agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2016-05-04 | |
Mi-am amintit deunăzi o altă pățanie de-a mea cu fetele. A câta o fi oare, stau și mă întreb … Și măcar dacă ar fi ultima! Și dacă în alte capitol ale jurnalului am mai înflorit pe ici pe colo, cele ce vă voi povesti azi, sunt dureros de adevărate.
Eram cu un amic pe litoral și, ca în fiecare seară, ne ocupam locurile la aceeași terasă, plasați strategic de aceeași parte a mesei pentru a putea îmbia domnișoarele întârziate, care nu mai găseau mese libere, să ia loc la noi. Și la fel ca-n fiecare seară nici acum nu am avut prea mult de așteptat până când un cuplu, însoțit de o superbă făptură blondă intr-o fustă extrem de mulată și de scurtă, să ne întrebe dacă pot lua loc. I-am poftit să se așeze, dar, după prezentările de rigoare, conversația lâncezea. Până în momentul în care, rămasă singură cu mine, fătuca, a cărei nume bineînțeles că nu l-am reținut, mă întreabă foarte dezinvolt dacă nu cumva mă simt singur. Eu îi arăt cu un gest larg al mâinii terasa plină ochi și-i răspund ceva de genul „cu atâția oameni pe aceeași minte cu mine, cu rock-ul la maxim în boxe, n-am cum să mă simt singur”. Pesemne ea se simțea singură, pentru că mai târziu am zărit-o atârnată de brațul unui june. Mereu am fost un iubăreț. Doar că mi-a luat ceva timp până să mă prind cum stă treaba cu dragostea. Asta deși am început de mic. Îmi amintesc de prima mea tentativă de cucerire. Eram în clasa a-4-a iar pe ea o chema Claudia - sau Claudița, cum o alintam- și era intr-a doua. Zilnic o fugăream prin curtea școlii și pe coridoare, urmat îndeaproape de colege care erau curioase tare dacă am să o sărut. După un timp, probabil sătulă de atâta alergătură, Claudița mea a trimis-o pe o colegă de-a ei să-mi ceară numărul matricol. „E semn că mă iubește” mi-am spus mie și celor din jur. Nu mi-a trecut prin minte nicio clipă că va folosi numărul matricol ca să mă identifice. Și uite așa m-am trezit cu tovarășa învățătoare făcându-mă să roșesc de față cu toată clasa, atunci când m-a pus să-i promit că o voi chema la nuntă. N-a fost cazul. Claudița s-a prins mai repede cum stă treaba cu dragostea și și-a ales bine alesul inimii, unul care i-a oferit printre altele un titlu de miss pe undeva pe litoral. Din câte am auzit. După cum am spus, de mic am fost un iubăreț. Dar și protector de încredere al colegelor de clasă. Eram în stare să mă păruiesc și să mă tăvălesc pe jos cu oricine atenta la onoarea lor. De multe ori mă prinde nostalgia acelor vremuri. Fiorii așteptării pe fir în speranța că-ți va răspunde ea, nodul în gât care ți se punea când răspundea tatăl ei … primele scrisori cu cereri de prietenie, scrisori care erau scrise și rescrise cu contribuția prietenilor … încă mai păstrez scrisorile pe care, în ultimul an de liceu, mi le lăsa în bancă o fată de la clasa de filologie, singura clasă de fete din liceul la care învățam. Nu mai îmi amintesc exact cum a început corespondența între noi, dar îmi amintesc foarte exact și precis, cum s-a terminat. După ce bilețelele au devenit scrisori în toată regula, tot mai lungi și mai dese, într-un final mi-a mărturisit că trebuie să mă întrebe ceva foarte serios. Mai-mai să crape inima-n mine de fericire, pentru că intuiam care poate fi întrebarea. S-a dovedit că mă înșelasem amarnic. Voia să știe dacă Radu, colegul meu, are prietenă. Peste ani și ani i-am plătit cu aceeași monedă -neintenționat, bineînțeles- unei nefericite ce nu avea nicio vină. Fata aștepta de mult timp să-i pun întrebarea, iar când i-am spus că vreau să discutam ceva, bănuiesc că inima ei a avut aceeași reacție ca și a mea cu ani în urmă. Dar ce vină am eu că părinții ei aveau două fete? Mi-au povestit colegele ei că, după ce am plecat, s-a încuiat în vestiar și a plâns. Ați putea crede că acum că am mai îmbătrânit m-am mai dezghețat la minte. Aș, de unde! Zilele trecute o domnișoară aflată cam la vârsta studenției mi-a oferit locul de lângă ea. Am refuzat-o. De atunci stau și mă întreb dacă a fost vorba doar de politețe. Bănuiesc că nu voi afla niciodată. Cred că până și Cel de sus s-a prins deja că nu are rost să-mi ofere o a doua șansă. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate