Þinând-o de mână pe bunica ei, Ioana iese mândră pe poarta grădiniței. Vizibilă bucurie stăruie pe chipul femeii.

- Bunica Maria, putem să ne plimbăm puțin?
- Da, trecem prin parc, dacă vrei.
- Sigur că vreau. Și pe tine te lua bunica ta de la grădiniță?
- Nu. Grădinița mea era foarte aproape de casă și mergeam singură. Eu am fost numai la grupa mare. Tu ești mică…
- Un pic mică și un pic mare. Am aproape cinci ani.
- Ioana, ai văzut ce frumos e copacul din dreapta? Toate frunzele lui sunt galbene ca mierea. Să ne așezăm pe banca asta și să-l admirăm!
- Bunica Maria, îmi povestești despre bunica ta?
- Cu plăcere! Cam ce ai vrea să știi?
- Cum se numea, unde locuia, ce lucra…
- Am înțeles. Îți voi spune ce îmi amintesc despre bunica mea de la țară. Mama tatălui meu se numea Maria…
- Cum? Și tu ai avut o bunică Maria?
- Da. Și nu numai bunica se numea Maria. Și mama mea, nașa mea și câteva mătuși și verișoare aveau acest nume.
- Povestește-mi!, spuse Ioana, așezându-se mai comod pe bancă.
- Bunica mea era o femeie foarte bună, blândă, vorbea frumos, nu se grăbea niciodată. Purta o cămașă albă, cu mânecile largi. Cămașa era încrețită la gât și la încheietura mâinii. La gât, era cusut, cu ață neagră, un model mărunt. Purta poale albe, un fel de fustă destul de lungă, peste care purta, în față, un șorț negru, iar în spate avea o pânzătură țesută chiar de ea, cu dungi negre și roșii. Nu cred că ai văzut o pânzătură.
- Nu am văzut. Explică-mi, te rog!
- Era ca o bucată de pătură din lână, lată cât să acopere un scaun.
- Înțeleg. Spune mai departe!
- Bunica avea un pieptar închis în față…
- Ce e acela pieptar?
- O vestuță. Pieptarul bunicii mele era din blană de miel, era alb și era înfrumusețat cu cusături din fâșii de piele roșie pe margine. Nu se încheia în față ca vestele de la oraș, ci lateral, în partea stângă. Pe cap, bunica purta un batic negru cu ciucuri de mătase pe margine. În picioare avea opinci din cauciuc.
- Cum sunt opincile?
- Imaginează-ți o bucată de material ca o foaie de hârtie. La un capăt, îndoim marginile si le coasem. Se formează un vârf. În partea cealaltă a foii, încrețim marginea. Cam așa era o opincă. Pe margine se prindea un șnur și cu acest șnur se lega de picior. Iarna, bunica purta ciorapi de lână, făcuți chiar de ea. Vara, umbla și desculță.
- Nu am văzut niciodată opinci.
- Am niște opincuțe mici, ca pentru păpuși. Eu nu am purtat opinci, dar acele opincuțe mi-au plăcut foarte mult. Le-am văzut în piață la Vișeu și le-am cumpărat să le țin în vitrină.
- Vreau să le văd! Când mergem la voi?
- Poate chiar în prima duminică. E bine?
- Da, e bine. Mai povestește-mi!
- Bunicul meu era mai bătrân decât bunica. Purta o cămașă albă din cânepă sau din pânză albă cumpărată de la magazin. Cămașa bunicului avea mânecile largi, nu erau strânse la capăt, ca ale bunicii. Vara purta pantaloni largi în partea de jos, din același material cu cămașa. Iarna, bunicul meu purta pantaloni din pănură, adică o stofă groasă pe care bunica o țesea în casă. Și bunicul avea pieptar și purta o pălărie neagră, dar numai când ieșea din casă. Iarna, avea o căciulă din blană de miel. Purta opinci. Într-o iarnă m-am uitat cum se încălța. Era un adevărat spectacol. Și-a înfășurat obielele, două bucăți de pânză groasă în loc de ciorapi, și-a pus o opincă și a început să înfășoare nojițele, adică șiretul, în jurul piciorului. Operațiunea a durat destul de mult, dar șiretul acela era foarte frumos așezat. Bunica a văzut cum priveam insistent și m-a întrebat dacă aș putea să mă aranjez la fel. I-am răspuns ca prefer ghetele mele cu șiretul care se leagă mai simplu și mai repede.
- Bunicii tăi aveau paltoane?
- Purtau sumane, adică un fel de jachete făcute din stofă groasă, țesută la război, obiect care nu lipsea din nicio gospodărie țărănească. După ce femeile țeseau pănura, așa se numea stofa aceea, o duceau la piuă, adică la o baie în apă rece, unde era învârtită și bătută până când se îndesa suficient. Îmi amintesc că am observat cum foloseau țăranii mânecile lungi ale acelor sumane. Când nu era foarte frig, mânecile se îndoiau cât să acopere încheietura mâinii. Când era mai frig, mânecile erau dezdoite și oamenii băgau mâna dreaptă în mâneca stângă și mâna stângă în mâneca dreaptă. Aveau un fel de manșon.
- Ce e acela manșon?
- Ai văzut în filmul de aseară? Domnișoara avea ceva ca un sul din blană în care își ținea mâinile.
- Am văzut. Dar bunicii tăi nu aveau așa un manșon.
- Nu ca domnișoara din film, dar ți-am spus cum își încălzeau mâinile… Am uitat să-ți spun că sumanele nu aveau buzunare.
- Am înțeles acum. Spune mai departe!
- Bunicul meu nu auzea bine, dar se trezea de dimineață, se îmbrăca și mergea la grajd. El le dădea mâncare vacilor, și iarna, și vara. Apoi, stătea în casă și citea. Þinea cartea mai departe de ochi, dar nu purta ochelari. Ne plăcea să povestim cu bunicul. Era un om simpatic, glumeț, vesel. Singura problemă era că trebuia să vorbim mai tare.
- Bunica ta îți spunea povești?
- Nu prea… Îmi amintesc doar că ne aducea mere din grădină, că aducea ouăle de la găini, că avea flori interesante în grădina de lângă casă, ca îi plăcea foarte mult să ne audă pe noi, nepoții de la oraș, cum spuneam poezii, cum cântam. Îmi amintesc că o vedeam torcând lână. Am rugat-o să mă învețe să torc. Nu am reușit. Era prea greu să fiu atentă în mai multe locuri.
- Bunica ta te ducea la mall?
- În sat nu era decât un bufet la care unii oameni beau câte o bere. Bunicii mei cumpărau numai zahăr și ulei de la Vișeu. Aveau o grădină foarte îngrijită din care bunica aducea ceapă, morcovi, pătrunjel. Mătușa scotea cartofi numai atunci când avea nevoie. Fasolea și varza erau în grădina casei. Aveau și porumb în acea grădină, chiar dacă pe deal mai aveau locuri în care cultivau cartofi și porumb. În apropierea casei aveau pomi fructiferi: doi nuci, un păr de vară, unul de iarnă, câțiva meri și mai mulți pruni. Din fructe, în special din prune, bunica făcea dulceață. Nu era nevoie să meargă să cumpere de la magazin nici lapte, brânză și unt, pentru că aveau vaci și oi. Bunicii aveau o scroafă cu purcei și creșteau un purcel pentru noi, cei care locuiam la oraș. Cu banii pe care îi primeau pentru alt purcel, luau făină de grâu. Bunica făcea pâine în casă și o cocea în cuptorul care se găsea în camera de toate zilele. Toamna, puneau conservele și legumele la păstrare într-o groapă săpată lângă casă. Iarna, în Săcel ningea mult, dar bunicii făceau cărări spre fântână, spre grajd, spre groapa cu alimente și puteau să stea mult timp fără să plece după cumpărături. Periodic, aduceau petrol pentru lampă.
- Am văzut o lampă la cineva. Miroase urât și scoate fum…
- Așa e! Lumina lămpii era mai slabă decât cea a becurilor, dar la sat nu era curent electric. Noua casă pe care au făcut-o în locul celei vechi are frigider, televizor, telefon, becuri electrice… Nu mi se pare interesantă. Era mai frumos când bunica ne aștepta pe prispă și ne servea cu porumb fiert, când bunicul venea plin de zăpadă pe haine și noi spuneam că e Moș Crăciun…
- Bunica Maria, îmi place cum povestești…
- Mai povestim și mâine. Acum trebuie să mergem. Am zăbovit cam mult în parc. Uite, deja ne sună mama ta!