Capitolul 1

Stătea rezemată de balustradă, privind în apele tulburi ale Someșului. Tramvaiele treceau la intervale regulate de timp, împingând vibrațiile șinelor până în măruntaiele de beton ale podului. Atentă la traiectoria unei crengi căzute în apă, nu părea să audă zarva străzii. Era fericită că râul trecea direct prin inima orașului, amintindu-i de Arieșul care curgea jucăuș în spatele curții de acasă. Își dorise atât de mult să ajungă în Cluj! Fusese atât de fericită că intrase la facultate acolo, că pur și simplu nu-i mai păsase de trăncăneala părinților.
- N-o lăsa, Grigore, se rugase mama, e doar o fată de la țară, nu știe cum e viața la oraș!
- Ai vrut să zici doar o fată de cioban, se răstise tata. Are școală, vrea să ajungă doctoriță, de ce să mă pun în calea ei?
- E un copil atât de bun, începuse mama să plângă, mi-e teamă pentru ea!
- Nu știu dacă e mai bine să o ții lângă tine, să facă brânză și unt, să ia de bărbat un cioban și să-și umple casa cu prunci.
Hotărând că fata lui cea mare merită șansa la o viață mai bună, tata se dăduse peste cap să îi găsească o gazdă, pentru că în cămin avea toate șansele să nimerească în cameră cu vreo pramatie de fată. În cele din urmă, reușise să găsească o fostă profesoară de matematică, dispusă să ia în chirie o studentă, o bătrână uscată, care fusese atentă mai mult la borcanele și sacoșele cu care mama îi umpluse cămara, decât la noua ei chiriașă. Mădălina nu își putuse șterge surâsul de pe buze, chiar dacă femeia începuse să se răstească la ea de îndată ce părinții îi ieșiseră pe ușă. Până la urmă, nici nu trebuia să stea prea mult în preajma femeii. Începuse cursurile și plănuia să își petreacă fiecare minut liber cât mai frumos. Avea un oraș întreg de descoperit și de luat o altă viață de la început, deci nu avea timp de pierdut.
Entuziasmul noului drum rămase aprins în sufletul ei multe zile de la mutarea în oraș, în ciuda momentelor în care se simțea singură și i se făcea dor de casă. Atunci, se plimba pe podul devenit curând preferatul ei, o bijuterie arhitecturală cu balustradele împodobite de semne zodiacale, se oprea în dreptul Taurului, zodia ei, după care se adâncea în gânduri, cu privirile pironite pe firul apei. De multe ori se gândea la Florin, vecinul și prietenul cu care îi plăcuse cândva să își petreacă timpul liber și care fusese atât de supărat pe plecarea ei încât nici măcar nu-și luase rămas bun. Alteori, privind la jocul apei, i se părea că îl vede pe tata în turmă, fluierând după câini cu degetele înfipte între buzele strânse, sau pe mama scoțând pe ferestre, la aerisit, pernele borțoase, cu fețele de in brodate cu cocoși de munte. Atunci, i se părea că aerul se umple de mirosul busuiocului uscat, pe care îl găseai în fiecare colțișor de dulap din casă și îi venea să o ia la fugă spre gară, să ia primul tren către casă. Gândul că lăsase în urmă viața simplă pentru a-și schimba viitorul, o trezea întotdeauna. Tot el era cel care o făcea să înghită și murdăriile pe care i le făcea gazda. Dacă la început îndrăznise să o întrebe unde îi dispăruseră borcanele cu zacuscă sau cartofii din sacul cărat de tata, în ultimul timp nici nu se mai străduia să înțeleagă cum de bătrâna era în stare să îi consume în câteva zile proviziile pe câteva săptămâni, sau chiar pe câteva luni. În schimb, îi ceruse mamei să nu îi mai trimită pachete.
- Îmi ajung banii pe care îi trimiteți și, oricum, mai mult sunt la cursuri sau în oraș, nu ajung acasă să mănânc.
- Bine, mămică, atunci să-ți trimitem mai mulți bani!
- Chiar nu e nevoie, mămică, e bine așa!
Era bine așa pentru ea. Gazda, în schimb, începu să-i țină din ce în ce mai des calea, să o ia la întrebări.
- Ai tăi cum au de gând să te țină în facultate? Nu ți-au mai trimis pachete de ceva vreme!
- Mă descurc, zâmbise fata.
- Ce fel de părinți ai tu?
- Părinți ca oricare! Stați liniștită, îmi trimit suficienți bani cât să mă descurc.
- Nu se gândesc la tine deloc! Pe unde mănânci? Ce mănânci? Am să îi sun!
- Vă rog să nu o faceți. Eu mă descurc și, oricum, nu aș avea cum să vin pe acasă la masă. E mai bine să mănânc în oraș, la cantină. Am vorbit cu ai mei și au fost de acord.
- Cum au putut să fie de acord cu așa ceva? Mâncarea din oraș e otravă curată! Trebuie să le spună cineva că la oraș nu e ca la țară.
- Tanti Anisia, cu tot respectul, nu cred că este treaba dumneavoastră unde mănânc și ce mănânc. Vă plătesc chirie, o fac la timp și ar trebui să fie suficient.
Îndrăzneala ei nu o surprinse numai pe bătrână. Mădălina fusese surprinsă și ea de reacția pe care o avusese și care o scosese din adâncul apelor liniștite în care se scălda de obicei. Râsese bine câteva zile amintindu-și cum femeia înghițise aerul de câteva ori în sec, după care îi întorsese spatele și dispăruse în bucătărie. Nu-i mai venise să râdă însă într-o seară, când, întoarsă de la teatru mai târziu decât de obicei, încă din prag, o auzi pe gazdă vorbind la telefon:
- …nu știu pe unde își pierde timpul! De câteva zile am văzut-o umblând cu un negru!
Fata încremeni în fața cuierului, incapabilă să își prindă haina de agățătoare. Despre cine vorbea femeia? O bănuială cumplită o făcu să se încordeze, cu auzul la pândă.
- Mă duc să văd dacă a venit între timp!
Bătrâna deschise brusc ușa dintre camere și o săgetă cu o privire acră:
- Vino la telefon, au sunat ai tăi!
Tata crezuse toate poveștile babei. Cum să nu o facă, dacă femeia îi anunțase că refuză să o mai țină în gazdă? Nu frecventa cursurile. Umbla cu studenți străini. Ajungea noaptea târziu acasă. Lipsea uneori nopțile. Mădălina își privise părinții cu ochii grei de lacrimi.
- Nu e nimic adevărat, reușise să șoptească într-un târziu.
- Vino acasă, mămică, începuse să plângă și mama, orașul nu e pentru tine!
Nu trebuise să spună asta! Chiar nu trebuise să o spună!
- Nu mă întorc! Nu e cazul să dați fuga la Cluj de fiecare dată când cineva vă bagă prostii în cap, nu mai sunt copil!
- Unde vei sta, mămică?
Îi liniștise cum putuse, îi urcase în tren, după care o luase încet spre podul ei. Se oprise în dreptul Taurului și începuse să arunce în apa nervoasă cu pietricelele mărunte răspândite lângă bordură. Nu fusese în stare să se întoarcă imediat la gazdă și să aibă o discuție cu femeia, așa cum promisese părinților. Ce ar fi putut să mai spună după toate invențiile răutăcioase pe care le scornise mintea bolnavă a baborniței? Chiria îi fusese plătită, mai rămâneau câteva zile din lună în care să își caute un loc în care să stea. Anul universitar începuse demult, șanse să găsească un loc în cămin erau prea puține. Înghiți cu greu nodul care o sugruma și îi tăia aerul, pornind cu ochii umezi spre stația de tramvai.
- De ce plângi?
Ridică privirea obosită către tânărul oprit în dreptul ei, între panourile publicitare. Îi zâmbea cald, părând gata să îi sară în ajutor. Sacoul într-o frumoasă culoare cărămizie și pantalonii negri cu dungă impecabilă, erau suficient de sofisticate pentru a trăda o persoană complexă și stilată. Bărbatul îi eliberă cu o mângâiere blândă fruntea de cele câteva șuvițe de păr alunecate din cocul prins în creștet.. Mădălina izbucni într-un plâns necontrolat și se ghemui în brațele care se grăbiră să o cuprindă într-o îmbrățișare legănată.
- Șșșșș, nu mai plânge! Oricât de grav ar fi motivul supărării tale, nu se face ca o fată atât de frumoasă să își înroșească ochii de față cu toată lumea de pe stradă.
O trase pe banca liberă de lângă casa de bilete și o îndemnă să îi povestească ce o supărase, continuând să o mângâie pe spate, protector. Mădălina îi povesti despre gazdă și scornelile ei, despre visul de a-și construi un viitor într-un oraș mare și despre eșecul care o păștea dacă nu reușea să își stea undeva cu chirie. Tânărul o ascultă atent, fără a-i întrerupe povestea. Fata se trezi că-i vorbește despre casa ei, despre familie, despre lucruri pe care nu le dezvăluise nici măcar părinților. Se oprise din plâns și se concentra asupra cuvintelor, rezemată de trupul înalt al binevoitorului bărbat.
- Uite, spuse tânărul, poate că soarta mi te-a scos în cale! Îi zâmbi, ridicându-i mâna să i-o sărute. Eu am un apartament mare, părinții mei sunt plecați din țară și poți locui cu mine dacă vrei! Îmi placi foarte mult și, sincer, vreau să te ajut!
Mădălina tresări. Nu putea spera să dea așa norocul peste ea! Oare putea avea încredere într-un străin? Bărbatul își duse mâna la buzunarul de la piept și scoase o carte de vizită. Râse ușor, întinzând-o spre ea:
- Nu vreau să îți fie teamă de mine! Vezi? Numele meu e Cătălin Damian, sunt proaspăt arhitect. Nu am nimic de ascuns. Aici ai numărul meu de telefon. Sună-mă dacă vrei să vezi apartamentul și te gândești să mă onorezi cu prezența ta.
Îi sărută mâna și la plecare, îndoindu-se ușor din mijloc și privind-o seducător în ochi. Năucă, Mădălina nu se putu desprinde de bancă pentru mult timp. Nu știa ce să creadă. Speranța îi bătea nerăbdătoare în sânge, înfierbântându-i tâmplele. Teama privea însă din spatele terminațiilor nervoase, ciugulind metodic din încrederea care se lupta să iasă în întâmpinarea viselor sale. Un tramvai se opri în stație scrâșnind. Se ridică repede și sări pe scară chiar înainte de închiderea ușilor. Trebuia să vorbească cu Tanti Anisia, să o întrebe dacă îi va mai oferi o șansă…
- Nici pomeneală, mormăi bătrâna auzind dorința fetei de a rămâne în camera mică de la stradă. Dar am o nepoată handicapată, a cărei mamă a murit de curând și care are nevoie de îngrijire. Curățenie, mâncare, chestii din astea și locuiește chiar la marginea orașului. Nu faci mai mult de o jumătate de oră până la facultate.
- Dar eu am venit aici să învăț! Am nevoie de tot timpul meu liber pentru asta!
- Ei, haide, numai de învățat nu-ți arde ție! De parcă eu n-aș știi pe unde-ți umblă mintea!
O privi peste rama ochelarilor, cu ochii mijiți și buzele strânse, ca și când în fața ei ar fi apărut cea mai mare mizerie umană care trebuia curățată de urgență din acel loc. Mădălina ieși repede din casă, înainte de a-i da gazdei satisfacția de a o vedea plângând. Se plimbă pe străzile zgomotoase ore bune până când se hotărî să îl sune pe Cătălin Damian și să programeze o întâlnire. Poate că așa fusese să fie, să scape de Tanti Anisia și să aibă parte de o libertate dulce, alături de un bărbat frumos și stilat, că tot se simțea singură și visa să întâlnească un om special care să o facă să de simtă și ea specială.
Nu dormise cine știe ce în noaptea dinaintea întâlnirii. Frânturi din copilărie, din școală și din liceul urmat cu mari sacrificii, o bântuiseră mai ceva decât stafiile de care pomenea mereu bunica Măriuca. Ea avea să se desprindă de condiția simplă și avea să urce cât mai sus, devenind o persoană complicată și demonstrând tuturor că o fiică de cioban poate foarte bine să fie un medic renumit. Dacă unul dintre pașii spre noua ei viață avea să fie acela de a se muta cu un arhitect, avea să îl facă. Fiecare punct de sprijin trebuia valorificat.
Cătălin Damian întârzie mai bine de o jumătate de oră, dar apăru la întâlnire atât de pus la punct, încât Mădălinei i se tăie aerul instant la vederea lui. Fiecare fir de păr negru ca păcatul și inelat precum cea mai fină lână, părea că știe care îi este locul în vârtejul complicat al unei imagini fără cusur. Ochii căprui îi luceau în privirea ușor mijită cu care o măsură binevoitor din cap până în picioare. Îi adusese, galant, un trandafir superb, roșu, legat cu o fundă de mătase cu bordură de pietricele strălucitoare pe care ea simți imboldul de a le privi ca pe niște cristale Swarovski. Poate că asta și erau. Va păstra panglica din care erau confecționate buclele perfecte, ca pe o amintire a primei sale întâlniri cu un bărbat de vis. Nu îndrăzni să îi spună că îl așteptase nepermis de mult, pentru că nici conjunctura în care se întâlneau nu era de natură să îi permită astfel de reacții. Ar fi putut pleca după primul sfert de oră, dar nu o făcuse.
- Ești atât de frumoasă!
Mădălina își simți obrajii în flăcări, încercând din răsputeri să scape de senzația neplăcută că nu era bine ceea ce făcea și că în spatele ofertei atât de tentante de a împărți apartamentul cu tânărul și minunatul arhitect, pândea un „ceva” nelămurit, nepotrivit unei fete crescute cu frică de Dumnezeu, cum era ea. Îl lăsă să îi sărute ambele mâini în căușul palmelor și să o conducă la mașina pe care o oprise în dreptul ei. Se simțea înghițită de luxul interiorului din piele cafenie și, deși prima călătorie cu o astfel de mașină ar fi trebuit să o facă să se simtă minunat, nu se putea relaxa, având impresia sâcâitoare că ea nu este decât o fată teribil de simplă și de ștearsă, care nu se potrivea cu lumea din care venea el..
- Eu, își căută cu grijă cuvintele, nu aș vrea să înțelegi greșit…
Arhitectul îi zâmbi superb, etalându-și dinții perfecți, de un alb imaculat, așteptând urmarea celor pe care ea dorea să le clarifice de la început.
- … vreau să plătesc chirie și…
- Of, Doamne, bineînțeles! Doar nu ai crezut altceva!
Mădălina se liniști imediat și se concentră asupra detaliilor locurilor prin care treceau în viteză. Va privi în liniște apartamentul, după care va stabili, ca un om care știe exact ce vrea, termenii chiriei. Opriră într-un cartier de vile. Era atâta verdeață, încât soarele abia își făcea loc să usuce străzile stropite de ploaia măruntă care însoțise înserarea. Curți imense cu petice de gazon tunse impecabil, brazi pitici plantați într-o geometrie complicată, fântâni arteziene și statui de piatră, trădau luxul unui cartier orbitor. Cum s-ar fi simțit să își petreacă anii de facultate trăind într-un asemenea loc?
- Îți place?
Arhitectul zâmbea cu o ușoară tentă arogantă. Ea înțelese brusc că el știa ce senzații încerca. Nu avea cum să nu-i placă, Dumnezeule! Ajunsese în rai. Mașina parcă pe o alee acoperită cu pișcoturi de ciment colorate, drept în fața unei intrări deasupra căreia se arcuia trupul unui trandafir cățărător purpuriu, plin de flori parfumate. Oamenii care iubesc florile nu pot fi decât oameni de treabă. Se părea că Damian avea o slăbiciune pentru trandafirii roșii, care umpleau toate colțurile vilei, fiind aranjați cu mult gust în vaze uriașe din cobalt.
- Apartamentul meu este la etaj.
Mădălina se lăsă condusă pe treptele care miroseau a lemn de trandafir, atingând cu grijă balustrada lăcuită impecabil, care îi întorcea imaginea chipului ei, distorsionată nefiresc. Nu își putu desprinde o vreme privirea de pe alunecarea hidoasă a trăsăturilor ei pe curbura lemnului. Pașii îi erau absorbiți cu totul de covoarele groase, fără modele, în aceeași culoare purpurie pe care o putea regăsi în draperiile grele, în tapiseria fotoliilor sau în tablourile cu trandafiri, atârnate de-a lungul coridorului principal.
- Cine locuiește jos?
- Nu trebuie să îți faci probleme. Familia care ocupă parterul este plecată din țară și nu revine decât cu ocazia sărbătorilor de iarnă, pentru cel mult o săptămână. Pot spune că eu sunt stăpânul absolut aici!
Cătălin Damian deschise ușa din capătul coridorului. O lumină difuză se împrăștie imediat în jurul lor, ca o ceață care cobora din spoturile poziționate complicat în plafonul purpuriu.
- Acesta este livingul, să te conduc să vezi camerele și poți să îți alegi una dintre cele două de la stradă.
Arhitectul își așeză cu gesturi firești palma dreaptă pe spatele ei, lăsând-o să alunece spre mijloc și împingând-o ușor în față. Deși gestul i se păru excesiv de intim, Mădălina trecu dintr-o cameră în alta, fără să riposteze sau să spună ceva. Trăia un vis. Camerele erau mari, frumoase, curate, mobilate cu tot ceea ce ar fi fost necesar unui trai de lux. Se întoarse brusc:
- Cât ar fi chiria?
Poate urma să o surprindă cu o cifră astronomică, pe care nu și-o putea permite, sau, și mai rău, avea să îi ceară în schimb favoruri pe care nu era dispusă să le ofere, chiar dacă era un tip incredibil de arătos.
- Dacă îți place și te hotărăști să accepți propunerea mea, ne așezăm, bem un pahar de șampanie și clarificăm treaba cu chiria.
Zâmbetul complicat nu îi dispăruse nici o secundă de pe buzele pline, frumos conturate. Care ar fi fost alternativele ei? Nu exista decât o singură alternativă. Să accepte să o îngrijească pe nepoata lui Tanti Anisia, undeva la marginea orașului. Poate că nepoata era într-un stadiu avansat de invaliditate, poate că locuia în blocurile-turn vechi, care se vedeau sinistre chiar de pe centură. Și totuși…
- Nu cred că îmi pot permite o chirie pentru un astfel de loc, se surprinse până și pe ea rostind aproape în șoaptă, oricât ar fi de frumos.
- Uite, nu te grăbi! Mai aruncă o privire, te mai gândești până desfac sticla de șampanie și torn în pahare. Chiar mi-ai părut disperată când ne-am întâlnit și aceasta nu este o ocazie pe care să o lași să treacă pe lângă tine.
Bine, era politicos, nu insistent. Putea să îi spună „nu” în orice moment, iar el avea să o conducă până în prima stație de tramvai sau autobuz, unde se vor despărți ca niște cunoștințe care nu mai au nimic de împărțit. Și totuși… era atât de frumos acolo! Una dintre camere era chiar deasupra trandafirului cățărător și avea perdele dantelate, cu imprimeuri florale pufoase. Un pat cu saltea groasă, care promitea odihnă dulce, era așezat între perete și fereastră, fiind acoperit cu o cuvertură brodată cu trandafiri mărunți roșii și galbeni. Oboseala lacrimilor amare vărsate din plin în ultimul timp, o ajunse brusc, determinând-o să se așeze cu grijă pe margine, pentru a gusta puțin din plăcerea relaxării.
- Te-ai hotărât la această cameră? Damian apăru în cadrul ușii, ținând în fiecare mână câte un pahar cu picior înalt. Nu te ridica, pari foarte obosită!
Îi întinse unul dintre pahare și se așeză alături de ea. De pe cristalul aburit, o picătură de apă se prelinse ca o lacrimă pe fusta ei. Mădălina o urmări câteva momente cu privirea, după care își liniști setea cu o gură mare din lichidul rozaliu, înțepător. Avea un gust delicat, aromat, răcoritor, așa că bău și restul, întorcându-se ușor spre bărbatul care o privea atent, cu zâmbetul agățat de colțul gurii.
- E o cameră frumoasă, dar eu nu am cine știe ce resurse…
El întinse mâna liberă și îi mângâie creștetul, frământând o clipă șuvițele de păr auriu între degete, după care își apropie fruntea, lipind-o de a ei, căutându-i parcă sufletul în adâncul ochilor. Mădălina dădu să se ridice în picioare. Nu putea să îi permită astfel de gesturi. Cel puțin nu înainte de a-l cunoaște mai bine și de a stabili exact pozițiile pe care se aflau fiecare. Așa era normal. Așa era de bun simț. Așa simțea că trebuie să facă. O amețeală ușoară o clătină înainte ca genunchii să o asculte și nu reuși decât să se lase să alunece înapoi în locul pe care abia îl părăsise. Ceața spoturilor prinse a coborî înfierbântată și, prin trup, îi porniră mii de furnici un dans nărăvaș, amețitor.
- Întinde-te puțin, auzi ca prin vis vocea binevoitoare a arhitectului, te las câteva momente să te odihnești și vorbim mai târziu.
Nu își dădea seama dacă el ieșise din încăpere sau nu și nici nu reușea să își stăpânească relaxarea din ce în ce mai profundă a mușchilor. Se rezemă de perna uriașă de la căpătâiul patului și privi în sus. Părea că tavanul se deschisese, dezvăluind pășuni verzi scăldate într-un soare limoniu, șiruri lungi de oi încă netunse, cu blana atârnându-le mițoasă printre picioare și câini alergându-le sprinteni către țarcurile deschise. De după colinele cu iarba înaltă, pieptănată de un vânt moale, apăru chipul lui Florin, rumenit de mângâierea verii. O strigă, așa cum o striga de obicei când era gata să dea o fugă în pădure după ciuperci sau să se scalde împreună în Lacul Morii. Hainele prinseră să-i alunece de pe trup. Încercă să le oprească, dar nu își putea mișca mâinile. Nu se mai scăldase în pădure cu Florin de când acesta îndrăznise să îi fure o sărutare. Îi plăceau sărutările lui, dar, pur și simplu i se făcuse frică când se trezise prinsă strâns în brațele flăcăului. Avea doisprezece ani. „Un măr necopt” îi atrăsese atenția părintele Ilie lui Florin când acesta îi ceruse să îi cunune. „Poamele le mănânci abia după ce sunt bine coapte”. Simțea încă strânsoarea acelor brațe, umezeala sărutărilor. Mai târziu, când poamele se copseseră suficient, ea plecase, iar Florin nu o putuse privi plecând. Nu se potrivea ceva! Ea era la Cluj, el rămăsese acasă. O apăsare cruntă pe piept îi tăie aerul și îi întunecă privirea. Peste durerea sufletului, se aruncă, sălbatică, durerea trupului. Lacrimile îi porniră șuvoaie, singure. Nopțile la stână, cerul e limpede, plin cu stele strălucitoare, care par să fie gata să-ți sară în poală. Stelele nu se sting niciodată! De-ar scăpa de durere! Unde au dispărut stelele?
Când reuși în sfârșit să deschidă ochii, nu recunoscu locul în care se afla. Era întuneric, iar aerul îmbâcsit o făcu să tușească sec, de câteva ori. Umbrele se destrămau în apropierea unei perdele dantelate, cu imprimeuri florale pufoase. Își aminti: chiria, vila, paharul cu șampanie. Trupul îi era adunat covrig sub cuvertura brodată cu trandafiri mărunți roșii și galbeni. Gol. Hainele îi erau aruncate într-un morman diform la picioarele patului înalt. Mototolite, arătau ca niște cârpe numai bune de aruncat la gunoi. Le trase cu greu peste trupul pe care nu-l mai simțea al ei, după care ieși din cameră împleticindu-se și știind exact ceea ce se întâmplase. Trecu prin toate încăperile vilei, căutându-l pe cel care, iubind florile, ar fi trebuit să știe aprecia puritatea. Poate că, explicațiile pe care avea să le primească de la el, ar fi destrămat o parte din disperarea pe care o simți dându-i târcoale, flămândă. Parfumul trandafirilor o învăluia puternic, la fiecare pas, provocându-i o greață acută. Convingându-se că nu îl va găsi acolo, își căută geanta și scoase cu degetele tremurătoare cartea de vizită.
Telefonul sună prelung. Neașteptat, Cătălin Damian răspunse. Mădălina nu își găsi imediat cuvintele. Când o făcu, nu avu puterea decât să întrebe:
- De ce?
Un hohot răsună macabru de la celălalt fir:
- Ghinion, păpușă!
- Chiria...
- Ar fi bine să pleci de acolo cât mai repede. Probabil că nu va trece mult până când se vor întoarce proprietarii! Baftă!
Ce ar fi putut să mai spună? Ce ar fi trebuit să mai facă? Ea era singura vinovată! Nenorocită! Disperată! Mama avusese dreptate să se teamă pentru ea. Formă alt număr. Îi dădură din nou lacrimile auzind vocea Măriucăi.
- Eu sunt, mama s-a culcat?
- Nu e acasă, puiuț, sunt la nuntă!
- La nuntă? La cine?
- La Florin, se însoară cu fata popii! Ești bine? Să le transmit ceva?
- Îi mai sun eu, nu-i nimic grav!
Începu din nou ploaia. Măruntă, rece, întunecată. Străzile păreau cumva părăsite. Durerea o învăluia din cap până în picioare și era singura care se mai arăta acum prietenoasă cu ea. Rătăci mult până ajunse la Podul Zodiilor, înfășurat și el în aburii ploii. Someșul trecea bolborosind nervos pe sub el, înfoiat de apa care cădea din cer și pe care o înghițea cu lăcomie. Se opri în dreptul Taurului, aproape amorțită de umezeala rece. Sub picioarele podului, i se părea că curge acum un râu de păcură. Pierise argintul jucăuș al coamelor scânteietoare care o încântau mereu. Cât de simplu ar fi fost să treacă peste balustradă și să se lase înghițită pentru totdeauna de uitare. Își lipi fruntea de marginea de piatră și plânse îndelung, cu sughițuri. Când nu mai rămase nici un strop de vlagă în ea, se adună ghem pe bordură, așteptând ca întunericul să o înghită pentru totdeauna.