agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2016-05-29 | |
Sò-ni-a are aproape opt ani. Părul tuns scurt. Băiețește și nu prea. O rochiță roz cu bretele convinse sărutând umerii. Croită și cusută de Bunica Vie Însăși. Aproape se topește de fericire în prag de vacanță. Se gândește la coronița de sfârșit de an. Cineva spune că se găsesc flori berechet în cimitirul de peste drum („Cimitirul ăsta” nu poate fi altceva decât o grădină mai mare. Chiar o rezervație naturală. Una fără niciun fel de restricții la cules!). Va iniția o expediție, cu program și amatori de, care, fără îndoială, nu se poate solda decât cu un rezultat pe măsură, an-to-lo-gic! Dar Bunicii nu sunt acasă. Le-a lăsat o cheie-jucărie. Și un bilețel. Bunica scrie cu stânga. Foarte hotărât. Și de la egal la egal. Ca un veritabil cavaler al mesei rotunde. Cristina sare poarta. Ai ei au încuiat-o în curte. Casa este însă la discreție. Fură o roșie mare și un colț de pâine. Sora mică a Soniei e mereu înfometată. Detaliile se rezolvă frugal. Esențialul nu așteaptă... O coroniță nu-i de ici de colo. Nici o inimă împachetată în emoții...
*** „Primul El” îi trimitea răvașe. Prin intermediari. Despre un anume personaj pozitiv care se înfrunta în de toate pentru o oarecare prințesă, în realitate Unica. Nu înțelege nici ea cum, dar, la scurt timp, primise în rochița roz, în părul rebel, în întreaga făptură, prințesa misterioasă cu poveste cu tot. Parcă plutea. O pasăre stranie se insinuase în ale ei. Se complăcea. Așa, o vreme... Apoi, l-a ocolit înverșunată... Se simțea asaltată... Sò-ni-a nu își conștientizează decât parțial reticența în fața numelor. O trăiește însă din plin... Lui, de pildă, nu i-a mai spus nici măcar o singură dată pe nume de când îl cunoscuse „într-un anume fel”. Noroc că El (1) ocupa un loc sigur. În banca a doua. Atunci, nu putea fi decât „Banca a doua”. Un nume de cod sui-generis. Și așa a rămas. Distanța instaurată între ei a fost un (alt) hiatus pe care nimeni nu a încercat să îl șteargă nici măcar prin copy–paste. Pur și simplu a rămas. *** Numele se împart, cu certitudine, în două categorii: nume „foarte adevărate” și nume „mult mai puțin adevărate”, cumva ilicite, perverse în falsitatea lor, care fac timpanele să proclame un fel de autorenegare. Marius, pe numele lui cel adevărat „Dracu’ cu patru dinți”, își serba ziua de naștere numai cu o săptămână înainte de aniversarea ei. Priveau pe furiș. Unul în curtea celuilalt. Speculau. Avea o pasiune nebună pentru diafilme acest „drac”, pe care mai mult sau mai puțin insidios, i-o inculcase și ei. Pseudomarius are simțul posesiunii înnăscut. Un adevărat mascul. Obiectivul lui este invariabil unul: să o răpească pe Sonia. Să nu-i mai dea drumul. Să o păstreze numai pentru el. Jocul o sperie la început. Mai apoi trăiește un fel de abandon. Fericirea maximă. Plictisul suveran. Intuiește că, în captivitate, nu poți să-ți păstrezi libertatea sonoră. Nici de alt tip... Se supune feminin și nu prea când destinul clichează pe un mare și inspirat Restart... *** Cel mai serios a fost atunci pe Valea Prahovei..., prima ei vacanță fără Părinți, doar cu Verișoara bezmetică. Total diferită de ea. Sonia nu cunoaște propriu-zis timiditatea. De aceea nu se sfiește să cânte și să danseze. În fața unui public. Consistent. Coșbuc intră în plină forță cu La oglindă. Șoldurile unduindu-se ajung în spectrul Lui. Ea e mică. Aproape un ghemotoc. Știe însă să adore felul în care El îi pronunță numele. Bunica Vie este în al nouălea cer: parcă niciodată cineva nu a înțeles mai profund regulile ei de pronunție. E mândră că nepoata are așa pretendent de soi. Nu-i spune. Doar o mângâie pe creștet și, din zona cea mai lăuntrică, emite corpuri onomatopeice, un fel de spiriduși plini de înțeles. Fără dram de arbitrar. Bunica Vie e un fel de dumnezeu in nuce. Mai exact, acolo, în interiorul ei, Bunica sălășluiește îngeri, biserici, un cer dulce ca o turtiță parfumată. Se simte asta și din dâra pe care o lasă mult timp în urmă după ce pleacă. Bunica Vie pleacă așa de frumos. Niciodată cu adevărat. Doar se face că pleacă. Mereu se trezește cu o mână încolăcită în jurul mijlocelului subțire, cu un alint în inimioară ca o poveste inepuizabilă... Sonia nu îl iubește însă. „Cel de al treilea” are ochii mult prea verzi și seamănă leit cu o prună mănată. Sau cu un moț de curcan șifonat. Și cu una și cu alta. În plus de asta, o ține de mână mult prea strâns (și) pe Cealaltă. Asta, Sò-ni-a nu ar putea-o ierta în veci... Numele lui, o veșnică trecere pe roșu, nici tu reguli de accentuare, nici tu despărțire în silabe... De fapt, nu îl cheamă în niciun fel. Așa că poate merge mai departe... Se încredințează destinului cu D mare... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate