A fost odată, pe vremea când vrăjitoarele nu se ascundeau prin păduri și erau ținute la rang de cinste în orice palat care se respecta, un împărat puternic, care stăpânea un palat cu totul și cu totul de aur. Acest împărat, avea o împărăteasă care îndrăgea tare mult trandafirii. Pentru ea, împăratul poruncise să se aducă din toate colțurile lumii cei mai frumoși trandafiri, pe care îi plantase într-o grădină neînchipuit de frumoasă. Cu toate că împărăteasa și împăratul erau tineri, frumoși și se iubeau mult, nu aveau copii. Aceasta era cea mai mare amărăciune pe sufletul împărătesei. Când văzu că nu era chip să devină mamă, o chemă la ea pe vrăjitoarea palatului și îi porunci să fiarbă de îndată o licoare din flori care să o ajute să aibă și ea un pruncușor al ei, că tare ducea dorul să poarte de grijă unui odor împărătesc.
Ei, dar vrăjitoarea acelui palat, pe nume Rodomela, nu era prea pricepută într-ale vrăjitoriei. Bag de seamă că era doar o femeie simplă care, gândind că o va duce o viață fără de griji într-un palat, se dăduse drept vrăjitoare. Acum, ce era să facă Rodomela? Trebuia să facă ceva să își demonstreze priceperea dacă mai dorea să aibă zile în acel palat. Își luă un coș și plecă, chipurile, să adune plante de leac. Păi unde ar fi putut găsi plante decât în pădure? Cum umbla ea așa, necunoscând nici o buruiană, o apucă plânsul. Dacă avea să o dea împărăteasa afară din palat? Cu ce își va duce zilele?
- Hei, cine m-a trezit?
Rodomela se sperie de vocea groasă și înfiorătoare care răsună deodată la picioarele ei și sări în spate cât o ținură picioarele. De după mușuroiul pe care călcase din neatenție, se vedea o gaură ca de șarpe, prin care se ivise capul fără păr al unei arătări ciudate. În cele din urmă, venindu-i inima la loc, Rodomela se aplecă să privească mai bine.
- Cine ești tu?
- Cum adică cine sunt? Eu sunt stăpânul acestei păduri, Pomorac, cel mai mare vrăjitor al tuturor timpurilor.
- Vrăjitor? Și cam ce știi să faci?
Arătarea ieși din pământ, își scutură tacticoasă hainele acoperite cu solzi de pește și bătu scurt din picior:
- Femeie necioplită! Eu știu toate secretele pământului și pot face orice îmi trece prin minte!
- Poți face o împărăteasă să aibă prunci?
Pomorac o privi șiret cu ochii săi mici, unul de culoare verde și altul de culoare albastră și își bătu cu degetele ca niște gheare fruntea îngustă, de popândău.
- Nu poți să o ajuți pe împărăteasa care iubește trandafirii, pentru că nu ești vrăjitoare și nu vrei să se afle acest lucru.
Cu toate că aceste vorbe o înfuriară pe Rodomela peste măsură, ele nu arătau decât că Pomorac chiar era un vrăjitor. Ce bine ar fi fost dacă el ar fi putut să o ajute.
- Orice leac are prețul său, țopăi pe picioarele sale strâmbe Pomorac. Am un leac, desigur, dar mă aștept să primesc răsplata imediat ce pruncul se va naște.
Nebună de fericire, Rodomela nu mai stătu pe gânduri. Se învoi cu Pomorac să plătească prețul, oricare ar fi fost acesta. Vrăjitorul îi ceru să consfințească înțelegerea cu o picătură din sângele ei, iar femeia acceptă imediat pentru că era în stare în acel moment să-și dea tot sângele numai să primească leacul. Cu promisiunea ciudatului vrăjitor că problema împărătesei se va rezolva, Rodomela se întoarse la palat purtând în coș o sticluță cu o licoare sângerie. Nu pierdu timpul și îi duse împărătesei leacul, iar aceasta îl bău pe nerăsuflate, căzând pe loc într-un somn ca de moarte. Speriată, vrăjitoarea palatului o duse în odaia ei imediat și plecă în grabă, sperând să nu fi fost văzută de slujnicele care dereticau prin palat.
Trei zile dormi împărăteasa, iar în cea de-a patra, când deschise ochii ceru să îl vadă pe împărat.
- Dragul meu, simt că ne paște un mare necaz!
- Nu te frământa, draga mea, am o armată mare, oșteni bine pregătiți și nu ne amenință nici o primejdie acum!
Cu toate asigurările împăratului, din acea zi, împărăteasa deveni foarte tristă și tăcută. Nu mai scotea un cuvânt uneori zile în șir și nu mai vorbea cu nimeni decât cu împăratul. Acesta, dacă la început fusese tare îngrijorat pentru starea soaței sale, vestea că în curând împărăteasa avea să îi dăruiască un prinț sau o prințesă, alungă toți norii care existaseră vreodată în sufletul său.
În ziua în care se născu prințesa Trandafira, Rodomela părăsi palatul, încărcată de bogățiile cu care o răsplătiseră împăratul și împărăteasa și fără să dea nici o explicație de ce nu mai dorea să rămână în acel loc. Apucase să zărească frumusețea de copilă și se speriase de moarte deslușind culoarea ochilor acesteia, unul verde și unul albastru. Alergase nebunește prin palatul pe care împăratul îl încărcase cu trandafiri și care vuia de veselie, își adunase toate lucrurile, le urcase în căruța cu odoarele care îi fuseseră dăruite și dispăruse înainte ca supușii împăratului să se adune pentru masa îmbelșugată dată în cinstea Prințesei Trandafira.
Tocmai pe când palatul nu se mai vedea în zare și inima încetă să îi mai bată nebunește, calul care trăgea căruța se opri speriat.
- Te grăbești undeva, Rodomela?
În mijlocul drumului, țopăind nerăbdător pe picioarele lui crăcănate, stătea Pomorac, vrăjitorul cel ciudat. Femeia țipă îngrozită, iar Pomorac izbucni în râs:
- Văd că ai fost pe deplin răsplătită pentru reușita leacului meu.
Rodomela nu putu scoate nici un cuvânt în fața privirii jumătate verzi, jumătate albastre a vrăjitorului.
- Și am ajuns la partea cu plata pentru leacul meu!
- Ce dorești?
- O nimica toată, râse din nou Pomorac, vreau să conduc această împărăție și să mă bucur de bogăția ei, de puterea împăratului și de noua prințesă.
- Fie-ți milă!
- O, dar îmi este milă, să știi! Mi-este milă de tine, pentru că ai semnat învoiala cu sângele tău și dacă nu mi-l dai pe împărat, sângele tău se va preface în otravă și vei sfârși în chinuri cumplite.
Departe de locul în care Pomorac o așteptase pe Rodomela, împăratul își privea cu nesaț copila.
- Este atât de frumoasă, îi spuse împărătesei, că îmi vine să plâng! Vezi? Nu a fost nici un pericol. Doar niște vise urâte.
Împărăteasa nu răspunse. Privea ochii copilei, încercând să înțeleagă cum de aceștia aveau culori diferite. Poate că, în timp, aveau să se schimbe… Frumoasă ca un boboc de trandafir, micuța prințesă îl apucase pe împărat de un deget cu o mânuță și pe împărăteasă de păr cu cealaltă mânuță. Acel moment fu ultimul pe care și-l mai aduse aminte împărăteasa cu claritate. A doua zi, aflând că împăratul dispăruse și că întregul palat căzuse în mâna unui vrăjitor malefic, împărăteasa își pierdu mințile. Alergă afară din palat și se aruncă în lacul de la marginea grădinii cu trandafiri. Imediat, pe mal, răsări o salcie plângătoare, cu o scorbură uriașă în trunchi.
Rămasă fără părinți, Prințesa Trandafira fu crescută la palat de bucătăreasa împărătesei. Cu toate acestea, învăță să scrie, să citească și să socotească, căci Pomorac îi urmărea pașii, așa cum ar fi urmărit un servitor cu care avea un plan anume. Fără să poarte rochii de soi sau să se bucure de odăile în care se născuse, fata împăratului se făcea din ce în ce mai frumoasă și din ce în ce mai înțeleaptă. Nu știa că este prințesă și credea că este doar fiica bucătăresei căreia stăpânul palatului îi arăta o mare bunătate. Lucru destul de ciudat având în vedere că vrăjitorul știa să se facă temut de supușii săi față de care nu arăta nici o urmă de milă. Cine nu asculta de ordinele sale era transformat în șobolan. Se umpluse împărăția de șobolani. Aceștia mâncau tot ce apucau. Sărăcia începuse să se întindă în împărăția nu demult vestită pentru bogăția ei. Oamenii nu aveau curaj să se plângă decât unul altuia și asta, cu fereală, căci Pomorac părea să aibă urechi peste tot. Așa se face că, odată, din cotețul în care se vârâse după ouă, Prințesa Trandafira auzi două spălătorese de la palat șoptindu-și una alteia:
- Dacă nu ar fi dispărut împăratul, nu am fi ajuns atât de săraci.
- Sunt sigură că e tot mâna lui Pomorac. Iar Rodomela îl ajută. Vrăjitor la vrăjitor trage.
- Mi-e milă de prințesă!
- Bucătăreasa se poartă bine cu ea, dar o paște pericolul la orice pas cât trăiește în palat.
Trandafira se întoarse la bucătărie fără ouă, cu gândurile încâlcite și pline de întrebări. Bucătăreasa o aștepta în prag.
- Ce-ai pățit?
- Nu ești mama mea, așa-i? Eu sunt prințesa acestui ținut, așa-i? Tatăl meu a dispărut și mama mea s-a înecat, așa-i?
Privirea îngrozită a bucătăresei fu suficientă pentru ca fata să înțeleagă adevărul. Părăsi bucătăria și se îndreptă spre lacul în care își găsise mama ei sfârșitul. Începuse să bată vântul, iar salcia își flutura crengile parcă vorbind cu ele. Ca atrasă de magie, Prințesa Trandafira se apropie de trunchiul scorburos.
- Fata mea, șopteau frunzele sălciei, găsește-ți tatăl!
- Dacă aș știi unde să îl caut…
- Rodomela știe!
Prințesa Trandafira începu să plângă. Îi părea atât de rău că nu își cunoscuse părinții și că nu știa cum să facă să se apropie de vrăjitoarea care îl slujea pe Pomorac. Tocmai pe când încerca să își facă un plan, niște câini, apăruți cine știe de unde, se repeziră la ea, gata să o sfârtece. Vânătorul. Auzise despre el, dar nu îl văzuse niciodată până atunci. Oamenii se fereau de el și de câinii lui, care păreau niște lupi fioroși. Fata mai avu timp numai cât să se ascundă în scorbura sălciei înainte ca animalele să ajungă lângă lac. Cu toate acestea, câinii de adunară în fața sălciei și începură să facă o larmă care, cu siguranță, se auzea până la palat.
- Ce ați găsit, copii?
Vânătorul o apucă pe fată de păr și o scoase afară din scorbură. Minunat de frumusețea Prințesei Trandafira, îi dădu imediat drumul și își strânse câinii lângă el.
- Iertare, domniță, am crezut că e vreun iepure încolțit.
Cu obrajii în flăcări, fata acceptă scuzele, cercetându-l pe tânărul din fața ei. Nu și-ar fi imaginat că Vânătorul, cu un asemenea renume printre oamenii de la palat, ar fi putut fi doar un flăcău.
- Ești Vânătorul?
- Stejărel, la porunca ta, domniță!
Prințesa izbucni în râs. Vorbele împăunate pe care le folosea, numele atât de mărunt față de statura atât de înaltă, erau foarte hazlii. Poate mai râdea și de ușurarea că Dumnezeu îi trimisese răspunsul la rugămințile ei de a-i întinde o mână de ajutor să își găsească tatăl. Vânătorul nu cunoștea nici oamenii din palat și nici povestea fostului împărat.
- Eu am crescut în pădure, îi dezvălui prințesei după ce aceasta termină să-și spună povestea. Bunicul meu și tatăl meu au fost vânători, așa că sunt vânător și eu.
Se învoi imediat să o ajute, chiar dacă era vorba despre vrăji și vrăjitori la mijloc. Urmați de câini, Trandafira și Stejărel așteptară la bucătărie până se lăsă noaptea și, odată cu ea, liniștea în palat se adânci. Se furișară pe coridoarele întunecate până la odaia în care locuia Rodomela și o înșfăcară din patul ei înainte ca aceasta să poată să dea de veste că este scoasă din palat. Vrăjitoarea se dezmetici abia când era legată fedeleș de trunchiul sălciei de la marginea lacului. Nu trebui îndemnată prea mult să spună întreaga poveste. Câinii așteptau arătându-și colții, chiar la picioarele ei.
- Nu pot să vă spun unde este împăratul, Pomorac m-ar ucide pe dată!
- Câinii mei te pot ucide mai încet, e drept, spuse Vânătorul, dar durerile pe care le vei avea vor fi de nesuportat!
- Fie-vă milă!
- Cum ți-a fost ție milă de tata, de mama și de mine că am crescut fără ei, spuse Prințesa Trandafira.
- Nu ai fi existat fără mine, îndrăzni Rodomela.
- M-am născut eu și au pierit părinții mei! Unul pentru doi, ce târg ai mai făcut!
- Tatăl tău nu a pierit. Este …
- Este?
Înainte ca femeia să poată răspunde, un nor negru uriaș se opri deasupra ei și cernu o ploaie neagră, care o transformă pe loc într-o stană de piatră. Imediat, Stejărel o luă pe prințesă în brațe și se acoperiră cu pelerina lui de vânător până ce norul își scutură toată apa otrăvită și se topi în aer.
- Acum n-am să îl mai pot salva pe tata, suspină Trandafira.
- Dacă trăiește, îl vom găsi!
- Cum?
- Câinii mei îi vor da de urmă, tot așa cum dau de urmă vânatului. Trebuie doar să miroasă un lucru pe care l-a purtat împăratul înainte de a se face nevăzut.
- De unde să iau un astfel de lucru?
- În tot palatul ar trebui să mai fie măcar o haină a împăratului.
Se întoarseră deci în palat și începură să scotocească odaie de odaie. Tocmai pe când credeau că palatul fusese curățat de orice urmă a fostului împărat, Trandafira găsi o pereche de cizme vechi, aruncate sub patul uriaș care servise cândva pentru odihna tatălui său. Îndemnați de Vânător, câinii adulmecară încălțările și o porniră în goană pe scări în jos, spre pivnița în care se țineau vinurile. Nu le veniră să-și creadă ochilor când îl găsiră pe împărat, mai mult mort decât viu, închis într-un butoi de lemn țintuit cu lanțuri de perete chiar în palatul său. Îl scoaseră cu grijă la lumină.
- Ochii mei!
- Tată, mă vezi?
- Trandafira, fetița mea, ce mare și frumoasă te-ai făcut!
Lacrimile împăratului îi arseră prințesei mâinile cu care îi mângâia fața mai galbenă decât lumânările din sfeșnicul pe care îl purta Vânătorul.
- Ce mai întâlnire, se auzi din senin o voce batjocoritoare!
La capătul coridorului care ducea în pivnița de vinuri, se căsca o gaură întunecoasă, prin care își scosese capul chel Pomorac.
- Vrăjitorule, strigă bietul împărat, lasă-mi fata în pace! Fă ce vrei cu mine, dar lasă-mi copilul!
- De unde știi că e fata ta? Împărăteasa n-ar fi avut nici un copil dacă n-ar fi fost licoarea mea!
- Ce tot vorbești?
Trandafira văzu sub fruntea de popândău lucind o pereche de ochi ciudați, unul verde, celălalt albastru și îi șopti Vânătorului.
- Ochii! În ei stă puterea vrăjitorului.
Nici una, nici două, Stejărel asmuți câinii pe Pomorac și până ce acesta să apuce să își dea seama ce se petrece, câinii îl făcură bucățele și îi înghițiră ochii. Se auzi un tunet ciudat, apoi șiruri întregi de șobolani se năpustiră afară din palat, transformându-se imediat în oameni care se îmbrățișau bucuroși că scăpaseră de vraja vrăjitorului cel mic și afurisit.
Ei și-atunci, împăratul reveni pe tronul său, iar supușii răsuflară ușurați cu gândul că aveau să se întoarcă zilele bune în care puternicul și bunul lor stăpân avea să le poarte de grijă și să nu-i lase în sărăcie. Vânătorul îi ceru împăratului mâna Prințesei Trandafira, iar acesta i-o dădu bucuros.
În ziua nunții sale, Prințesa Trandafira stătea în fața oglinzii și își aranja vălul de mireasă, când observă că are un ochi verde și unul albastru. Închise ochiul verde și se gândi la cât de bine ar prinde împărăției să mai aibă avuția care umpluse cândva cuferele din palat. Atunci se porni o ploaie din aur curat, iar bănuții începură să zornăie la picioarele oamenilor adunați pentru nuntă. Închise ochiul albastru și se gândi la cât de fericită ar fi fost să fie mama ei de față și atunci un vânt cald și înmiresmat începu să sufle peste toată adunarea flori de trandafir, în timp ce dinspre lac apăru zâmbind împărăteasa, ca și când s-ar fi întors dintr-o scurtă călătorie.
Prințesa Trandafira își zâmbi fericită în oglindă și plecă să-și întâlnească alesul. Din acea zi, nu mai călcă în palat nici picior de vrăjitoare iar în acel ținut toată lumea trăi ca în grădinile raiului. Vânătorul și prințesa avură mulți copii și, curios lucru, cu toții aveau un ochi verde și unul albastru. Oare ce-o mai fi însemnând și asta?