73 A trecut puțin timp de la terminarea recensământului populației și al locuințelor. Activitatea obștească a cadrelor didactice trebuia să continue. Erau prevăzute în Planul de muncă fel de fel de activități de la Cercul de citit ziarul "Scânteia", la montarea unor spectacole sub numele de "Brigada artistică de agitație". Același plan făcea referire și la punerea în scenă unor piese de teatru cu un conținut care să reflecte noile realități ale satului românesc odată cu terminarea colectivizării agriculturii. Fiecare cadru didactic avea o responsabilitate în acest, bine pus la punct, angrenaj al culturalizării maselor. Da, dar pe cine să culturalizeze aceste acțiuni ce se vor desfășura? Pe tinerii ce muncesc în trei schimburi în întreprinderile industriale din oraș? Aceștia veneau obosiți, de la munca lor, cu autobuzele R.A.T.A., mai făceau, dacă aveau timp și chef, câte ceva prin gospodărie, iar duminica cei care mergeau la biserică, și cei ce nu mergeau, abia așteptau să înceapă jocul. Au încercat feciorii, care-l organizau, să-i facă pe tineri să joace după melodiile ieșite dintr-un Pick-up cu discuri de vinil, dar din acestea de multe ori ieșeau sunete distorsionate, fie că mai sărea acul, fie că discul apuca pe o altă viteză, nu pe cea în care a fost înregistrată melodia. S-a revenit tot la dipla , mânuită de Dinu Firului care, deși a început să îmbătrânească, era la fel de dibaci, poate chiar mai mult decât în tinerețe. Învârtitele, hațeganele și sârbele ce-i ieșeau de sub arcuș erau cele din totdeauna, lipsite de de șuierăturile și hârâiturile care mai ieșeau din aparat.
Problema aceasta, a muncii culturale, era destul de serioasă, își zicea Nuțu, altfel Viorel, directorul, n-ar fi umblat prin sat să-i aducă pe tineri la Căminul cultural. A uzat de toată autoritatea sa, care era destul de mare, dar n-a reușit.
- Știți, ce ? zise directorul la una din ședințele Consiliului Pedagogic, vom pregăti noi o piesă de teatru. Suntem șaisprezece inși și piesa pe care o am în față, uitați-vă la broșura aceasta, are doar cinci personaje dintre care doar trei au roluri în care textul este, zic eu, mai dificil de memorat.
Toți tăceau, dar fiecăruia îi trecea prin minte cum să facă să nu fie el printre cei cinci care trebuiau să devină actori. Unii, ziceau ei, n-ar fi putut sta, doamne ferește, după amiezile, aveau copii care trebuiau supravegheați la lecții, alții bătrâni, care n-ar putea sta singuri toată ziua ,sau te mai miri ce.
La fel de liniștit, ca Nuțu, era Nitu. Nitu, pe numele lui adevărat Dumitru, profesor de Științele Naturii și Agricultură, era fiu al satului născut și crescut aici. A părăsit localitatea numai în cei patru ani cât a frecventat Liceul Pedagogic. Studiile, pentru a preda în învățământul gimnazial, le-a făcut la fără frecvență, nici în armată n-a fost luat deoarece avea o infirmitate, despre care cei mai mulți ziceau că s-a născut cu ea, nu-și putea întoarce capul, pentru a se uita înapoi, trebuia să-și întoarcă tot corpul. Nuțu îl cunoștea încă din copilărie când, în vacanțele petrecute aici, de multe ori se jucau de-a caii. S-au bucurat amândoi când s-au reîntâlnit în cancelaria școlii. Nitu i-a făcut semn din ochi să fie de acord să joace în piesă, așa că au ridicat amândoi mâna când directorul a întrebat, oare a câta oară, cine dorește să joace în piesă? S-au mai găsit apoi încă trei care, cu chiu-cu vai, au acceptat să facă pe actorii.
La prima repetiție a fost citită de către regizor, în cam o jumătate de oră piesa. Înainte de a se citi pe roluri, Nuțu a făcut o remarcă:
- N-ar trebui să jucăm piesa aceasta .
- De ce ? zise, parcă speriat, directorul, care era și el de față.
- Pentru că piesa nu face referire la noile realități ale satului așa cum scrie în Planul de muncă.
- Cum așa ?
- Dialogul dintre cele două personaje principale cred că nu și-ar mai avea rostul în condițiile actuale. Activistul de la raion vrea să-l lămurească pe țăranul Ion despre avantajele muncii în comun în cadrul G.A.C.-ului. Ori, așa după cum bine știm, la noi în țară s-a terminat colectivizarea agriculturii că, doar nu demult, am studiat la învățământul de Partid despre Plenara C.C. al P.M.R. din 25 aprilie 1962 și despre sesiunea extraordinară a Marii Adunări Naționale din 27 aprilie, din același an, care au dezbătut momentul istoric al terminării colectivizării. Nu-i așa ?
- Așa o fi, precum zici, dar voi tot o să jucați piesa.
Pe moment, venindu-i în minte și un argument, Viorel continuă:
- Și apoi, de ce în Sibiu, se joacă la teatru O scrisoare pierdută ori Revizorul că doar astăzi nu se mai fac alegerile ca în acele timpuri.
Chiar pe moment, Nuțu nu găsi o replică și nici n-ar fi vrut să discute despre Caragiale ori Gogol în paralel cu autorul acestei piese, mai mult scenetă, despre care peste puțin timp n-o să mai știe nimeni.
Au urmat câteva repetiții, apoi a sosit și ziua premierei. Spectacolul, așa cum se specifica într-o adresă a Comitetului raional de cultură, trebuia să aibă loc numai și numai dumineca dimineața. Sigur și cei de la acest comitet aveau cuprinse în planurile lor de măsuri, la rubrica "Educația ateistă a maselor" această prevedere: spectacolele de amatori trebuie să se suprapună, în timp, cu slujbele religioase ce se țin în biserici, pentru a-i sustrage pe oamenii muncii de la influențele mistico-religioase ce încă se mai manifestă în societatea noastră.
Cu toate astea spectacolul n-a putut avea loc duminecă dimineața, ci la ora doi după amiază. Cursele I.R.T.A. de la orele șapte, opt, și unsprezece au fost anulate în dumineca aceea, așa că Nuțu, protagonist al spectacolului, n-a putut sosi decât la unu și un sfert. Dar punctul prevăzut în planul de muncă al Comitetului raional a fost pe deplin atins. Niciun școlar de la secția română n-a fost la biserică, toți se buluceau, încă de pe la ora nouă, în fața Zalului sașilor, care acuma se numea Cămin Cultural, ca să prindă un loc în față. Doar cei de la secția germană, sașii, împreună cu părinții au fost la biserica lor evanghelică. Cu o zi înainte, preotul i-a anunțat că, de data asta, slujba va începe, cu mult mai devreme, la șapte și jumătate. Chiar dacă trebuia să înceapă cu o oră și jumătate mai devreme, s-au încolonat și în hainele lor de sărbătoare au mers la biserică. Fix la zece au fost cu toții, părinți, bunici și copii în curtea Zalului. Stăteau în liniște, mai deoparte, așteptând să se deschidă ca să înceapă reprezentația.
Nimeni nu s-a supărat, că doar tot n-aveau altceva mai bun de făcut, fiind duminecă. La sosire, Nuțu a fost aplaudat. În timpul prezentării piesei, s-a râs copios, cu sau fără motiv, mai ales la scena în care Nuțu, jucându-l pe activistul de partid, îi spunea țăranului Ion, interpretat de Nitu, pentru a-l determina să intre în G.A.C. :
- Uită-te, bade Ioane, și vezi, câte s-au construit în sat, numai de când a luat ființă gospodăria noastră, uite, (și-l luă pe după cap cu dreapta, arătându-i cu degetul arătător a celei stângi) casă de nașteri, dispensar, grădiniță pentru copiii colectiviștilor, cămin cultural, și câte și mai câte. Unde s-ar fi putut pomeni toate astea în regimul de tristă amintire, burghezo-moșieresc. Uită-te și spune și dumneata....( cei doi se uitau, cu interes, după cum se spunea în indicațiile de regie, spre un geam desenat în pânza decorului) ei, ce zici?
În acel moment se auzi din sală vocea lui Lazăr a lui Țuruc, bine cunoscut de toți ca un mucalit ce-i făcea să râdă, de cele multe ori, când vorbea.
- Tu vezi ceva măi, Nite ? că noi dejaba ne tot holbăm într-acolo!

După piesă, a urmat un spectacol de brigadă în care cei mici, din clasa a patra, proslăveau, în cântec și dans, colectivizarea întregii agriculturi. Lui Nuțu i-au părut cunoscute niște versuri recitate cu multă emfază de un grup de copii: Puteți în adevăr fii mândri/ Și fericiți c-ați izbutit/ A prins ființa visul vostru /De-acuma drumul e croit! L-au urmărit aceste versuri până târziu în noapte, parcă, parcă le-a mai auzit, ori, mai sigur, le-a citit, dar unde? De-abia a două zi, spre seară, și-a adus aminte și a verificat în prefața unei antologii cu versuri ale poeților de pe la sfârșitul secolului trecut. Da, erau versurile lui Alexandru Vlahuță, scrise cu ocazia inaugurării Ateneului Român la 1888. Pe unde le-o fi găsit Oara, învățătoarea clasei, și cum i-a fi venit ideea să le pună în gura unor copii pentru a proslăvi colectivizarea agriculturii. Va trebui să o întrebe cât mai curând.
Piesa jucată de ei a avut răsunet până departe, mai ales după ce au prezentat-o și într-un sat vecin. În ziarul de la centru de regiune a apărut un fel de cronică a spectacolului, intitulată Cinste lor, scrisă nu se știe de cine, dar distribuția era trecută cu litere îngroșate.

A sosit apoi și primăvara, iar odată cu ea, și ultimul trimestru al anului școlar. Aproape deloc nu s-au mai ținut lecții în ultimele două săptămâni. Se curățau băncile de petele de cerneală și de diferitele inscripționări făcute cu creionul chimic, cu penița tocului de lemn înmuiat în călimara de cerneală. Mai greu erau cu cele făcute cu cuiul sau briceagul, dar se rezolvau și acestea folosindu-se glaspapir și, cu toate că nu era voie, cioburi de sticlă.
Nuțu n-a prea ținut seama de ceea ce făceau alții, ci și-a continuat lecțiile că doar în "Planificarea trimestrului trei" avea patru ore de recapitulare finală în ultimele două săptămâni. Mai mult în grădina școlii, ca să nu-i deranjeze pe cei ce făceau curățenie, le spunea elevilor multe amănunte interesante care nu erau în manual și pe care nici el nu le știuse, pe toate, până nu demult. Le-a găsit, bucurându-se de ele, în Lecțiile comentate ale profesorului Aurel Iordănescu apărute în Studii și articole de istorie.
Tot acolo, în grădină, le-a citit lecturile geografice ale lui George Vâlsan precum și ale lui I. Simionescu. În afara vocii lui, se auzea doar foșnetul cucuruzului cu frunzele îngălbenite, iscat de boarea de vânt și, din când în când, în depărtare, câte un cântat de cocoș.
La sfârșitul fiecărei lecturi, se mai auzeau și oftaturile elevilor, poate de plăcere ori de părere de rău că au coborât din nou pe pământ din zborul imaginar peste câmpurile, dealurile și munții patriei sau peste țara apelor, trestiilor, păsărilor și peștilor din îndepărtata Deltă a Dunării.