Îi făcea plăcere să o conducă pe Larisa la fizioterapie. Spațiile de tratament despărțite unul de altul prin panouri albe, erau mereu pline de bolnavi, dar în aer domnea o atmosferă relaxată și optimistă. Muzica învăluitoare, aromele cremelor utilizate la masaj și căldura umedă îți dădeau impresia că te afli într-un cuib mare în care erau așteptați să iasă din ou o grămadă de pui. Pacienții erau de fapt echivalentul unui grup de pui neajutorați, așteptând să le crească cât mai curând aripile cu care să se înalțe spre soare.
- Lucian te place, îi atrase atenția Larisa într-o zi asupra terapeutului care se grăbea să le întâmpine de obicei cu un zâmbet strălucitor. E chiar mișto, nu crezi?
Deveni atentă și sensibilă din acel moment la gesturile mărunte care confirmau ipoteza fetei. Interesul unui bărbat pentru ea era asociat la nivel mental cu pericolul. Lucian Chirilă însă nu putea reprezenta un pericol. Era grijuliu și blând cu bolnavii pe care îi trata. Glumea deseori pe seama handicapului fizic cu o delicatețe și eleganță care îi atrăgea numai simpatii. În momentul în care apărea printre panouri, purtând halatul lui alb imprimat cu personaje din desene animate, agitația îi cuprindea deopotrivă pe bolnavi și pe asistentele de la masaj. Era drăguț, nu putea nega acest lucru. Ochii luminoși de un albastru curat, trăsăturile aristocrate, fine, părul auriu, tuns scurt, elegant și mâinile abile, cu degete lungi, de pianist, nu puteau trece drept comune, sau de neglijat în fața unei femei tinere, pline de viață. Mădălina descoperi că viața nu se scursese de tot din ea și că atenționarea Larisei îi încălzise orgoliul feminin, sfârtecat nu demult de țepii unor trandafiri plini de parfum și culoare.
Reuși chiar să schițeze câte un zâmbet în câteva dintre ocaziile în care terapeutul o antrena în dialogurile purtate cu Larisa.
- Ești prea crispată, nu te mușcă! În spatele aerului dur și nepăsător pe care Larisa îl afișa de cele mai multe ori, se simțea nerăbdarea și dorința de a fi martoră la o idilă. Nu mai spun că ai avea ocazia perfectă de a vedea un bărbat în pielea goală. Un bărbat adevărat! Râse în hohote, strâmbându-se la fața șocată pe care Mădălina era convinsă că o avea în acele momente. Nu ți-am mai spus demult că ești țărancă, dar cred că am să îmi reiau acest obicei.
- Nici nu știu dacă îl plac…
- O, dar îl placi cu siguranță, n-ai avea nici un motiv să nu îl placi.
Un motiv exista, dar Mădălinei îi venea greu și să se gândească la el, cu atât mai mult să vorbească despre el. Continuă să-l studieze de la distanță pe Lucian Chirilă, încercând să-i identifice defectele și să facă abstracție de emoțiile care începuseră să-i coloreze fondul mohorât al sufletului mutilat. Când înțelese că terapeutul ghicise că reușise să-i stârnească interesul și era pe cale de a face un pas spre o altfel de apropiere între ei, Mădălina hotărî să se distanțeze.
- Nu poți să-mi faci asta, țăranco!
Se așteptase ca Larisa să nu primească bine refuzul de a o mai însoți, dar nu dădu înapoi.
- Trebuie să mă pregătesc mai bine pentru examene, timpul meu e din ce în ce mai prețios.
- Da, și eu oi fi vreo proastă care să-ți înghită gogoșile! Nu te-am pus să te culci cu el dacă nu vrei, dar să mă lași baltă numai ca să nu cazi pradă tentației, este un semn de lașitate.
- Nu știi nimic despre mine! Mădălina ridică și ea glasul. Nu sunt marioneta ta! Înțelegerea a fost să am grijă de tine cât timp sunt acasă, nimic mai mult. Te spăl, îți gătesc și te îngrijesc mai ceva ca pe un copil, iar asta ar trebui să fie suficient pentru tine. Am dreptul să-mi trăiesc viața cum doresc și să-mi croiesc un viitor cât mai bun.
- Un viitor de rahat! Ești mai singură decât mine și mai proastă decât o tufă de scaieți.
Se priviră una pe alta câteva minute cu ferocitate, după care izbucniră în râs amândouă.
- Tufă de scaieți, zici? Păi ți-am dat ocazia să îl aduci acasă! Nu s-a oferit să facă cu tine terapie la domiciliu? Cine e tufă de scaieți?
Larisa își apropie scaunul cu rotile de fereastra înaltă și privi în noaptea care se lăsa peste orașul plin de lumini. Glasul îi deveni brusc încărcat de tristețe:
- La mine nu se va mai uita nimeni așa cum se uită la tine Lucian. Cândva, îmi plăcea să îi înnebunesc pe băieți.
- Pot să îmi imaginez asta!
- M-am îndrăgostit până la urmă de un tip, Costi. Avea motocicletă, păr lung, câteva tatuaje mișto, un cercel de aur în urechea dreaptă și un corp pe cinste. Am fugit de multe ori de la școală ca să fiu cu el. Râse ușor, amar. Simțeam că trăiesc cu adevărat. Uneori ajungeam prin locuri despre care nu auzisem în viața mea. Ne opream, ne plimbam mână-n mână, mâncam ceva pe fugă, ne iubeam pe unde apucam și ne întorceam acasă cu bateriile încărcate. Odată am ajuns și prin locurile de unde ești tu. Pe la Arieșeni. Era iarnă și o mulțime de lume se adunase pe pârtia de schi. Am închiriat o sanie și ne-am dat toată ziua pe derdeluș, ca doi copii. În noaptea aceea am dormit în mansarda unei cabane în care mirosea a mucegai, dar a fost cea mai frumoasă noapte din viața mea. Costi m-a făcut să mă simt cea mai prețuită femeie din lume. A doua zi a avut loc accidentul. Ningea, iar eu stăteam întoarsă pe șaua motocicletei, spate-n spate cu Costi și culegeam cu limba fulgii pe care vântul mi-i sufla în gură. Râdeam nebunește. El își întorcea mereu capul ca să se bucure de bucuria mea. N-a văzut cotul râului și podul în construcție.
Larisa se întoarse încet spre Mădălina. Ochii îi scânteiau printre lacrimi.
- S-a rupt în două încercând să împingă motocicleta din fața parapetului. L-a spintecat direct printre picioare. S-a uitat mirat în ochii mei, ca și cum ar fi vrut să mă întrebe cum de eu ajunsesem pe mormanul de pietriș acoperit cu zăpadă și de ce nu mai eram lipită de el.
Mădălina se aplecă să o cuprindă în brațe. Larisa o respinse cu o mișcare bruscă:
- Ce, ți-au dat lacrimile? Să nu te prind că plângi pentru mine, țăranco! Habar nu ai cum arată un bărbat în pielea goală! Habar nu ai ce e aceea viață trăită la extrem! Ești o proastă!
Era inutil să insiste să o consoleze în vreun fel. Când împroșca cu înjurături, era semn că trebuia lăsată în apele ei, să înoate în nefericire și să-și plângă de milă în felul acela dușmănos, plin de ură pentru lume, viață și destin. Cel puțin nu mai încercase demult să își ia viața și se apucase de fizioterapie. Un lucru îmbucurător, afirmase Tanti Anisia, fericită că renovarea apartamentului după incendiu nu durase mai mult de patru luni și că, într-un final, scăpase de ele.
După acea zi în care Larisa își deschisese sufletul în fața ei, Mădălina nu reuși să se mai supere pe ea. O spăla răbdătoare, aduna după ea și o hrănea, fără să mai replice în vreun fel la răutățile care păreau că se înmulțeau pe zi ce trecea. Își vedea cu și mai mare râvnă de cursuri, încercând să evite discuțiile contradictorii, chiar dacă își dădea seama că fata era din ce în ce mai pornită să o scoată din minți. Cel mai supărător era când n-o lăsa nopțile să se odihnească. Atunci, întreaga zi, Mădălina umbla ca un robot, străduindu-se din răsputeri să nu adoarmă prin vreo sală de curs sau lângă patul vreunui bolnav pe care îl vizitau pentru cine știe ce studiu de caz. Întinse coarda la maxim în ceea ce o privea când îl aduse pe Lucian Chirilă în casă. O așteptase proptită cu coatele pe brațele scaunului cu rotile și cu bărbia sprijinită în pumni, urmărindu-i reacțiile când intrase în apartament și dăduse cu ochii de terapeut.
- Iat-o și pe doctoriță, aruncase scurt, ca și când ar fi constatat un fapt fără importanță. Tocmai am terminat ședința pe ziua de azi și l-am invitat pe Lucian să rămână cu noi la masă.
Zâmbetul tânărului bărbat se șterse încet în fața crispării evidente pe care Mădălina nu reuși să o mascheze imediat.
- Chiar nu e cazul, spuse cu voce adâncă.
- Ei, haide, ripostă Larisa, ai spus că e ultima ședință! Așa ne-am înțeles, să fiu ultima pe lista ta, de fiecare dată. Nu arde nicăieri dacă iei masa cu două femei superbe, nu?
Zâmbetul lui reveni imediat. Mădălina se simți datoare să se scuze.
- Nu mă băgați în seamă, sunt doar obosită. Am avut o zi grea.
- Te pot ajuta cu un mic masaj, se oferi Lucian.
- O, super, bătu din palme Larisa. Până privesc eu telenovela mea preferată, o poți pune pe picioare.
Telenovela preferată? Larisa ura telenovelele. Dacă privea vreun film la televizor, acela trebuia să fie sângeros, de groază și să producă un șoc suficient de mare încât să o facă să își uite neputința. Acceptă în cele din urmă, înțelegând că nu avea nici o șansă să refuze fără a-l jigni pe Lucian Chirilă. Atingerile ferme, pricepute, chiar reușiră să o relaxeze. Nu același lucru îl putea spune însă despre conversația începută de terapeut.
- Am observat bine? Te supără prezența mea aici?
- Nu are de ce să mă supere. În fond, ceea ce faci este spre binele Larisei.
- Dar dacă aș avea și un alt motiv pentru care aș veni, te-ar deranja?
- Ce alt motiv s-ar putea să mai ai?
- De exemplu, aș putea fi interesat de o viitoare doctoriță, frumușică, isteață și devotată prietenei sale, pe care mi-ar face plăcere să o cunosc mai bine.
Mădălina se trezi că îi privește adânc în ochi.
- Îmi ceri acceptul să îmi faci curte?
El râse:
- Sună tare bazat, dar mi-ar place să încercăm să ne cunoaștem mai bine. Ar putea ieși ceva frumos. Aș putea de pildă, să te invit la o piesă de teatru. Săptămâna aceasta se joacă „Zbor deasupra unui cuib de cuci”. Piesa mea preferată.
Acceptase. Senină, împăcată, spre marea satisfacție a Larisei, acceptase.
- Aștept să-mi povestești cu lux de amănunte, tot ce se petrece între voi, o atenționase fata în ziua întâlnirii.
- Culcă-te, Larisa, te trezesc când mă întorc!
Spre surprinderea ei, chiar se simți bine. Savură piesa în amănunt și nu se simți amenințată când Lucian o luă de mână. Poate că viața hotărâse că îi putea oferi un cadou împachetat în ambalajul unui terapeut. Primi toate noile senzații care înfloriră în deșertul inimii ei cu atenție extremă, hotărâtă să nu se grăbească în aprecieri. Piesa aceea de teatru fu doar începutul unui șir de întâlniri de care Larisa nu era străină. Filme, operă, balet, teatru, Mădălina se străduia să le aducă și în viața Larisei, povestindu-i cu lux de amănunte fiecare ieșire.
- Măi, lasă costumele și zi-mi dacă te-a sărutat!
Răspunsul afirmativ i-l oferi la nici două săptămâni de la începutul poveștii în doi. Fusese surprinsă de gestul lui delicat. Ieșeau de la film și începuse să bată un vânt puternic, care ridica praful de pe străzi și-l spulbera pe deasupra trecătorilor. Involuntar, ferindu-și ochii, Mădălina se apropiase de umărul lui Lucian. El îi adunase părul care zbura în toate direcțiile, îi ridicase capul și îi atinsese buzele cu ale lui. Îl privise în ochi, căutând înțelesul gestului pe care el se grăbi să îl repete înainte ca ea să se desprindă din îmbrățișare.
- Þi-a plăcut? Sărută bine?
Mădălina râse la entuziasmul cu care Larisa întâmpinase vestea. Nu fusese ca sărutul ei secret de lângă lac, pe vremea când era doar o copiliță, dar nici prea departe nu fusese. Simțise ceva, de ce să mintă? Larisa hotărî că o așa realizare merita o recompensă. Scormoni prin lucrurile ei după un lănțișor de piele pe care se legăna un medalion albastru în formă de lacrimă.
- E al tău! Vezi? Costi le făcea singur și le vindea prin magazinele de suveniruri.
- Doamne, ce frumos e!
- Este! Larisa își întoarse brusc scaunul și aproape că o călcă cu roțile pe laba piciorului drept. Hei, țăranco, începi să capeți ceva stil! Aș zice că nu mai e mult până ajungi să împarți patul cu Lucian.
În acele momente, Mădălinei îi luaseră foc obrajii. Se obișnuise cu modul direct de abordare al Larisei dar, uneori, nu reușea să asimileze prea bine ideile care o priveau pe ea. Se simțea ca în mijlocul unui experiment, sau al unei operații în care urma să-i fie înlocuite toate trăsăturile care o defineau ca fată de la țară. Unele dintre ele, însă, nu se lăsau înlocuite și creau reacții adverse. Se gândi mult la aprecierea Larisei. Poate că aceea era calea firească de evoluție a unei relații, dar lucrurile puteau și trebuiau să fie făcute cu multă chibzuință.
- Mămică, tot ce are mai de preț o fată este cinstea ei, auzea parcă și acum vocea mamei.
Cinstea Mădălinei se pierduse în parfumul unor trandafiri înșelători, nu mai avea nimic de preț de dăruit celui pe care l-ar fi ales. Oare se schimba ceva dacă ea era cea aleasă și alegerea nu-i aparținea? Cu toate că gândurile i-o luaseră puțin razna de când îl primise pe Lucian în viața ei, se ținea cu dinții de studiu. Se străduia să fie printre primii și îi reușea chiar bine acest lucru. Aprecia că Lucian nu forța lucrurile, dar făcea pași mari în direcția pe care o anticipase Larisa. Era prezent din ce în ce mai des în apartamentul pe care îl împărțeau fetele, își exprima în mod fățiș atașamentul și intențiile, iar Mădălina nu ar fi putut să nu recunoască că se bucura de acea atenție.
- Nu m-am mai distrat demult așa de bine pe seama ta, recunoscu Larisa în seara în care Mădălina trebuia să își petreacă prima noapte întreagă în compania lui Lucian. Parcă ești un fluture care se izbește de un bec aprins. E o petrecere, soro! Tineri, muzică, băutură, pipăieli și pupături care țin până dimineața. Ia-ți o rochie îndrăzneață din dulapul meu!
- Am crezut că le-ai ars pe toate!
- Am câteva preferate, de care mă leagă amintiri, bine!?
- Ar trebui să fie o petrecere restrânsă, câțiva colegi de-ai lui, câțiva prieteni…
- E un club, țăranco! În club nu te duci așa!
- Așa cum?
- Doamne, dar proastă mai ești! Chiar trebuie să îți arăt cum se trăiește la vârsta ta?
Se lăsă dirijată, pentru că voia să fie dirijată, voia să trăiască, să simtă că amorțeala aceea bizară care o invadase odată, era înlăturată de pulsul viu ți colorat al vieții, de senzații unice, de emoții și de speranțe.
- Ești frumoasă, fură primele cuvinte pe care Lucian le rosti când sosi după ea. O sărută cu foc. Ce mă fac eu cu tine? Sunt într-un real pericol!
Larisa îl lovi cu pumnul strâns, la nivelul șoldului:
- Să ai grijă de ea, șmechere! Mădălinei îi făcu cu ochiul în timp ce îi întinse poșetuța neagră din lac, cu modele înflorate pe borduri. Tu să faci tot ceea ce crezi că aș face și eu! Râse. Ba, mai mult, dacă se poate.
- Dacă ai nevoie de mine…
Larisa pufni disprețuitoare. Știau amândouă că nevoia care o ținea de obicei trează noaptea nu avea legătură cu handicapul.
- Pleacă, până nu am nevoie să mă duci la baie și să-și stropesc rochia cu știu eu ce.
Auziră râsetele ei ascuțite până ce ieșiră din bloc, iar vântul le luă și le amestecă cu zgomotul mașinilor. Mădălina se simțea ușoară, gata să plutească și ea, odată cu frunzele ridicate din parcul prin care treceau ținându-se de mână. Se putea vedea alături de Lucian în viitor, petrecându-și timpul liber prin sălile de spectacole, plimbându-se așa, ca acum, pe aleile vreunui parc mărginit de copaci în care își făceau sălaș păsări gureșe și sărutându-se în locuri ferite de priviri indiscrete. Nu mai intrase niciodată într-un club, dar o făcu cu toată încrederea, simțind fierbințeala mâinii lui Lucian, care o trăgea încurajatoare. Fascicole luminoase spintecau bezna îmbâcsită cu fum de țigară, iar membranele auditive porniră să-i zbârnâie până-n miezul creierului, antrenate de avalanșa de decibeli care, ei uneia, îi părea că deformau linia melodică a piesei care se cânta în acel moment.
- Uite, oamenii mei, îi strigă Lucian, ridicând brațul spre persoanele grupate în jurul a două mese scunde, lipite una de alta. Să ți-i prezint pe fiecare!
Se apropie zâmbitoare, înfruntând curiozitatea privirilor care se ridicară spre ea. Și atunci veni șocul! Zâmbetul îi amorți imediat ce în raza ei vizuală apărură niște ochi căprui, seducători, încadrați de o claie de păr negru, buclat, atât de frumos aranjat încât părea desprins dintr-o reclamă.
- Cătălin Damian, îi strigă Lucian, colegul meu de cameră. Ea e…
- Păpușă! Ce mai faci?
Arhitectul se ridică brusc, plin de voioșie. O trase în brațe, o sărută pe gură și o mângâie pe spate.
- Arăți bestial! Parcă mi se face dor de hârjoneală. Ce zici?
Lucian privea blocat scena. Îi lăsase mâna și căuta răspunsuri întrebărilor care i se citeau în ochii măriți.
- Vă cunoașteți?
- Chiar foarte bine, fără supărare, râse zgomotos Cătălin Damian. Mă bucur că mi-ai adus-o! Ei, nu face mutra asta! Ne lămurim imediat!
- Mădălina?
Să scape de acolo! Să iasă și să o ia la fugă! Rușinea! Durerea! Timpanele îi zbârnâiau, globii oculari o ardeau. Tremura. Își vedea mâinile palide cu degetele tresărind într-un ritm numai de ele știut, mișcându-se ca și când n-ar fi fost ale ei. Își descleștă tălpile de pe plăcile de gresie linse de lumina multicoloră și țâșni către ieșire. O luă la fugă de-a lungul șinelor de tramvai, apoi intră în parc. Se prăbuși la baza statuii care înfățișa o femeie cu ochi triști, cărând un urcior pe umăr. Izbucni într-un râs isteric, care se transformă treptat în plâns.
- Așa deci, spuse Larisa, după ce îi trecu șocul văzând-o atât de devreme acasă și după ce îi ascultă povestea fără să o întrerupă. Și ce poți să mai spui acum tu, o țărancă? Acesta da oraș mare în care dau nas în nas cu cel care m-a drogat și m-a violat! Și, pe deasupra, mai este și coleg de cameră cu prietenul meu! Nasol! Lucian ce a spus?
Mădălina se așeză obosită pe marginea patului, ridicând din umeri. Nu își amintea reacția lui. Știa doar că rușinea aceea adâncă nu o părăsise nici după ce îi povestise totul Larisei. Durerea era acolo, peste tot în trupul și mintea ei, ca la început.
- Revino-ți! Privește-mă! Ai fi preferat mai bine să fii ca mine? Þipătul ei răsună spart în încremenirea nopții. Mai poți încă să îți urmezi visele, mai poți să îți refaci viața! Totul este să ai încredere în tine!
- Asta ar fi trebuit să-ți spun eu ție, nu?
Se îmbrățișară strâns și porniră să plângă împreună, rezemate una de umărul celeilalte. După un timp, Larisa o împinse pe Mădălina din pat și se așeză mai confortabil.
- Știi care e secretul lui Tanti Anisia? Neprimind răspuns, continuă. A omorât din dragoste!
- De ce-mi spui mie asta?
- Era prietenă cu fata unui ofițer, continuă Larisa fără să o ia în seamă. Erau ca două surori, chiar dacă fata colonelului era educată, bogată și frumoasă de pica, iar Tanti Anisia era o fată cam sărăcuță, urâțică și … doar o știi. De Veronica, așa o chema pe fata de colonel, s-a îndrăgostit tot un ofițer. Un băiat la fel ca ea, de familie bună, cu o carieră în față. Toată lumea vedea cât de mult se iubeau și cât de tare se potriveau. Ghinionul a fost că Anisia s-a îndrăgostit și ea de el, iar Veronica, oarbă la pasiunea prietenei sale, alimenta invidia cu poveștile ei de amor. Într-o seară, ofițerul i-a mărturisit Anisiei că dorește să se însoare cu Veronica și i-a cerut sfatul, în calitate de prietenă, asupra felului în care să o ceară astfel încât să o dea pe spate pe aleasa lui. Ce crezi că a făcut Anisia? Veronica adora dulceața de trandafiri. A spart un termometru, a scurs mercurul în borcanul de dulceață și i-a servit prietenei sale o porție zdravănă. A otrăvit-o, sperând să-l facă pe ofițer să își întoarcă afecțiunea spre cea care-i fusese dragă iubitei lui.
- Tanti Anisia nu a fost niciodată măritată?
- Niciodată! Pot să-ți spun doar că urăște oamenii și viața, dar este suficient de lașă încât să nu își încheie socotelile așa cum trebuie. A plătit prea puțin pentru ce a făcut! Mie nu mi-e teamă de ea, deși mamei mele, sora ei, i-a fost teribil de frică, mult timp, să nu ne facă și nouă rău, pentru că este tare ranchiunoasă.
- De ce mi-ai spus mie lucrurile acestea?
Larisa o privi strâmbându-se la ea.
- Toată lumea are secrete! Unele sunt mai înfiorătoare ca altele, dar tot secrete sunt. Acum pleacă! Vreau să dorm!
Mădălina nu reuși să adoarmă în noaptea aceea și în multe alte nopți somnul nu se mai legă de ea. Lucian dispăru din viața lor brusc, fără explicații, iar Larisa renunță la fizioterapie și se apucă de pictat. Mâzgălea cu râvnă coli uriașe de hârtie din care nimeni nu înțelegea nimic și se distra cerându-i Mădălinei să descifreze înțelesul abstract al petelor de tempera, guașă sau acuarelă. Una peste alta, se putea spune că se străduiau să își vindece una alteia rănile, cu speranța că timpul le va închide în cele din urmă.