E o vreme nefiresc de caldă pentru sfârșitul lui octombrie. Noaptea și-a lăsat faldurile ciudat amestecate de pale de aer călduț cu adieri reci aducătoare de miasme venind din inima orașului. Câini, mașini, Fluturi de noapte gunoaie, plante nefiresc înmugurite a doua oară în an, trecători grăbiți având aceeași expresie imobilă de parcă ar purta măști, formează un tablou bizar de lume nici vie nici moartă, la fel ca un muribund ținut în viață de aparate.
Din când în când se aud sirenele salvărilor sau ale mașinilor de poliție străpungând aerul îmbâcsit. Peronul e apoape pustiu la ora aceasta nefiind nici un tren gata de plecare dar vagabonzii și aurolacii străbat în lung și-n lat șinele de cale ferată. De parcă ar fi prins rădăcini acolo, se gândi Victoria, care-și așeză bagajul mic de mână pe o canapea căutând din ochi un loc în apropierea cuiva. Cu trei bănci mai departe ședea o batrânică înconjurată de plase și damigene, cu alte două mai departe un bărbat între două vârste care fuma încontinuu și-și făcea de lucru cu telefonul mobil.
"Era bine pe vremea când fumam, măcar trecea vremea mai ușor… dar nu vreau să uit că renunțarea la tutun e una din bătăliile mele câștigate. Una! Alta care o mai fi fost?… impunerea tăcerii în clipele în care urlau toți porii mei împotriva răutății, a egoismului, a vanității celor pe care îi iubesc și acum, pe care am învățat să-i accept cu relele și bunele lor, ei da! asta da luptă câștigată! Secretul meu cel mai sublim e totuși ușurarea de-a fi înțeles sensul cel mai adânc al iertării, lupta câștigată cu mândria mea … dar, ce ciudat! fie că ierți de o mie de ori, uiți de câte ori poți, tot singur rămâi… la urma urmei. Rămâi cu vreo câteva amintiri, un bagaj imens de neîmpliniri și cu un dor necuprins după cele câteva clipe de fericire smulse timpului.
Îți visezi nedormind copii dormind la sânul tău de femeie tânără, auzi pașii bărbatului iubit, clar și apăsat dincolo de ușă, îți amintești un dans într-un salon imens pavat cu marmura gri sau un bărbat superb care te-a săgetat în adâncul ochilor în tramvai, a coborât și nu l-ai mai văzut niciodată, dar uite, ți-l amintești perfect în timp ce ai uitat ceva important petrecut săptămâna trecută!"
Doi tineri îmbrățișați trecură pe lângă ea și se duseră cu o bancă mai departe de bărbatul care butona și acum telefonul. Fata era slabă ca o nuia de salcie " în trend, se gândi Victoria" având o vârstă greu de ghicit datorită machiajului abundent iar bărbatul părea să aibă cam treizeci de ani.
Un tren se pregătea să intre cu scârțâit de roți câteva peroane mai departe, când, de undeva de la peroanele din spatele Victoriei țâșniră câțiva tineri zdrențăroși tăind de-a curmezișul liniile, escaladând ca niște sălbăticiuni gardurile despărțitoare. Între ei era și o fată, sau cel puțin așa părea fața ei cu linii un pic mai îndulcite și ochii mari și adânci ca două lacuri întunecate. La un moment dat țipătul ei despică zumzetul surd al gării și Victoria abia avu timp să vadă un vălătuc din haina zdrențăroasă a fetei… o mână… un tenis cu un rest de picior aruncat câțiva metri mai departe.
Îi îngheță imediat sângele in vene și deschise gura pentru a cere ajutor; țăranca își făcea cruce mormăind ceva, bărbatul ridicase o cilpă ochii și rămăsese țintuit cu privirea la desfășurarea tragediei după care privise în jur tot cîteva clipe și-și reluase ocupația cu telefonul iar tinerii se ridicaseră pentru o clipă de pe bancă, după care fetei îi sunase telefonul și deveniseră brusc interesați de apelul primit.
"Doamne!… devin ca ăștia… nu pot să fac nimic, parcă cineva mi-a încleiat gura și mi-a plumbuit picioarele! Nu pot să mai fac nimic pentru ea, oricum! Dumnezeu s-o ierte, sper să-i fie mai bine ca în lumea asta de orbi și de surzi".
Câțiva călători se adunaseră lângă locomotiva care părea un monstru impasibil ascultând tânguirile mecanicilor " nu am văzut-o! a țâșnit pur și simplu! uite cum te bagă în pușcărie nenorociții ăștia care își fac veacul prin gară!"
Poliția gării zburăturea un grup de aurolaci care urlau "a murit Nana! mamăăăăă! a tăiat-o trenu!" Câinii vagabonzi ai gării chelălăiau simțind agitația și mirosul de sânge.
Bătrâna țărancă trecu pe lângă Victoria bolborosind "ducă-i dracu pi tăți!".