Fără a-și apleca urechea la rugămințile servitorilor, îi legă pe prinț și pe prințesă unul de altul cu lanțuri grele și îi aruncă singuri într-o pivniță de sub talpa palatului.
- De acolo nu veți mai ieși fără voia mea! Dați drumul șobolanilor, zise apoi către oștenii săi.
Pentru prima dată în viața ei, Mărgărita văzu niște animale atât de mari și de scârboase ca șobolanii pe care îi mânau cu sulițele oștenii Prințului Negru. Fioroși, cu ochii roșii și dinții ascuțiți crescuți înafara botului, șobolanii se repeziră la gratiile care îi țineau la distanță de prizonieri.
Prințul Negru râse în hohote:
- Când vor termina de ros gratiile, veți urma voi! Se întoarse și înainte de a părăsi pivnița, mai spuse doar atât: mă voi întoarce mâine dimineață să vă văd oasele.
Mărgărita plânse atât de mult, încât de la picioarele ei, un pârâiaș porni să curgă către șobolanii înfometați.
- Nu plânge, îi șopti prințul, se vor înfuria și mai tare dacă vor vedea măcar o picătură de apă. Șobolanilor nu le place apa!
- Dar nu mă pot abține!
Tocmai pe când unul dintre șobolani reuși să rupă cu colții poarta care închidea pivnița, un inorog alb apăru ca din senin și începu să îi împungă pe fiecare cu cornul său de sticlă. Pe loc, șobolanii se transformară în gândaci care o luară la fugă care-încotro. Nu mică fu mirarea Prințului Negru când, de dimineață, îi găsi pe prințesă și pe prinț teferi și nevătămați.
- Aduceți câinii, strigă oștenilor săi!
Câinii aceștia semănau cu niște urși cu ghearele ca niște pumnale și colții ca niște săbii, iar când lătrau, tot palatul se cutremura din temelii.
- Am să vin la prânz să văd ce a mai rămas din voi!
Nu apucă să iasă bine din pivniță Prințul Negru și oștenii săi, că un inorog argintiu apăru din senin, lovi cu copitele de oțel câinii până îi adună pe toți într-un colț, după care îi împunse pe rând cu cornul său de oțel. Imediat, aceștia se prefăcură în șoricei mici, care o luară la sănătoasa care pe unde apucară. Când orologiul din turnul palatului bătu amiaza, Prințul Negru nu întârzie să apară. Văzând că și de această dată cei doi prizonieri au scăpat, porunci să fie adus Monstrul Adâncurilor. Acesta era o creatură uriașă, cu șapte rânduri de dinți, o coadă otrăvită în formă de suliță și șapte rânduri de labe cu gheare de fier.
- La noapte am să curăț ce mai rămâne din voi, rânji Prințul Negru. Acum nu mai aveți nici o scăpare!
Nu știa însă că, îndată ce se făcu nevăzut, un inorog auriu apăru în pivniță și, înainte ca monstrul să apuce să facă vreo mișcare îl împunse cu cornul de aur în inimă, transformându-l pe loc într-o pisică blândă. După aceea, se iviră din nou inorogul alb și cel argintiu și, toți trei, reușiră să zdrobească în copite lanțurile cu care erau legați Prințul Izvoarelor și Prințesa Mărgărita. Inorogul auriu le aduse straie noi, inorogul argintiu îi aduse prințului o spadă, iar inorogul alb îi aduse prințesei legătura cu cheile care deschideau toate ușile palatului, apoi își luară rămas bun unii de la alții.
Prințul Negru stătea tolănit în capul mesei când în sala tronului apărură cei care ar fi trebuit să fie deja mâncați de Monstrul Adâncurilor. Se ridică uimit în picioare, dar, servitorii care îi așezau în acel moment farfuriile nu erau decât regele și regina, care, văzându-și copila teafără, găsiră puterea de a sări asupra întunecatului prinț, pe care îl legară de scaun imediat cu cordoanele de la perdele. Din acel moment, nu mai fu atât de greu ca regatul să revină la viața lui de dinainte de răpirea Mărgăritei. Prințul Izvoarelor își luă fratele și îl duse spre a fi judecat în legea regatului său, iar pacea și bunăstarea se așeză din nou în palatul înconjurat de râul din lapte și miere.
Dar, Mărgărita nu mai zâmbea, nu se mai bucura de nimic și nu mai cerea să i se aducă tot felul de daruri. Stătea doar în turnul ei cât era ziua de lungă, privind prin ochean în depărtare.
- Așteaptă pe cineva? O întrebă într-o bună zi regele pe regină.
- Cred că i-a căzut drag Prințul Izvoarelor!
Oftară amândoi și porniră ca în fiecare zi să se plimbe prin grădina palatului. Sub ferestrele care dădeau în odaia prințesei, descoperiră un izvor cu apă cristalină, care curgea pe lângă niște flori necunoscute, albe, mărunte și foarte parfumate. O chemară și pe prințesă, care coborî într-un suflet să vadă minunea din grădina sa. Atunci o văzură cu toții zâmbind:
- Aceste flori se vor numi mărgăritare, sunt cel mai frumos cadou pe care l-am primit vreodată.
- Atunci, cel care ți l-a oferit se poate gândi că vei deveni mireasa lui?
Se întoarseră cu toții să vadă cine pusese acea întrebare. Mare fu bucuria prințesei Mărgărita să îl vadă pe Prințul Izvoarelor cu un buchețel de mărgăritare în mână. Bineînțeles că acceptă să fie mireasa lui și bineînțeles că se făcu o nuntă mare în palatul înconjurat de râul în care curgea lapte și miere. Ceea ce nu se mai văzuse însă niciodată până în acel moment la nici o nuntă, însă, fu caleașca albă, trasă de trei inorogi, unul cu corn de sticlă, altul cu corn de oțel și al treilea cu corn de aur și un naș care adunase toate vânturile din lume în fața palatului prințesei, să împrăștie în cele patru colțuri ale lumii florile Prințesei Mărgărita. Această poveste a fost scrisă pe o frunză de trifoi, iar eu m-am grăbit să o aduc la voi.