Câmpia era imensă. Vuia. Zgomotul acela pe care nu îl poți auzi din exterior. Cu niciun fel de detector. Mușuroaie de furnici. De oameni. Trenuri... trenuri... trenuri...

***

„Dorina a adormit. Apare un pitic. Piticul duce o lampă...”

La 40 de grade, somnul, piticul și lampa pot însemna orice altceva decât lecția ajutătoare de la litera D. Întunericul se dilată. Prinde în burta lui tot ce găsește. Păsări, oameni-păsări, plante, oameni-plante, senzații, stări, gesturi, timpul... Febra... febra... nu ține cont de ora târzie, nici de înfruntarea inegală... Nu are scrupule. Nici minima aristocrație. Dincolo, trupul minuscul împingându-se în perete. Naivitatea inconștientă care nu cunoaște frica decât cel mult instinctual. Antipireticele. Multele rugăciuni. Mâna Mamei trecând-o puntea spre a doua zi... Totul nu pare decât un vis. Poate că nu a fost decât un vis... Impactul însă s-a produs. Deja. Sonia modelează sentimente calde din plastilină. Surâsuri la fiecare unghi drept. Paradisul se ivește și nu se ivește după colț...

***

Cum poți să te pierzi fără urmă într-un cortegiu?! Așa cum făcuse Dănuț... În ziua aceea, ea a purtat pentru prima dată cizme din cauciuc. Dintr-o dată se făcuse noroi și toamnă. Colora mecanic. Ceva. Cu niște creioane fantomatice. Apăsa până la capitularea ciocului. Nimic nu acoperea blancul. În ziua aceea apa a avut gust de chimicale. Și prăjitura cu vișine. Și pijamaua pufoasă cu ursuleți joviali. Dănuț avusese „o bubă în gât”. Dănuț plecase „cu bubă cu tot”. Leagănul rămăsese gol. Și banca rămăsese goală. Mai ales brațele mamei lui. Ea l-a tot așteptat... până-ntr-un aprilie cu vânt și praf când guguștiucii nu se mai potoleau. Umpluseră toate gardurile. Toate veșmintele. Toate interioarele. Băteau clopotele ca pentru incendii. Mingea din cauciuc devenise uriașă. Îi turtea obrajii. Și inima. Orizontul. Peste puloverul bleu cu năsturei în care își luase împărtășania de Paști. Mirosea ciudat. Sufrageria întreagă ticsită de pâinici. Și de pristornice. Un fel de ștampile funcționând după legile proprii. Atunci îl văzuse pe Tata plângând pentru prima dată. Și Tata devenise un străin. Nu, nu Tata devenise un străin. Ceva străin se insinuase și le răvășise totul. De la ordinea mobilei, până la rânduiala hainelor. De la culoarea ierbii până la voce, convingeri religioase și restul. Chiar și timpul se comporta straniu. Avea obrazul unui om împietrit. Debusolat. Să fi fost vina ei?! Ar fi vrut să-i ceară părerea Mamei, dar nu a îndrăznit. Nu a identificat-o. Dintr-un colț a privit cum Bunica pleca. Și atât.

***

În imensitatea câmpiei, moara de vânt continua să se învârtă. Învăluită în flăcări. Fumul se amesteca în norii groși. Nu se mai deslușea decât o liniște agonică. Se pierdea... se pierdea... se tot scufunda. A încercat să țipe. Glasul alb trecuse dincolo... Când s-a trezit deja crescuse. Mama, Tata, Sora mai mică, Bunicii rămași o îndemnau să sufle în cele câteva lumânări colorate. Ea se străduia să-și identifice numele. Dincolo de arbitrar, ținea cu dinții. De un accent și de acea despărțire corectă în silabe... Din mijlocul mesei creștea un fel de spin roșu. Nimeni nu a crezut-o. Desigur, de vină era canicula. Tortul avea gust de cauciuc, iluzoriu cromatic, mori de vânt grotești în sforțarea lor oarbă... Chiar crescuse...