agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2413 .



Adoris și Kromia (5)
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [vioreldarie ]

2016-02-22  |     | 



Adoris și Kromia (5)


O turmă de capre lacome năpădi creasta stâncoasă a unui povârniș de munte, devorând cu agilitate tufele de aluniș și smocurile rare de iarbă ce se ițeau ici-colo printre bolovani. Soarele, răsărit doar de câteva clipe, revărsa văpăi aurii asupra peisajului darnic în pietre, îndemnând la joacă iezii plăpânzi ai turmei. Mai în vale, pe un tăpșan cu iarbă verde dormea dus, învelit într-un cojoc, un flăcău de vreo cincisprezece ani, păstorul turmei. Alături dormita conștiincios cu botul pe labe un dulău negricios.
Cerul era senin, soarele încălzea timid coroanele pinilor aurii din preajmă. Când și când, răzbătea câte o pală ușoară de vânt dinspre marea încă întunecată din depărtare.

Un ied mic, alb ca neaua și neastâmpărat, sări de pe o piatră pe alta, căznindu-se să prindă un smoc de iarbă aflat mai sus decât el. Din joacă, o pietricică se desprinse și se rostogoli la vale, oprindu-se pe tăpșanul unde dormea păstorul. Piatra atinse cojocul și îl trezi din somn pe cioban, care se ridică într-un cot și privi nedumerit în jur.

Totul părea liniște și pace. Turma de capre păștea de zor, dulăul dormita încă netulburat, ciulind din când în când câte o ureche spre a desluși cel mai mic zgomot din jur.

Păstorul se trezi însă de-a binelea. Își aruncă privirea împrejur, spre pădure, la poalele muntelui și spre satele risipite din vale care începeau să fie din ce în ce mai luminate de soarele dimineții. Era încântătoare priveliștea pe care o avea în fața ochilor. În vale se vedeau turme urcând pe munte, la păscut. Se vedeau țărani care ieșiseră dis de dimineață pe câmp. Nu departe de țărm se putea vedea strălucind cetatea regelui Glaucon, încă adormită. În interiorul ei se deslușeau siluete minuscule de oștenilor, aflați pe meterezele zidurilor și prin curțile pavilioanelor. În depărtare se vedea marea, de acum luminată pe toată întinderea de strălucitoarele raze ale soarelui. Redevenise albastră, cu sclipiri dese ale măruntelor valuri, atât cât puteai cuprinde cu ochii.

Însă nu splendoarea mării îi atrase în mod deosebit păstorului atenția, ci două corăbii mari, cu pânzele albe precum aripile lebedelor, legănându-se ușor în apele golfului de la adăpostul pădurii. Le privi îndelung, nevenindu-i să creadă ochilor că erau străine. Păreau mult mai mari și mult mai frumose decât cele pe care le vedea el des pe țărmurile insulei. Nu înțelegea deloc ce căutau ele acolo, în acel loc nu prea obișnuit pentru acostare.

După o vreme, sătul de acea priveliște, își mută gândul mai întâi la turma sa, apoi dorind să tragă o fugă până în vale, în sat, simțind că foamea îi dădea ghes. Își trezi dulăul, îi încredință paza turmei, își lăsă ca zălog cojocul și căciula și apoi se lăsă în fugă la vale, pe cărarea abruptă.

Coborând muntele și ajungând în drumul său spre sat lângă un pârâu, rămase uluit când, lângă un trunchi de stejar doborât de-a lungul cărării, desluși geamătul unui bătrân care părea rănit. Făcu câțiva pași spre el, dar se opri aproape, îngrozit, privind nedumerit adâncitura rănii din dreptul coapsei acestuia. Deși în vârstă, era îmbrăcat în straie de oștean. Avea o privire încețoșată și, încercând din răsputeri să-și învingă durerea, reuși să spună:

- Oh, omule milostiv, adu-mi puțină apă!

Păstorul nu stătu mult pe gânduri. Se repezi la izvor și reveni îndată cu apă într-o frunză de brusture făcută pungă. După ce sorbi, oșteanul rănit păru că-și mai vine în fire și zise:

- Tinere, am mare nevoie de ajutorul tău... Mergi degrabă în cetate și spune străjerilor că templul lui Apollo a fost prădat!

Păstorul îl privi cu neîncredere drept în ochi.

- Hai, dute repede... te rog!... insistă oșteanul.
Flăcăul păru în cele din urmă lămurit și, fără să pună nicio întrebare, se urni din loc, hotărât să alerge spre porțile cetății. Ceea ce și făcu de îndată, încredințându-se mai întâi că vorbele bătrânului soldat erau dintre cele mai credibile.

Ajuns în pragul cetății, unul dintre străjeri se răsti la el:

- Hei! Unde vrei să intri cu așa mare grabă? Oprește-te!

Păstorul se opri speriat, rămas cu gura căscată, holbându-se la străjerul din fața lui.

- Ce e? Unde vrei să ajungi? îl întrebă din nou străjerul.
- Am văzut groaznic... un soldat rănit m-a trimis să spun că a fost prădat templul lui Apollo... abia bâigui flăcăul cu răsuflarea aproape tăiată.
- Ce tot spui? Templul lui Apollo? Dar așa ceva nu e posibil! Crezi că ne arde de glumele tale prostești?
- Nu glumesc...
- Hai, pleacă de aici! Nu-i asta treaba ta!...

Nefiind crezut și luat în seamă de niciunul dintre străjeri tânărul aproape că se hotărî să plece. Dar, amintindu-și vorba insistentă a soldatului rănit, cuteză să se întoarcă și să adauge:

- Vă spun adevărul... am văzut eu, cu ochii mei, două corăbii străine!...
- Unde ai văzut tu corăbii străine? se răsti din nou la el același străjer de mai înainte, nemulțumit că-și găsise beleaua cu flăcăiașul acesta nerod.
- În golful de dincolo de pădure... îi strigă tânărul cu mâna întinsă spre dealul pe care tocmai îl coborâse.
- Hai, șterge-o, odată, că spui nerozii!

După ce flăcăul dădu colțul zidului cetății, străjerii se priviră mirați unul la altul.
- Eh, sfântă Afrodita, ce-o fi asta?
- Pare ciudat!...
- Hai să anunțăm totuși vreo căpetenie!

Până la urmă, spusele păstorului fuseseră luate în seamă, de vreme ce prin cetate începuse o zarvă mare, cetele de oșteni deveniseră deodată neliniștite iar câțiva cetățeni chiar au zbughit-o pe poartă, îndreptându-se spre templu. Nici n-a fost nevoie să ajungă până acolo că în calea lor întâlniră oameni îngroziți care le veneau în întâmpinare, aducându-le cumplita veste. Un paznic rănit le istorisea nesăbuita ispravă a unor străini la templu. Într-adevăr, templul fusese jefuit. Dar cine îndrăznise să facă una ca asta?

Unii au urcat îndată dealul să vadă, așa cum se zvonise, că sunt niște corăbii străine ancorate în golf. Tot mai mulți susțineau că niște pirați, ajunși în apele golfului, cel mai aproape de templu, l-au atacat și l-au prădat de podoabe și de statuie. Atacul venise dinspre pădure.

Cetele de oșteni din cetate care au ajuns în vârful dealului au rămas uluite, făcând semne disperate celor din urmă, că se văd pe mare, foarte aproape de țărm, două corăbii străine. Printre oșteni se afla și Craton, fiul regelui Glaucon. Văzând corăbiile aproape pustii, prințul porunci de îndată să fie slobozite săgeți către punțile acestora. La scurt timp, corăbiile părând părăsite, Craton porunci:

- Mergeți și trageți corăbiile la mal!

Cei peste o sută de oșteni, la porunca lui Craton, s-au năpustit în apă, au înotat până la bordul corăbiilor, au urcat pe punțile acestora, i-au prins și i-au legat fedeleș pe cei câțiva inși rămași să vegheze până la întoarcerea oștirii lui Adoris. Apoi au legat corăbiile cu frânghii groase și au început să le tragă la mal.

Craton și ceilalți recunoscură îndată că cele două corăbii sunt ateniene. Niciun prizonier nu vru să-și demaște stăpânul, deși unii au fost supuși pe loc la torturi. Neaflând însă unde sunt ceilalți pirați și care-i căpetenia lor, Craton hotărî că ar fi mai bine să dea foc corăbiilor. Așa încât porunci oștenilor să aducă vreascuri și lemne uscate din pădure și să aprindă corăbiile.

Flăcările uriașe se întețiră repede, mistuind crengile uscate, dar și catargele și punțile vaselor. Când smoala a început să se topească și să fumege învolburată pe la încheieturi, lemnăria a cedat, desfăcându-se încetul cu încetul, cu părâituri și trosnituri largi, în miezul flăcărilor înalte și într-un fum gros și înecăcios, iar bucăți mari și mici s-au prăbușit în apele mării.

(va continua)

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!